Gară pentru noi

Mici ipocrizii care fac posibilă convieţuirea

2012-02-19T14:30:00.002+02:00

Ştiţi cum sunt programele radio matinale: doi băieţi spontani şi miştocari vorbesc într-una despre orice, mai comentează o ştire din ziar, mai povestesc ce-au făcut aseară, mai zic un banc, mai dau o melodie. Acum vreo două zile, un cuplu de-ăsta care te face să nu-ţi iei câmpii la semafor discuta despre cât e tariful să iei un examen la facultate, dacă nu ştii (aproape) nimic: 300 de lei. După aia, au calculat cât te costă toată sesiunea, dacă n-ai învăţat (aproape) deloc. Şi imediat unul dintre cei doi a făcut remarca (pe care o aşteptam de vreo zece secunde): “Sper că la Medicină nu se întâmplă aşa ceva! Îţi dai seama, să ajungi peste câţiva ani pe mâna unui doctor care şi-a luat examenele cu trei sute de lei bucata?”

Vă daţi seama că noi, românii, avem o obsesie?

Singurii profesionişti care trebuie să dea socoteală pentru eşecurile lor sunt medicii. Numai ei n-au voie să fie incompetenţi. O eroare medicală = un mort.

Deşi greşeala unui inginer proiectant, de pe urma căreia se prăbuşeşte un plafon de mall, bagă în groapă câteva zeci de morţi.

Când se prăbuşeşte un avion din pricina dispecerului de zbor e eroare umană.

Când ţi se calculează impozitul greşit e eroare de sistem.

Când pierzi un proces din superficialitatea avocatului tău e viciu de formă.

Când mori îngropat în zăpadă e din nepăsarea autorităţilor. Tot aşa când îţi rupi maşina în două în gropi, când pierzi un interviu de angajare fiindcă ai fost blocat în trafic un ceas…

În toate exemplele de mai sus, vinovatului nu i se dă identitatea pe post fiindcă n-a terminat medicina sau e un personaj colectiv.

Ar trebui să pun o concluzie la ce-am scris, după ce am zgândărit subiectul.

Puneţi-o voi!

Mitologie şi star system

2012-02-16T20:48:00.002+02:00

Azi, o pacientă veche de-a prăvăliei noastre a cumpărat în grabă câteva mărunţişuri. E profesoară de limba română într-un liceu bucureştean şi avea azi un colocviu pentru doctorat. Poate nu-i zice aşa, voi fi înţeles eu greşit. Important e că am reţinut perfect tema lucrării sale: "Mitologie şi star system".

Adică să pliezi vedete holliwodiene pe tipologiile eroilor mitologici, pornind de la premisa că mitologia e incubatorul industriei de vedete.

Poate e o prostie, dar mie mi s-a părut extraordinar. Nu doar paralela, în sine, cât faptul că, în realitatea noastră, în această realitate, o profesoară de română care scoate tâmpiţi pe bandă rulantă şi trebuie să trăiască din bani mai puţini cu 25% se preocupă de o asemenea temă.

Credeţi-mă, e o persoană grăsuţă, volubilă, câteodată obositoare şi banală.

Dar azi, povestindu-mi la ce lucrează, sclipea. De emoţie, de nerăbdare, de bucurie, de necunoscut, de minunat, de "altceva".

Gura bate curul

2012-02-16T19:25:00.000+02:00

Da. Adică eu mă uitam la “În gura presei” pe Antena 3, când Antena 1 difuza curul lui Boc, în premieră.

Între timp, netul s-a umplut de buclişoara cu pricina. Oriunde te întorci, dai de fesele ex-premierului, la superofertă: însoţite de comentariul pertinent al lui Ciutacu, însoţite de comentariul ridicol al lui Crin Antonescu, lipsite de comentariul lui CTP care a refuzat să intre în direct la emisiunea cu pricina, ceea ce este un semn de luciditate şi respect de sine.

Paradoxal, mi s-a părut că, a arăta curul celui mai amărât, mai impotent mintal, mai ridicol, mai dezavantajat de fizic şi mai bătut de astre dintre premierii României postdecembriste, e un act de cruzime care ar fi trebuit să vâre fundaţia VIER PFOTEN în greva foamei.

Tot paradoxal, în pielea goală, Boc arată uman. Un pigmeu care trage de fiare ca să-şi îmbunătăţească măcar conturul, dacă pe verticală nu mai e nimic de reparat. În fond, faptul că e scund e total lipsit de importanţă.

Dacă în cei 160 de cm ai săi ar fi încăput ceva bun simţ, un dram de caracter şi demnitate, o picătură de înţelepciune care să-l ţină departe de toate episoadele alea de-a dreptul scabroase - cu coasa, cu ridicatul pe vârfuri, cu rindeaua, cu ceaiul, cu lopata - nu s-ar fi legat nimeni de înălţimea lui. Imaginaţi-vă un Boc inteligent, tobă de carte, plin de bune intenţii, spontan, bun orator, bun organizator, nemincinos, nelingău, o personalitate politică salvatoare pentru români! L-am fi poreclit Omuleţu’, Piticu’, Ăla micu’… Micimea lui ar fi devenit un amănunt, un condiment, o particularitate care-l extrage din banal, ţi-l face simpatic.

Dar cum n-a fost aşa, faptul că e scund a devenit argumentul fenotipic al micimii sale interioare.

În fundul gol, Boc e, în sfârşit, viabil şi autentic. Nu mai e prelungirea docilă şi utilă a mâniei prezidenţiale asupra poporului român. E doar un tip grăsuţ şi îndesat care urmează să-şi tragă chiloţii pe el, într-un vestiar.

Cum a devenit marinarul preşedinte? S-a dat cetăţean simplu, din popor, căruia îi plac femeile, nu i-a plăcut cartea, se urcă şi el băut la volan, ca tot omul, se pupă cu primul jegos care-l ovaţionează (că nu ştie nimeni că jegosul e sepepist sub acoperire), hăhăie când îi vine să râdă şi zice “muie!” când se bucură maxim sau când e nervos.

Cum ar mai putea hulitul, căzutul premier Boc să-şi recapete postul de primar în Cluj?

Uite-asa! Dacă un nemernic îl face victimă, îi pune curul pe micul ecran, în mod mârşav şi nedrept. În cele din urmă, dacă circumvoluţiunile cerebrale al demisionatului nu mai au nimic de arătat, poate fesele lui stârnesc puţin interes şi multă milă.

Captura aceasta, mizerabilă, obţinută pe vremea când încă era şeful guvernului şi difuzată când nu mai este, îi foloseşte lui Boc imens, măcar pe meleagurile natale, la nişte viitoare alegeri.

Detaliul ăsta, plus tăcerea “indiferentă” a ambiţiosului micuţ proaspăt demisionat faţă de “atacul la persoana sa fizică” în presă, îmi miroase a colaboraţionism disperat.

Bine. N-am dreptate. Sunt doar lovită de paranoia naţională.

Întâlnire cu un Pieţar

2012-02-15T19:40:00.000+02:00

A făcut Dreptul şi arte marţiale. Trăia din indemnizaţia de revoluţionar plus reparat centrale termice, instalaţii electrice, maşini de călcat. Rufe.

Începând din ianuarie 2012, trăieşte din “plus”, că indemnizaţia i-a fost tăiată.

Face Piaţa Universităţii zilnic, de când a început. În ultima săptămână a absentat, ca să repare două maşinării de încălzit. “Plusul” a devenit important, vital, unic.

Azi a revenit în grupul revoluţionarilor care-şi strigă revendicările, în pofida lui Mărieş. Care vrea să fie recunoscuţi doar revoluţionarii din intervalul 14 – 22 Decembrie, 13.08. De ce zero opt? Că atunci s-a săltat elicopterul ce-l conţinea pe Ceauşescu. La zero-nouă începea lovitura de stat.

Povestea e sublimă, absurdă şi ştiinţifico-fantastică.

Omul relatează Percepţii Personale Obidite. Chit că a fost S.P.P-ist la Iliescu (cel mai disciplinat preşedinte) şi la Constantinescu (cel mai drăguţ şi disciplinat preşedinte).

Cică uneori, în Piaţă, numărul celor care poartă încălţări identice e dublu faţă de cel al manifestanţilor nevinovaţi.

Cică lectorul universitar care a vorbit în parlamentul european e o Mânărie Absolută.

Cică ultraşii galeriei Steaua sunt plătiţi cu 2000 de lei pe lună de UNPR, ca să-i aibă la dispoziţie, la diverse acţiuni, începând cu prima seară a Pieţei, când cu incendierea unor tomberoane şi chioşcuri de tablă şi până la alegeri.

Cică lui Băsescu îi e frică, dar îi convine Piaţa, că nu putea, altfel, să scape de Boc. Adică nimicuţul Boc descoperise că poa’ să se opună demisiei prin nescrierea ei şi se ţinea pe post, ardeleneşte.

Cică Boc, după ce că era prost, mai era şi CONTRA afacerii Roşia Montana.

Ungureanu e PRO.

Cică, cică, cică!…

Cine are vreme de analizat bârfele din Piaţa Universităţii, e liber s-o facă.

Consumul excesiv de PROTV dăunează grav sănătăţii, ba chiar o pune în pericol

2012-02-14T22:23:00.001+02:00

Din categoria “Ciutacu semnalizează, ciumpalacu reacepţionează”, vă invit să vizionaţi şi să revizionaţi acest fragment de reportaj incendiar, semnat Alex Dima.

Lăsând deoparte sau, mai pe scurtătură, dând dracului înlocuirea sintagmei “din capul locului” cu “DIN CAPĂTUL LOCULUI” - ceea ce, ştiinţific, se numeşte “hiperurbanism” şi, pe bune, i-am putea zice manelizarea limbii române - tânărul Alex ne relatează, pătimaş, cum o doamnă din satul Râmnicelu îi telefonează primarului şi-l roagă s-o ajute să-şi pornească maşina (deci, avea!), deoarece ginerele său a băut antigelul (deci, era beţiv!).

N-am mai râs aşa, de când am aflat că Nadia Comăneci îşi hrăneşte copilul cu margarină, iubindu-l totuşi.
Pe urmă, de când ne-a asigurat Bogdan Naumovici că el a preluat contractul publicitar pentru Roşia Montana, numai DUPĂ ce s-a documentat asupra impactului cianuri-mediu.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! – vorba trufandalei noastre de Premier: antigelul e majoritar etilenglicol, iar etilenglicolul are doză letală (LD) = 0,786 g/kgc de adult, adică optzeci de grame din produs ucide un dobitoc de o sută de kile, suficient de rapid, în aşa fel încât doar raportul medico-legal de deces l-ar mai putea pune într-o lumină oarecum nefavorabilă. Faţă de soacră-sa, căreia nu-i porneşte maşina.

Proces Verbal

2012-02-13T19:11:00.003+02:00

S-au schimbat datele problemei sau, cum ar zice unii activişti de partid – “s-au şchimbat.” În bine, evident! Nu numa’ luminiţa de la capătul tunelului e albă, ci însuşi tunelul.

Să-l luăm pe ţăranul ăla care, când a “dăşchis” uşa, s-a pomenit cu amprenta ei, în mărime naturală, sculptată direct în nămete. Pentru aceiaşi activişti - “scluptată”.

Bă, era ca o mască mortuară a propriei lui uşi, adică - s-ar fi putut înfiora omul, nu de frig, ci de conotaţie – UŞA lui era o uşă importantă.

Însuşi bunul Dumnezeu îi luase mulajul în nea, s-o ducă la el, amintire, în Eternitate.

Mă rog, posesorul uşii nu s-a gândit aşa.

Era un dobitoc de ţăran care dormise toată noaptea cu ochii închişi, aidoma uşii, nu-i trecuse prin minte să stea la pândă, să prindă momentul când Cel de Sus îi face basorelief, gratis.

Tâmpitu’, când a văzut imaginea uşii sale, imortalizată în zăpadă, ce l-a tăiat capu’? S-o strice cu vreo unealtă pământească. Să treacă el prin albul dumnezeiesc, Dincolo.

Aşa a apărut tunelul alb.

A săpat ce-a săpat, fudul, să dea de bucăţica de cer albastru. Dar n-a avut noroc. Tot săpa, şi tot de alb dădea. La un moment dat a murit.

Ei!... Nu e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale ale manoperei divine. Sau “e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale…”, cum se precizează în procesul verbal, dacă s-o fi scris respectivul document.

Acuma, eu aş fi de părere să lăsăm dracului tensiunile interpartinice, să nu mai analizăm amănunte de genu’ “unde e maşinăriile noastre de deszăpezit?”, de ce nu l-a mai ţinut inima încă doişpe metri, în sistem portocaliu şi a făcut stop (roşu) cardiac, cât să crape un asistat?…

Să ne concentrăm asupra esenţei: de ce-i zice procesului verbal, “verbal”, când e “scris”?

Infinita coloană a pupincurismului

2012-02-12T12:33:00.001+02:00

Despre pupincurism s-a vorbit mult. Dar niciodată nu s-a stabilit care e culmea pupincurismului.Fiindcă n-are o culme, e o “coloană infinită” care se autogenerează.

Practic, dacă reuşeşti să scrii, chiar şi în zilele noastre, despre actualul preşedinte - că luptă cu nămeţii corupţiei, că ne vrea binele, că e sublim chiar şi atunci când dă cu mucii în fasole, fiindcă erorile dumnealui intră în vibraţie cu personajul colectiv “Dorel”, care e arhetipul naţional şi, când vrea să şchimbe situaţia, dă gaură în drapel, adică o ia mereu de la zero, arde spicele, vinde sonda şi, la o adică, e în stare să scoaţă pe sinistraţii puturoşi din zăpada de patru metri cu linguriţa de alpaca – dacă, ziceam, izbuteşti să fii un Andrei Pleşu în fiece prostie scrisă, cu tentă de cugetare adâncă, atunci, desigur, pupincurismul are un capăt.

Ei, bine, ziarul “Libertatea” transcende această graniţă ipotetică a pupincurismului şi scrie, în speranţa unei caracterizări tridimensionale închinate noului premier, spion şef - om de stat - bărbat, următoarele:

Despre Răzvan Ungureanu s-a vorbit foarte mult în ultimele zile. E şi normal! E noul şef al Guvernului, cel care va decide în următoarea perioadă dacă măreşte salariile şi pensiile, dacă ne ieftineşte mâncarea, altfel spus, dacă ne va fi mai bine sau mai rău. Despre jumătatea sa, Daniela Ungureanu, nu s-a vorbit mai deloc şi puţini sunt cei care ştiu cum arată aceasta şi ce făcea în perioada în care toată lumea avea ochii aţintiţi spre televizor, unde se transmitea şedinţa din Parlament.

Reporterii Libertăţii au căutat-o ieri pe soţia premierului şi au găsit-o la locul de muncă. Da, doamna Ungureanu nu era la vreun SPA de fiţe, nu “rupea” cardurile soţului prin mall şi nici nu tremura în faţa televizorului, alături de alte soţii de politicieni, în aşteptarea rezultatului votului. Daniela Ungureanu îşi făcea, ieri, treaba pe care o ştie cel mai bine: salva vieţi! Soţia noului premier este medic specializat în Terapie Intensivă şi lucrează la Spitalul Fundeni din Capitală. Ieri pe la ora 12.00, Daniela Ungureanu era pe holurile unităţii medicale şi nu părea deloc interesată de alegerea noului Guvern ori dacă soţul ei va deveni sau nu premier. Era însă foarte preocupată de pacienţii din ATI, iar expresia feţei îi trăda o oboseală specifică medicilor care fac gărzi “la greu”.

Q.E.D.

2012-02-10T18:28:00.003+02:00

Hari. Un comentariu care merită citit.

"…Şi domnul Ponta a ținut cel mai bun discurs auzit vreodată în Parlamentul României, numai că, față de tema şi momentul ținerii acestui discurs, este mai mult decât evident că nu trebuia să spună nimic, adică să tacă și chiar să nu fie în sală.

Dar domnul Ponta a vorbit! Și a mai vorbit și pe un ton umil, tânguitor și cabotin. Probabil că a dorit ca acest ton să fie o ironie fină la adresa adresantului Ungureanu, dar nu i-a ieșit decât o rugăminte repetată până la exasperare să fie ascultat de „domnule prim-ministru-desemnat”.

În plus, ținând discursul acesta magistral, a reușit să creeze confuzii extreme în rândul tuturor celor care l-au ascultat, indiferent de „culoarea politică”.

După care și-a cerut scuze că a s-a exprimat eronat și că nu a vrut să zică ce a zis.

În concluzie, eu, ca cetățean român, îl consider pe domnul Ponta victima proverbului „fiecare pasăre pe limba ei piere” și nu mai contez pe domnia sa să fie vreodată revitalizat sau reinventat, pentru a-i acorda încrederea mea."

De ce?!

2012-02-09T20:35:00.000+02:00

Şi, cum şedeam noi aşa, cu picioar’le-n apă pân’ la gât - că odată şi-odată tot se topeşte zăpada asta, fiindcă nu e după ea, e după Încălzirea Globală care ne roade mărunt, a venit Victoraş să ne facă un duş rece la căpăţână, ca să biruim mai cum se cuvine diferenţa de umiditate dintre cap şi picioare.

Era un banc cu trei morale: 1) nu oricine te bagă în rahat îţi vrea răul, 2) nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele şi 3) dacă tot e să intri în rahat, intră cu totul!

Ei!... Teoretic, domnul Ponta şi-a nuanţat ulterior discursul cu primele două morale, dar practic, pe timpul cuvântării, a aplicat-o pe ultima. Ce s-a gândit el: dacă tot nu recunoaştem un guvern de băieţi care duceau tava foştilor miniştri, măcar să-l felicităm pe şeful lui.

De ce?

A căzut căţeluşul Boc!

2012-02-06T20:33:00.000+02:00

Celor care sunt mai simţitori, mai delicaţi sufleteşte, celor care încă o mai caută pe Elodia prin hăuri, munţi şi văi le spun, cu mâna pe inimă, că Boc n-a căzut decât o singură dată, în emisiunea lui Andrei Gheorghe.

Acum n-a căzut.

Cum stătea el, aşa, liniştit, în genunchi, şi dădea din lăbuţele din faţă a cerşeală câinogenă de rasă, după modelul imbatabil al canişilor de apartament, care imploră obţinerea unui dumicat la genunchiul stăpânului aflat la masă – unicul lor orizont, s-a lăsat mai jos, a pus boticul pe labe a cerşeală maximă şi indiscutabilă, ca să facă loc stăpânului să-şi întindă arătătorul muiat în frişcă pe deasupra căpuşorului său buclat de la natură, spre boticul pisicii vopsite la coafor. Care e adevărata stăpână a persanului, a canapelei, a inimii stăpânaşului.

În lumea patrupedă, canişul o arde pe pisică niţel mai târziu, când stăpânul e plecat de-acasă.

În lumea noastră, politicoasă, politică şi bipedă, căţeluşul Boc nu execută nimic împotriva mâţei favorite fiindcă, spre deosebire de un căţeluş normal, căţeluşul Boc e căţeluş de pluş, cu baterii.

Un “Ham!” în plus ar atrage după sine extragerea bateriilor din burtică de către Stăpân şi aruncarea lui la gunoi.

Căţeluşul Boc dă cu fruntea de pământ, face o mică adâncitură, speră să se poată ascunde acolo până ce Stăpânaşul o să-l facă nod la cravată, batistă la buzunar sau, măcar, şeful unui partid care aproape a dispărut.

Troian Igaş & co.

2012-02-05T11:21:00.002+02:00

Afară plouă. Ca în ’54, toamna. Promişii nămeţi sunt la locul lor: în limba română. Atunci, unde a greşit Igaş? Nicăieri. A închis drumurile prevenitv, ca să nu se bage de seamă că nu există contracte cu firmele de deszăpezire şi a mai tras “10 miliarde de lei din fondurile de rezervă pentru cheltuieli de benzină, motorină, apă și ce mai este necesar”. În felul acesta a asigurat acoperire plângăreţei de la Ministerul Nimic Mai Sănătos Ca Mersul Pe Jos şi o infuzie discretă de bani la partid.

Logic, toată lumea ar trebui să fie mulţumită.

Totuşi premierul, împotmolit şi el în zăpezile comunicării, îl pedepseşte cu severitate pe tâmplarul care duce tava: “Sancţiunea este să-şi facă datoria”.

Asta o fi însemnând că ceilalţi pot să-şi facă de cap? Aşa se înţelege. Aşa se şi întâmplă. Fiecare se joacă pe unde poate.

Vreme se joacă pe sub masă, de-a ACTA, în compania selectă a Coreei de Nord.

Udrea descoperă pe Discovery “Mărgău: apă, pământ, foc”, comuna copilăriei lui Boc.

Funeriu e ocupat să inscripţioneze plăcuţe cu CLASA ZERO. Semn bun pentru învăţământul românesc.

Ceilalţi miniştri, dacă mai există, freacă puntea şi tac din gură.

Căpitanul se face că plouă.

La noapte se face polei.

Da’ nu e de la ei!

Luminiţei

2012-02-03T17:46:00.001+02:00

NU, nu vine de la capătul tunelului! Vine de mai hăt, de mai departe, vine de-a lungul fibrei unei prietenii orbeşti, în sensul că, deşi nu ne-am văzut niciodată, Ea, Luminiţa, vine cu Apolodorul, gata să pună umărul, că are mâinile ocupate cu pinguinul, la aniversarea ta, Gară mică!...
Şi ce-ţi aduce tuşa Luminiţă, în dar?
Păi, exact ce te ţine pe tine pe şine:

ZECE!

'Ai, zi că nu-ţi place! Să iei ZECE, aşa, numa' că exişti!

Hai, hai!...

2012-02-03T17:07:00.000+02:00

Ieri, pe la ora asta m-a sunat cineva. Mi-a zis că i-a spus ei cineva, care lucrează undeva, unde nu poa’ să-mi zică la telefon, că urmează o înzăpezire totală şi că trebuie să ne facem provizii.

M-am înfipt direct la megaimge-ul din colţul străzii. Am înhăţat un coş şi-am pornit printre rafturi. Ce să iau, ce să iau… Ţigări. Bine, în afară de ţigări, ce să mai iau?

De mâncare. Câte ţigări să iau? Nu mi-a zis asta câte zile ţine urgia… Să iau pe trei zile? O să iau, când ajung la casa de marcat, dar deocamdată să iau mâncare.

Ciocolată. Câte? Două? Nu, patru. Să iau şi d-asta cu struguri? Iau!... Nu mai iau, că nu mai e. Să iau şi ceva serios, de bază.

Carne. Mă duc la frigidere: două caserole cu cârnaţi proaspeţi, una cu ficăţei, o pulpă de porc. Am lăsat ficăţeii pentru cel care o veni după mine.

Să iau şi brânză. Iau şi brânză. De-asta la cutie, că rezistă aproape nelimitat. Să iau trei cutii? Când dracu’ am mai mâncat eu atâta brânză în trei zile, fără roşii?

Să iau şi roşii. Să iau roşii? Cât poa’ să reziste roşiile în frigider? Trei zile? Dacă iau de-astea care nu se strică în trei zile, mai bine nu iau, că sunt holograme de roşii.

Să iau mălai. Văd că sunt şi alţii care pun, obligatoriu, în coş, o pungă de mălai.

Mămăligă cu brânză şi smântână. Asta merge, de supravieţuire. De ce să iau mălai, că am?

Să iau smântână. Smântâna expiră toată, conform etichetei, în două zile. Mai bine nu! Poate n-am chef de mămăligă şi rămâne smântâna nemâncată.

Ia, mai bine, să mă întorc şi să iau şi ficăţeii de pui. Nu mai sunt!...

Atunci să las eu o porţie de cârnaţi la raft, că n-o să mănânc de două ori cârnaţi în trei zile.

Cine a zis că ţine trei zile? N-a zis nimeni. Aşa m-am gândit eu, când am calculat ţigările. Băi, dar apă am luat? Nu. Nici bere.

Iau apă şi bere, mai las o cutie de brânză că nu pot să car asemenea greutate. Mă duc iar la departamentul de carne şi las şi cârnaţii, pe toţi, că n-a murit nimeni fără cârnaţi, trei zile.

Cu cine e asta prietenă? Cu vreun meteorolog de serviciu? Nu, că mi-ar fi spus la telefon. Da’ dacă nu-i adevărat? Dacă nu vin zăpezile ăle mari? Ia să mă mai uit prin coşurile altora, să văd ce tehnici de supravieţuire au alţii. Orbit fără zahăr, patru pacheţele. Ăsta n-are niciun prieten care să-l fi prevenit, neoficial, asupra vremii ce va să vină.

Ouă! Doamne, cum de-am uitat? Ouă trebuia eu să cumpăr, indiferent de evenimente, că nu mai avem. Să iau de-astea “bio”? De bio ne arde nouă acuma?! Să iau normale. Din găini stresate onest, la vedere.

Mamă!... Abia mai ridic coşul de jos. Po’ să mai adaug două pachete de ţigări, că astea sunt uşoare.

Mă aşez la coada de supravieţuire. Ia să mai iau o ciocolată, până îmi vine rândul. O iau. Împing coşul pe jos, cu piciorul, nici nu vreau să mă gândesc câţi bani voi arunca pe pungi biodegradabile.

Ajung acasă. Aprind lumina, că s-a întunecat între timp, şi deschid televizorul.

Cică Igaş a zis. Că urmează ninsori ca-n ‘54. Şi mai dihai!

Îmi ia juma’ de ceas să aranjez supravieţuirea în frigider. În prealabil, am tranşat pulpa de porc în felii, să ţină până duminică. A!... Mai aveam carne în congelator, pentru o săptămână. A!... Şi brânză mai era, de-aia bună, de la Sibiu.

Vorbeşte o doamnă, directoare peste “meteo” şi zice că o să fie polei. Nu se închide uşa frigiderului. Scot sticlele de apă minerală. Ele erau de vină. Acum se închide.

Concluzie:

Ai, hai, hai, hai-di, haidi, hai!...

Sub ninsori mă îngropai!…

Hepi bărsdei tu iu...

2012-02-02T18:21:00.003+02:00

... hepi bărsdei tu iu…

Hepi bărsdei tu iu – GARĂ!...

Hepi bărsdei tu iuuuuuuuu!...

Vrei tort?

Am furat un tort pentru tine... De pe goagăl, normal! Tort în formă de tren. Ce fel de tort visai? Cuuum?...

Nu. Nu servim musafirilor ardei umpluţi!... Şi ce dacă s-a întors la Bulina roşie ?!
Azi vrem să ne simtem bine!

TREI ANI

2012-02-01T22:00:00.000+02:00

Ce ştie să facă un copil de trei ani?

Ştie să facă la oliţă şi să nu mai facă pe el.

Ştie să nu vrea, seara, să adoarmă, până nu-i spui o poveste. Apoi, să nu adoarmă, dacă i-o spui, gândindu-se la ea. La trei ani, finalurile de poveste sunt discutabile. Se pot inflama, ameliora, repara, transformându-se în “va urma”.

La trei ani, dacă tata n-o iubeşte pe mama, eşti distrus. Sigur că ei, mama şi tata, nu ştiu că tu ştii. De aceea trebuie să-ţi petreci timpul printre păpuşi, căluţi şi ursuleţi, cu toată dăruirea, ca să nu-i mâhneşti şi mai tare, arătându-le că tu deja ai înţeles, şi te cufunzi în tăcere şi în jucării de pluş, pentru ca ei să-şi rezolve problema, fără să te mai aibă şi pe tine pe cap.

O, dar dacă se iubesc, dacă simţi tu asta, lumea e fără de măsură şi tu poţi scotoci liniştit în pod, în cutiile în care nu ai voie, pentru că, atunci când te vor descoperi asupra faptei, tata o s-o ţină pe mama de umeri şi, înainte de-a te certa şi pedepsi, o s-o pupe amuzat, în dosul urechii, iar pe tine o să te certe mai puţin, fiindcă deja eşti amănuntul simpatic ce trebuie mânat la culcare, cu sau fără de poveste citită.

Prieteni, gara pentru noi împlineşte mâine 3 ani.

E prematur să analizăm dacă ştie să facă la oliţă, fiindcă e mereu înconjurată de prieteni binevoitori care o lasă să facă unde vrea ea.

Dar, dacă cineva are vreo idee şi doreşte să-i croiască un drum în viaţă, e invitat să ia cuvântul.

Deocamdată, însă, zic să-i urăm “La mulţi ani!”…

Postacul

2012-01-31T19:05:00.002+02:00

Postacul e un ciupalac (vezi DEX: ciupalac, ciupalaci s. m. (glum.) ins, individ, tip; tovarăș.) care scrie comentarii. Unde? Oriunde e liber la comentarii.

Nu ştiu dacă activează ca “persoană fizică autorizată”, gen tinichigiu, frizer, medic de familie, adică şi-a înregistrat obiectul activităţii şi plăteşte impozite, sau e un colaborator evazionist dar entuziast care prestează un număr de ore pe zi, muncă la domiciliu, urmând ca, săptămânal, înarmat cu rezultatul trudei sale, să încaseze plata cuvenită.

Nu ştiu dacă armata de postaci e organizată pe grade – subpostac, postac, senior postac, postac sub acoperire - şi dacă există o fişă a postului sau nu. Personal, înclin să cred că da.

Subpostacul e un băiat liniştit, liber 24 din 24, care amuşină cu arătătoarele pe tastatură şi cu privirea pe secundar, dând refresh la pagina unde trebuie să răsară editorialul, cel puţin de douăzeci de ori pe minut. Cum apare textul la jurnal, vâră comentariul său cu click dreapta - paste, conservat în mouse încă din octombrie, cu copy: BĂSE E CEL MAI BUN! SĂ MOARĂ COPI MEII !

De semnat, semnează “RODI”, “MIMI”, “ELVIRA”.

Aproape mereu e de sex opus.

E plătit la bucată: “patrujdă comentari pă zi”, egal ics lei ori patruzeci. Bagă obzeci, face doo zilentruna. Adică prosperă. Pune parnosu’ la ciorap, în doo sute dă ani strânge capital să-şi facă partid, să-l obnubileze pă Dan Diaconescu.

Postacul are aceleaşi caracteristici de “blond cu ochi albaştrii”, dar măcar citeşte titlul articolului înainte de-a interveni.

Dacă autorul tratează un subiect politic, îi scrie: “Murimeai fraere! Eu la-m votat pe Băsescu şi prima şi a doua oară numa ca să vă ofticaţi voi!”

Dacă în articol se vorbeşte despre creşterea viermilor de mătase, comentează la subiect: “Viermilor pontacu o să vadă pe dracu!”

Semnează cu nume aproape omenesc uneori şi, dacă e din Tulcea, se reinventează: “Vasile din Bârlad”.

Senior postacul e de altă factură. Are argumente semilogice, pune aproximativ toate “i”-urile pe unde trebuie, dar îl descoperi cu uşurinţă, fiindcă intervenţia lui începe, invariabil, cu “nucă” sau “cur”, adică: “Nu că sunt fan PDL, dar…” şi, respectiv, “Cu riscul de a părea un susţinător al domnului Băsescu…”

Insul ăsta e plătit calitativ. Şefii lui nu sunt interesaţi să afle CÂT a minţit pe zi, ci CUM, CU CE?... Sub aspectul acesta, Senior postacul e un creativ şi aspiră la titlul de “bogdan naumovici” care, atunci când s-a apucat să facă publicitate pentru Roşia Montana, s-a documentat în legătură cu acest proiect asupra mediului şi a înţeles că nu e nociv, ceea ce ministrul mediului n-a înţeles încă.

Postacul sub acoperire… Of! Ăsta e greu de dovedit. Nici nu-mi dau seama dacă o face pentru bani sau pentru glorie. Vrea o glorie pre-post, ca să-şi justifice ascensiunea, sau vrea un post-post, remunerat, conform unui contract de muncă? Vrea să transforme peşcheşul în “salar”? Ar fi în stare să bage “salar”, “succesuri”, “branconjaj” în DEX, cu argumente academice? Greu de spus, precum e, şi el, greu de dovedit. Fiindcă nu scrie comentarii, scrie chiar articole. Şi nu oriunde, ci în Dilema veche. Iată, citez la întâmplare:

Primul vinovat este preşedintele ţării. S-a trezit, pentru a mia oară, sub papucul propriei „spontaneităţi“: a aprins, cu ambîţ, fitilul răzmeriţei, ciorovăindu-se de pomană cu unul din puţinii oameni pe care trebuia să-i respecte pentru ceea ce fac, dacă amorul său pentru hărnicie, eficienţă şi reformă e sincer: doctorul Raed Arafat.[...]

Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?

Şi nu semnează cu nickname, de pildă Bruce Willis sau „Greu de pensionat”, ci cu propriul său nume: Andrei Pleşu.

Nimic despre ACTA

2012-01-29T15:47:00.001+02:00

Dar despre medicamente contrafăcute, da.

Cu vreo două săptămâni în urmă, m-a contactat telefonic un jurnalist, pe tema medicamentelor contrafăcute. Nu ştiu ce îi voi fi spus eu - descurajant sau neinteresant, dar întâlnirea proiectată n-a mai avut loc.

Ideea principală a dialogului era că, pe internet, se vând medicamente contrafăcute.

E posibil, i-am spus, fiindcă, legal, medicamentele nu se pot vinde decât în farmacii. Prin urmare, cine cumpără medicamente de pe internet, ar trebui să ştie că poate cumpăra ORICE sub denumirea de medicament. Uite cum stă treaba:

Circuitul medicamentului în natură. FABRICANT (autorizat) – DISTRIBUITOR (importator sau depozit autorizat) – DETAILIST AUTORIZAT (farmacie) – consumator.

Fabricantul îşi autorizează produsul la FDA sau EMEA, înainte de a-l comercializa şi răspunde pentru identitatea cantitativ-calitativă a produsului înregistrat cu loturile ce ies pe piaţă. Tot el livrează produsul unui intermediar - importator sau depozitar de medicamente autorizat – care a făcut dovada acreditării şi competenţei sale de verigă în lanţ. Adică, depozit acreditat de Ministerul Sănătăţii, fiind corespunzător ca spaţiu, condiţii, personal specializat.

Intermediarul acreditat livrează produsul-medicament exclusiv detailistului autorizat – FARMACIE, după ce, ÎN PREALABIL, a solicitat şi a obţinut dovada că acesta are drept legal de funcţionare: Certificat de înregistrare la Registrul Comerţului, Autorizaţie de funcţionare eliberată de M.S., Autorizaţie Stupefiante.

Prin urmare, FARMACIA, penultima verigă din lanţul de comercializare, trebuie să deţină toate acele avize, certificate, acreditări care-i permit MANIPULAREA ŞI COMERCIALIZAREA MEDICAMENTELOR.

La tejghea se află o persoană care a studiat substanţele chimice ce se pot administra fiinţelor vii, chiar şi pe acelea care au doză letală în zecimi de miligram.

LEGAL, un asistent de farmacie poate să comercializeze suplimente nutritive, ceaiuri, cosmetice, consumabile, dispozitive medicale şi cam atât. Pentru restul trebuie să ştii ce conţine cutia, ce conţine pastila, ce e substanţă activă şi la ce face ea bine – în doza terapeutică, la ce face rău – în supradoză, care sunt excipienţii, cu ce poate fi asociată la administrare, cărui pacient, cu ce patologie adăugată şi cine nu-şi poate administra produsul decât sub aviz medical scris.

Dacă obţinerea unui medicament pe internet respectă toate aceste reguli, atunci nu prea e loc de contrafaceri şi site-ul vânzător e o farmacie online. Dacă nu, nu. Şi pacientul îşi asumă riscurile.

Un produs de slăbit care are contraindicaţii, în prospect, în ceea ce priveşte persoanele peste 50 de ani, mie îmi ridică multe semne de întrebare. Mă interesez cine e producătorul, ce alte produse a mai scos pe piaţă, cine a auzit de el, ce autorizări reale are, fiindcă tipografiilor nu le cade rangul să scrie pe cutii ce le solicită clientul.

După răspunsul ăsta, cam lung şi cam dezlânat, jurnalistul nu m-a mai deranjat niciodată.

Mi-e târşeală de ce-am scris

2012-01-28T22:43:00.000+02:00

Atunci, când cu locotenetul din Piaţă…

M-am găsit eu, mai deşteaptă ca ăia care l-au proclamat, simplu, erou, să-l declar victimă hăituită a mafiei din armată fiindcă - asta încă mai cred – există o mafie şi în armată, ca în orice alt sistem. Aşa mi s-a părut mie atunci, că omul se teme pentru viaţa lui şi s-a pus la adăpostul televiziunilor.

Dacă tăcea, erou rămânea.

Dar n-a fost să fie. Nici cu tăcerea, nici cu eroismul.

A revenit, ca un pictor nepriceput, care nu simte când lucrarea e “gata” şi tot mai adaugă ici, o umbră, colo, un punct de lumină, până când se alege praful de artă şi te pomeneşti în faţa unui tablou oribil de frumos.

Nu s-a mulţumit să rămână o pată de culoare kaki în mulţimea din Piaţa Universităţii. A venit cu propuneri concrete: dictatură militară pentru fix treizeci de zile, până se organizează alegeri libere, timp în care, parcă, se declara stare de urgenţă şi se reinstaura monarhia.

N-am înţeles dacă el conducea operaţiunile sau şef’su, Oprea, dar asta chiar nu mai are importanţă.

… Şi când te gândeşti că era cât pe ce să mă cert cu prietena mea, doctoriţa, care mi-a zis, de prima oară, că locotenetul pare a nu avea toate ţiglele pe casă!

Halatul inscripţionat la un pas de maşina de spălat

2012-01-27T19:41:00.003+02:00

De când umblu cu halatul inscripţionat, am descoperit o mulţime de lucruri.

1) Oamenii te privesc mai mult în ochi. Tot ce-am învăţat la cursul de relaţionare cu publicul s-a dus pe apa sâmbetei. Nu-i adevărat că trebuie să stai cu mâinile la vedere, cu palmele oarecum orientate în sus, simbolizând deschidere, aşteptare, dracu-lacu!… E preferabil să n-ai doliu sub unghii, fiindcă, atunci când numeri banii pe care ţi i-au dat, sunt foarte atenţi la falangele degetelor tale. Cât le vorbeşti, eşti ca “frumoasa fără corp”. Aşa că, dacă te fardezi, fă-o cu băgare de seamă. În spiritul respectului faţă de client. Nu lăsa dâre de fond de ten deasupra sprâncenelor, nu-ţi pudra cu fard de pleoape pomeţii obrajilor. Nu veni cu o fărămitură de pâine în colţul gurii şi cu macul covrigului între dinţi, să-i întrebi dacă au reţetă pentru algocalmin injectabil.

În fine, nu aici voiam să ajung, ci la faptul că nu-i interesează ce scrie pe halat. Iar, dacă-i interesează, vor să-ţi arate cu tot dinadinsul că nu. Din observaţia asta, derivă concluzia numărul doi.

2) Oamenii vor să pară, în cea mai mare parte a timpului, apolitici. De la “Noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva…” până la “Nu că l-am votat pe Băsescu, dar…”, aproape toţi se sustrag unei opţiuni, ca să nu-şi complice existenţa. Ce îi doare pe ei la farmacie? Şalele. Bila. Genunchiul. De ce ar trebui să-i doară şi capul? Corect! N-are rost. E destul că o să-i doară stomacul după ce le-a trecut genunchiul. Fenomen total apolitic: antiinflamatoarele care nu dau gaură la buzunar, dau gaură la stomac.

3) Halatul inscripţionat “SOLIDAR CU PIAŢA” te marchează şi după ce l-ai dezbrăcat. Îţi pui cojocul, te urci în taxi, şoferul face o remarcă, tu îl manipulezi ca să şi-o clarifice şi afli că e băsist. De fapt, el nu crede că e băssist, fiindcă un şofer de taxi e atât de plin de importanţa meseriei lui, încât nu mai are loc să fie şi altceva. El ştie aşa: că Iliescu ne-a furat revoluţia şi că a furat-o atât de bine, încât Emil Constantinescu nici n-a existat, iar Băsescu e cireaşa de pe colivă - fură din reflex.

Ei, acu’ zi-i ceva! Zi-i că n-are dreptate, că nu sunt toţi la fel.

Îi zic.

Şi ştiţi ce-mi răspunde, dobitocul?

“Doamnă, când eu n-o să mă mai bucur că mi-aţi lăsat doi lei peste cursă şi dumneavoastră n-o să mai umblaţi cu taxiul numai când ninge, o să vă cred.”

Demisia!

2012-01-26T18:46:00.003+02:00

Pe principiul “Cine papă călcâciaş, capătă şi ochişor”, Boc a folosit azi lopata de deszăpezire. I-a luat-o din mână unui “acreditat la lopată” şi i-a confiscat activitatea, cât să-şi facă poză şi cât să-l facă pe salariatul cu pricina ineficient la locul de muncă. Concediabil. Cică a rânit pe lângă un Audi.

Dacă rânea pe lângă un Logan, se evidenţia mai tare. Aşa, s-a evidenţiat numai la departamentul “ridicol”.

Indiferent câţi şoferi, coafori, maseuri de premier i-ar deveni consilieri, niciunul n-ar avea curajul să-i spună că unealta principală a unui premier e MINTEA, iar dacă nu O posedă, are o variantă comodă: DEMISIA.

UPDATE: Prost să fii, da' nici noroc să n-ai?! Născut sub semnul ridicolului, lui Boc îi ies bine doar două lucruri pe lumea asta: 1) să fie un lingău perfect, şi nu zic lingău băsist, fiindcă poate executa pupincurism de elită pe lângă oricine l-ar admite în preajma sa şi 2) să atingă sublimul în ridicol.

Ieri a pus şi Dumnezeu umărul la punctul doi, în sensul că întâi i-a străluminat creieruţul cu ideea "Ia să pun şi eu mâna pe lopată, să-i mai prostesc pe proşti o dată!" şi apoi l-a îmbrâncit lângă un nămete anume, unde zăcea îngropat un fost Audi, abandonat acolo de cine ştie când, avariat.

Iată ce a salvat Boc: un hârb. Probabil că atâta poate el.

Cât e viscol şi ninsoare, să ne gândim, la gura sobei...

2012-01-26T17:48:00.001+02:00

Intervenţionistul

2012-01-25T20:32:00.001+02:00

Între timp, s-a intromisionat şi Ciumpalacul Numărul Unu al Naţiei, cu ceva discurs, direct în opinia publică.
Ghinionul lui: afară ninge viscolit şi tocmai a murit un distins actor român.

L-a ascultat cineva? Ştiţi ce a spus?
Ce a spus? Ca de obicei, că el lupta şi cineva nu-l lăsa?
Dacă a zis ceva nou, daţi-mi, vă rog, cu ghilimele.
Dacă nu, să vorbim despre orice altceva...

A murit Emil Hossu

2012-01-25T20:25:00.000+02:00

Actorul.
Dacă numele lui figura în distribuţie, îmi luam bilete la filmul acela. Chiar dacă promitea să fie prost.
Măcar juca în el şi Hossu!
Mi-e greu să-mi explic, mie, însămi, de ce plâng lângă televizor. Cum să încerc să vă explic vouă?

Prietenul meu, corporatistul...

2012-01-25T18:31:00.001+02:00

...îmi trimite pe mail tot felul de chestii. De pildă asta...

Trucaj ordinar, pixel albastru în dreptul falangelor degetelor protestatarului, e evident că lozinca e SUPRA-pusă , cu SUS-ţinătorul ei cu tot, peste PIAŢĂ.

Să mă enervez şi să-i răspund... Ar fi overreacting.

Dacă nu i-am reacţionat la celelalte chestii mişto - femei cu trei ţâţe, catâri care tractează merţane, closete pe tavan şi alte drăgălăşii care fac minunată viaţa unui corporatist la locul de muncă, îl amuză, îl ţin în formă, îl fac să se simtă plin de umor şi inteligent, de ce i-aş răspunde acum?

A, că îşi bagă el picioarele într-un fenomen social, tocmai când s-a schimbat uleiul de prăjit cartofi la McDonald's, eveniment care se petrece în mod cincinal?

Să-l zgâlţâi delicat, să-i zic că e jalnic, în binele lui de câteva mii de dolari pe lună?

Să-i spun că, în rarele ocazii în care e obligat să folosească pixul, poziţia corectă e între degetele doi şi trei, nu între trei şi patru?

Să-i mărturisesc că există şi cartofi prăjiţi în primul ulei?

Că patronul lui a semnat un contract cu "Serviciile", când a venit în România? Asta deja o ştie. De la 2000 de euro în sus o ştiu toţi colegii lui şi au semnat "pentru". Căcaturi cu teambuilding, confidenţialitate, fidelitate, card de benzină , card de concediu, card de bună dispoziţie, de entuziasm, de spălare a creierului, de înlocuit "eu" cu "noi", de pierdut sensul existenţei individuale de dragul succesului unei existenţe de stup?

Să-i răspund la mailul cu fotografie în photoshop? Tocmai acum, când viscoleşte ?

Eroul

2012-01-24T20:36:00.000+02:00

Locotenentul Alexandru Gheorghe, 27 de ani, ofiţer activ, lucrând în prezent la structura de protecţie a documentelor clasificate, pe funcţie de maior, în cadrul Flotilei 71 Aeriană Câmpia Turzii, îngrijorat pentru viaţa lui, s-a pus ieri sub protecţia camerelor de luat vederi ale televiziunilor, asumându-şi riscul de a fi arestat.

Aceasta era ştirea.

Gâdea s-a făcut a nu înţelege şi l-a tratat ca pe un tânăr entuziast care se alătură demonstraţiei de protest din Piaţa Universităţii.

Orice răcan în ale privitului la televizor ar fi înţeles din prima că absolut toate declaraţiile disperatului locotenent în faţa camerei se adresau superiorilor săi din mafia militară condusă de “fostul şef al mafiei personale a lui Năstase, reevaluat”.

Îl numesc disperat şi nu erou, aşa cum este el considerat acum, cu tot respectul!

Un adevărat erou e disperat de frică. Frica inteligentă gestionează eroismul mai bine decât inconştienţa prostească.

Băiatul acesta, de 27 de ani, despre care am auzit azi până şi supoziţii de tipul “Şi dacă e un schizofrenic, care trăieşte în propriile lui scenarii?”, a evitat în mod voluntar să motiveze alăturarea sa cu Piaţa din Bucureşti, deşi există o piaţă a revoltei publice şi în Cluj, şi în Sibiu, oraş în care ar fi putut să meargă fără să încalce regulamentele militare.

De ce n-a ţipat cu sibienii? De ce a venit până la Bucureşti, în uniformă militară, riscând arestarea? Pentru că, zice el, are un stick de memorie, cu un “manifest” (probabil condimentat cu dovezi), pus la loc sigur, ce va fi dat publicităţii dacă el va fi arestat.

Vorbea repede şi bine, enervant de cursiv, parcă în criză de timp, repetând aceleaşi idei, aproape obsesiv. Nu trebuie să fii psiholog ca Mircea Toma, ca să miroşi, în spatele acestei logoree, FRICA.

Din păcate, nici măcar televiziunea mogulului fost securist, dar nu cu mult mai securist decât actualul nostru preşedinte, n-a sesizat (sau n-a vrut să sesizeze) gravitatea momentului şi l-a înnecat, pe vibrato de violă, în oceanul dulce-lăcrimos al pozei lui de erou naţional.

Oameni buni, Alexandru Gheorghe, locotenentul de aseară, nu e erou naţional!

E un om care ştie ceva de netăcut, ca şi camarazii lui militari care, având neveste, copii, credite de achitat, adică prea multe victime colaterale de tras după ei, l-au desemnat să-şi înfigă uniforma militară în masa civililor protestatari ca pe un semn al exclamării.

Sigur, a ales capitala ca pe o vestă antiglonţ.

Mă sună mama, ca în fiecare zi, la prânz...

2012-01-21T15:30:00.002+02:00

După ce am închis telefonul mi-am amintit. N-am întrebat-o dacă ninge şi la ei, în Drumul Taberei, cum ninge la mine, în Berceni. Frumos.

Abia am avut vreme să despicăm în patru firul emisiunii lui Ciutacu, de-aseară. Ne-am pus de acord, ne-a plăcut la fel, în aceleaşi puncte.

Mama e ca Iliescu: nu pot să-i iert “mineriada” cu care m-a tratat în adolescenţă, dar tare mă bucur că pot sta de vorbă cu ea în mod decent, coerent şi prietenos acum, la bătrâneţe. Suntem două băbuţe, eu - la început de drum, ea, mai pe la mijloc. Ne-am babificat amândouă în sensul bun al cuvântului, am făcut pace, eu îi pun aer condiţionat, ea mă plăteşte când şi când cu salată de buf şi sarmale, eu mă uit la televizor pe RCS, ea pe ASTRAL, eu îi zic că i-ar trebui “net”, ca să nu mai răsfoiască dicţionarele cu foi prăpădite de atâta răsfoire pentru a-mi explica ce înseamnă “ciuvică” – o bufniţă foarte mică, fiindcă amândouă îl simpatizăm pe Ciuvică, analistul şi ce înseamnă “ciohodar” – un lacheu, o slugă a domnitorului care se îngrijeşte de încălţămintea stăpânului, fiindcă amândouă îl dispreţuim pe doctorul Ciuhodaru, traseistul. Ea zice că o sperie netul, e periculos, nu dai foile, apeşi pe buton, apăsările pe buton sunt periculoase în sine, lasă, mai bine să tragi tu, cu mâna ta, cartea din raft, să vezi ce şi cum.

Bine, mamă, dar pe net ai informaţia pe tavă, câştigi timp… “Eu am timp destul”, zice mama.

Da’ pe net eşti actualizată, afli ultimul lucru descoperit… “Dacă citeşti atent, din mai multe locuri şi pui lucrurile cap la cap, ajungi unde a ajuns şi netul”, zice mama.

Până la urmă rămâne ca ea.

O pot pedepsi, în mod abuziv, cerându-i să-mi facă o anume mâncare, dar ea nu percepe pedeapsa ca pe o pedeapsă, o ia ca pe un favor. Limbă cu măsline? Facă-se! Tartă cu vişine? Tocmai bine!

Ziceţi-mi voi, ce argument să arunc eu în luptă, să accepte şi maică-mea un calculator în casă şi un abonament la net?

Nedumeririle halatului

2012-01-21T13:46:00.001+02:00

Când m-am apucat să dau cu markerul negru peste bumbacul 100% alb, care e 0% bumbac şi 100% fibră textilă de tip Săvineşti, nu voiam neapărat să-mi exprim adeziunea, prin intermediul unei cârpe, cu Piaţa Universităţii 2012.
Dacă intenţionam asta la vedere, mă duceam acolo, pă persoană fizică.
În cadru intim, mie, personal, mi-e de ajuns să ştiu că mă bucur de revenirea oamenilor în Piaţă: un pas mic înainte pentru populaţie în recucerirea titlului de popor, un pas mare înapoi pentru actuala Putere. Mi-e destul de clar că Piaţa nu va cuceri nimic, dar e posibil ca banda rulantă a asumării de legi de către guvern să treacă pe viteză inferioară, poate chiar Udrea va utiliza mai des elastecul de păr ca să şi-l strângă la spate, nu doar cu ocazia inundaţiilor şi a evenimentelor triste din propria familie.
Deci: nu cred că Piaţa va răsturna băsescul şi guvernul. Le-o da ceva colici biliare, asta da! Cotroceanu’ o să bea în tăcere pentru o vreme, Boc o să umble pe toată talpa, fără să-i pese că e teribil de scund, de prost, de fără carte şi fără caracter, de lingău, de ridicol, de cum e el, coana Nuţi o să-şi mute curu’ din rochii de firmă în pantaloni de firmă, care o i-l arate şi mai trapezoidal decât e, o să-şi strângă laţele la ceafă, ca să pară onorabilă, o să mănânce mai mult, pe stres, şi n-o să mai încapă în rochiile vechi, fapt ce va determina bugetul României să-i cumpere altele noi. Restul miniştrilor de paie se vor relaxa: dacă până acum n-a depins nimic de ei, de-acum încolo nici că poate fi vorba. Să-i scoată Şefu şi cu Şefa din rahat, dacă mai e posibil. Dacă nu, ei se pot rebrendui oricând, numa’ să li se arate calea…

Am vrut să văd reacţia apropiaţilor: a colegelor mele (una, care e duşmancă înfocată a portocalezilor, a zis că, totuşi, nu merită să strici bunătate de halat, bine că l-am stricat eu) şi a clienţilor fideli.
Adică, dacă eu nu mă duc în Piaţă, măcar să organizez propria-mi Piaţă, în jurul halatului.
Şi uite ce am descoperit: că nici cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu halatul meu, nici cei care l-ar face zdrenţe, nu au curajul să zică ceva. Tac şi îşi văd de ale lor. Ca să nu regrete mai târziu. Singurul care se bagă în seamă e un cârcaş de spital, brancardierul, căruia, deşi i-a scăzut salariul cu 25%, nevastă-sa nu i-a tighelit 25% din buzunarul halatului, deci aparţinătorii continuă să introducă “ceva” acolo, cinci, zece lei la fiecare transport, prin urmare el, la umbra aceleiaşi şpăgi care-l curtează să-şi facă meseria, devine vocal: să-i dea şi guvernul ce i-a luat, că particularii îi dau la fel. Deci ăsta e un adevărat om de dreapta care amendează Statul, cu gura, rugându-l să reacţioneze ca privatul. Ar vota oricând un preşedinte şi un guvern care l-ar asigura că, în limitele pregătirii sale, i-ar oferi un trai decent, cu bere în frigider şi logan în faţa blocului.
Ce să înţeleagă halatul meu din povestea asta?
Aştept opinii.

Halatul solidar cu Piaţa

2012-01-20T18:51:00.006+02:00

Sunt leneşă. Sunt colerică. Acestea sunt două din cele trei motive pentru care nu mă duc în Piaţă.

Totuşi, azi, am făcut ceva bun care a debutat cu ceva rău: am rugat-o pe Mariana să-mi calce un halat. Mariana (pentru cei care nu ştiu e doamna care se ocupă cu mopul, cu irigat&psihoterapie la bonsaiul nostru, cu răspuns la telefon, cu mici cumpărături… şi călcat halate) s-a uitat critic la cel pe care deja îl îmbrăcasem - “Da’ ăsta ce-are?” , însă nu m-a întrebat nimic. A călcat ţoala exemplar. Mi-a ţinut-o, conform expresiei “ a ţine haina cuiva” ca să mă schimb. Aici a intervenit partea bună: înainte de-a-mi pune halatul proaspăt spălat şi călcat, l-am inscripţionat. Faţă – verso. Cu litere suficient de mari ca să poată fi citite de oricine, indiferent de vârstă şi afecţiune.

Am scris, cu majuscule, ceea ce mă gândisem eu la patru dimineaţa:

SOLIDAR CU PIAŢA

Pe urmă, m-am înfipt la vânzare.

Cât întrebam “ce doriţi?” sloganul se citea pe piept. Când mă întorceam cu spatele ca să iau vreo cutiuţă din raft, se citea pe spate. Cu spatele, eram lizibilă şi pentru cei cu neuropatie diabetică, şi pentru cei cu dioptrii “funduri de sifon”, şi pentru fanii băsişti.

Acuma, aş putea face ca diacritica: născocesc un dialog şi-l implementez în realitate, dar nu pot să-l gestionez literar şi intru în rahat.

Sau spun adevărul:

40% dintre persoanele care mi-au citit halatul n-au reacţionat nici măcar prin muşchii mimicii.

30% au zâmbit discret.

20% au ridicat din sprâncene cu acreală, dar nu s-au manifestat verbal.

10%, adică un un brancardier de la Spitalul Colţea, a intrat direct în polemică şi m-a atenţionat că toţi politicienii e la fel, nişte hoţi, care n-o să-i crească lui salariul şi n-o să ieftenească nimic.

Am făcut maximum de efort şi nu i-am răspuns.

Cred că am obţinut o creştere a vânzărilor cu 0,5%, fiindcă anumiţi funcţionari din Oficiul National de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, cu care ne învecinăm în mod fortuit, au venit personal să cumpere “ceva” contra gripei, ca să vadă cu ochii lor halatul meu proaspăt călcat şi de grabă inscripţionat.

Ce să-mi doriţi: să nu stric mai mult de patru halate, până-şi ia Băsescu tălpăşiţa.

Ceea ce vă doresc şi eu, vouă!

Coincidenţe care-ţi fac pielea de găină

2012-01-18T21:25:00.000+02:00

A şasea zi de protest în Piaţa Universităţii.

Se împlinesc 365 de zile de când a murit Cristian Paţurcă. Unii zic că a murit fiindcă a băut prea mult. Ştie cineva să spună ce înseamnă “prea mult”?

Când va apărea cineva care va documenta ştiinţific “prea mult”, atunci o să admit că a băut prea mult. Deocamdată eu zic că a băut exact atât cât trebuia, ca să moară la timp, să nu apuce să vadă ce s-a ales din cântecele lui, scrise la beţie, cântate de Piaţă în stare de entuziasm, de extaz, de naivitate totală, de visătorie, de dracu’ ştie ce, oricum, cumva, într-un fel care pe mine mă face să plâng şi după douăzeci de ani, neputând să le ascult până la capăt.

Da. Dacă stau să mă gândesc bine, a băut prea mult…

Să fi băut mai puţin, mai prindea măcar un an, venea în Piaţă acum, cânta Imnul Golanilor, poate îl actualiza, zicea: “Mai bine ciumpalac, decât trădător, mai bine huligan, decât dictator”…

Nu se sfinţea Dan Diaconescu să-şi trimită artileria de scuipaţi în Piaţă.

Două sute de brichete ar fi ars pancarta “PDL = USD, aceeaşi mizerie!”, înainte ca s-o filmeze televiziunile.

Prin urmare, odihneşte-te liniştit, Paţurcă, chit că te-ai tirat prea devreme, fiindcă ai băut prea mult!

Dar cântecele tale mai sunt, şi cine are chef să le asculte, facă-i-se voia!

Ceva de-a dreptul amuzant

2012-01-17T19:06:00.002+02:00

O doamnă care simpatizează în taină cu Băsescu dar e mult prea inteligentă ca să se declare fană, pe faţă (în fond nu e un biet fost vânzător de uşi-garaje, ci o enciclopedie a gramaticii limbii române pe pantofiori cu toc), a găsit o formulă hiper-ingenioasă de-a ne arăta că nu e străină de mişcările pieţei, dar le dispreţuieşte, dacă nu din adâncul inimii, cel puţin din punct de vedere genitiv-dativ:

Despre ce se întâmplă în “piaţă”

17/01/2012 În “piaţă” se întâmplă o alternanţă vocalică la plural: piaţă – pieţe. Şi se întâmplă că G-D sg. se formează de la N-Ac pl. + i . Adică piaţă – pieţe – pieţei. Nu ~~pieţii~~.

(Am zis că poate evenimentele vă ajută să ţineţi minte mai uşor. )

Sigur că e mişto! Mai ales că şi genitiv-dativul de la paiaţă respectă aceeaşi regulă: paiaţei.

ARAFAT - sau să lingi unde ai scuipat

2012-01-17T18:50:00.000+02:00

Omul a făcut pasul înapoi. Absolut de înţeles. Cine ştie ce avalanşă de controale s-ar fi prăvălit peste Fundaţia SMURD!

Nedumerirea mea începe însă abia acum, când am reuşit să mă pun în locul lui şi să-l scuz pentru acceptarea reintrării în ecuaţie.

Cum va proceda? Se va preface, în faţa opiniei publice, că nu lucrează pe fostul proiect de lege, ci pe unul absolut nou? Până la urmă, oricâte modificări s-ar aduce documentului, “cuiul” proiectului - spital de urgenţă privat care să funcţioneze pe banii statului, la o aruncătură de piatră de Floreasca, va trebui semnat. Dacă-l semnează, înseamnă că a muşcat din cash-cavalul portocaliu. Dacă nu-l semnează, va fi obligat să demisioneze din nou.

Pe viitor, cu doctorul arab revenit pe postul său ministerial, orice deces pe drumul spre UPU, orice întârziere a ambulanţei cu cinci minute, orice lipsă de medicament în trusa de urgenţă îi vor fi puse în cârcă.

Are Raed Arafat un spate atât de puternic încât să încaseze atâtea pe cârcă? Nu cumva o să zboare la prima infecţie intraspitalicească? La prima eroare de diagnostic, la prima confuzie între cezariană şi histerectomie?

Habar n-am. Ideea e că a ratat destinul de erou al naţiei.

Una dintre preocupările esenţiale ale vechilor, noilor şi actualilor securisto-comunişti care ne-au condus şi ne conduc cu bocancul lor pe carotida noastră e exact asta: să nu avem eroi, repere morale, să ne închinăm unui talmeş-balmeş maculat şi egalizat de figuri mânjite.

“În fond, toţi politicienii sunt la fel! “ “Şi ce punem în loc?” “ E altul mai bun?” “Noi mereu am ales răul cel mai mic.” “Greaua moştenire.” Şi câte altele!... Până şi despre Ştefan cel Mare, chiar după ce l-am declarat şi “cel Sfânt”, tot nu uităm că a fost un curvar banal.

Acum, Băsescu e liniştit. N-a intenţionat nicio secundă să-l repună pe Arafat în drepturi ca să dezamorseze strada, fiindcă lui, ca oricărui dictator, nu-i pasă de stradă. Doar că n-a suportat ideea că românii au un colţ de batistă de care să se agaţe şi le-a tras elegant covorul de sub picioare. Parcă-l aud hăhăind: “Ce ziceţi, bă? Jos Băsescu? Muie! Asta nu se pune. Altceva?... “

O femeie şatenă, drăguţă...

2012-01-16T20:26:00.001+02:00

Femeia asta, şatenă, drăguţă, cu fată la facultate şi bărbat lucrând în Italia cu contract de muncă absolut legal, mulţumit de cum e tratat de patronii lui şi mulţumit de banii pe care îi primeşte, e unul dintre clienţii buni ai prăvăliei noastre. Cumpără vitamine, cosmetice, siropuri, pastile de răceală şi gripă. Nu întreabă niciodată cât costă un produs, vorbeşte frumos, curgător, iubeşte câinii, are doi, pe Trid - câinele cu trei picioare adunat de pe maidan, plus un bichon maltez, ultranebun şi, bineînţeles, incredibil de mic şi de haios.

Femeia asta e o femeie de toată isprava, deschisă, vioaie, plină de viaţă. Îmi place de ea, mi-e foarte dragă.

Astă seară a venit să cumpere ceva, batistuţe pentru nas, parcă, şi părea îngrozită. Am întrebat-o ce-a păţit.

- Nimic, zice, doar că eu am rămas marcată din ’89, nu mai suport manifestaţii, oameni nebuni adunaţi pe străzi, ca nişte vite furioase, vuietul…

- Da’ ce-aţi păţit în ’89? o întreb.

- Of, zice, şi îşi tot dă părul după ureche, încercând să-l cuminţească, să-l ordoneze, să-l facă una cu linia tâmplei, deşi părul ei nu e mai dezordonat ca altădată, e un păr normal, şaten, uşor ondulat, de femeie drăguţă care nu-şi arată vârsta. În 21 decembrie, pe seară, continuă ea, ne-a sunat tata, de la el, de la Jilava, că el - nu ştiu dacă v-am spus - lucra la penitenciar şi cum era el, mereu grijuliu, mereu exact, ne-a zis: duceţi-vă la alimentară şi luaţi raţia de zahăr şi ulei! Şi m-am dus eu, că mama, care lucra la Intecontinental, recepţioneră, era de serviciu. Şi m-am pomenit în mijlocul unei mulţimi sălbatice, demente, care voia să distrugă tot, şi se stropea cu apă, din maşinile pompierilor, şi oamenii nu se potoleau… exact ca acum.

I-am dat pacheţelul de şerveţele igienice pentru nas şi-am asigurat-o că nu i se va întâmpla nimic.

Şi, pe bune, n-au fost nişte cuvinte goale de încurajare, eram absolut sigură că nu i se va întâmpla nimic rău în zilele următoare.

Fiindcă, dacă în ’89 aveai un tată funcţionar administrativ la Jilava şi o mamă recepţioneră la “Inter”, în România, încă, nu ţi se poate întâmpla nimic rău, azi.

Gluganiada

2012-01-16T10:38:00.001+02:00

Da, aşa e, n-am fost acolo.

N-am mai fost în Piaţă din 1990, când mi-am permis să port zile în şir ecusonul pe care scrisesem GOLAN , pe buzunarul halatului alb, spre îngrozirea şefei mele care era o admiratoare fidelă a domnului Iliescu şi care m-a ameninţat că mă dă afară cu articolul “i”, dacă mai calc prin Piaţa Universităţii. Nici eu n-am ţinut seama de ameninţările ei, nici ea n-a reuşit să mă concedieze, fiindcă nu i-a trăsnit prin minte să găsească alt pretext, şi ăla cu “frecventează Piaţa Universităţii” se vede treaba că n-a fost suficient la consiliul director al Centrofarmului.

Acum am stat acasă şi am urmărit Gluganiada la Antena 3. La Realitatea n-am rezistat decât vreo patru minute, se dădeau imagini exclusiv din zona Unirii, miorlăia Cotoi şi chiţăia admiratorul pe furiş al “marelui masturbator”, micul masturbator discret– Emil Hurezeanu. Tocmai ce folosise pentru a doua oară consecutiv pluralul “pane” pentru substantivul “pană” şi ăsta a fost momentul în care am părăsit postul devenit, pe faţă, “templu băsist”.

Regizorii prost inspiraţi dar bine plătiţi ai deturnării demonstraţiei au aruncat prea repede în scenă figuranţii cu glugi, faţă de momentul în care Crin Antonescu a făcut conferinţă de presă. Oare cât de tâmpit să fii, să nu observi “coincidenţa”?

Când toţi derbedeii ăia au început să smulgă borduri, garduri şi să aprindă cauciucuri, e drept că mi-a venit să mă transform în Superman, să zbor la faţa locului şi să-i rad de pe faţa pământului, pentru că o mie de jandarmi nu erau capabili să încercuiască cincizeci de pitecantropi şi nu s-a găsit altă soluţie mai deşteaptă decât să-i mâne spre Tineretului, ca să-i facă pierduţi în parc şi printre blocuri, dar mi-am amintit versurile de-acum 22 de ani - “Mai bine haimana, decât trădător, / Mai bine golan, decât dictator, / Mai bine huligan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!” şi m-am calmat.

Per total, ziua de ieri a decurs nesperat de bine. Niciun om întreg la minte nu s-a lăsat păcălit de “glugarii” piromani. Cei care i-au “invitat” şi pe ei la miting nu s-au priceput să-i amestece în masa demonstranţilor. “Oamenii simpli” au rămas cuminţi în Piaţa Universităţii până i-a înfrânt oboseala, frigul, noaptea, gândul că a doua zi trebuie să fie la treburile lor. Băsescu a demonstrat ceea ce avea de demonstrat : că NU E. Boculeţ a acţionat şi el conform agendei de lucru întocmite la nivelul lui: a vizitat la spital una bucată jandarm rănit.

Sper ca astă seară piaţa să se umple iar de oameni. Mai sper să le dea prin minte să nu-şi mai uzeze corzile vocale decât cu un singur slogan: JOS BĂSESCU! Şi să-l repete seară de seară, până ce se întâmplă.

Eu voi continua să îngroş rândurile demonstranţilor din faţa televizorului fiindcă, vorba Leliei Munteanu:

“O mie-două de oameni, într-o Capitală de peste două milioane, nu înseamnă nimic. Câteva sute, într-un oraş de zeci, sute de mii - nu înseamnă nimic. Dar, dacă la ei se uită cinci milioane (televiziunile au făcut ratinguri ca la balamuc) - fandacsia-i gata. Cinci milioane îşi vor aminti şi ei de pâinea copiilor, de ratele la bancă, de facturile la întreţinere, de taxe şi impozite... Pericolul nu e atunci când cele două trotuare pline cu oameni de la Piaţa Universităţii se întâlnesc pe carosabil, ci va fi atunci când foamea va învinge frica, iar cei din stradă vor face joncţiunea cu cei din faţa televizorului. Asta se numeşte explozie socială.”

O sâmbătă însorită

2012-01-14T16:16:00.000+02:00

Da, Băsescule! Cum zici tu, tătucă, şi după aia mâncăm! Aşa e: nu vrem schimbare. Ne-ai prins! Am rămas cu toţii nişte înţepeniţi. Vrem să ne fure numai statul, ca şi până acum, doar cu cât ne fură în prezent, nu vrem să ne fure în plus, şi prin intermediari, legiferat. Nu vrem să alergăm cu gândul după doi hoţi – statul şi privatul-slugă-la-stat. E destul că alergăm după primul şi ne alunecă printre degete, aşa cum şi lui îi alunecă banii noştri către clientelă! – asta i-aş fi spus preşedintelui, dacă aveam ocazia, când a venit el să ne zică: “Bine, fie! Retragem legea nouă a sănătăţii, că văd că sunteţi tâmpiţi şi n-o meritaţi!”

Unde a greşit domnia sa: unde ne-a crezut a fi, ipotetic, mai tâmpiţi decât ne ştia. Adică suficient de tâmpiţi încât să şi regretăm niţel, să ne facem mea culpa, că el ne-a întins mâna şi noi, ca proştii, i-am refuzat-o.

Ei, bine, aici a dat-o-n bară! Aşa tâmpiţi cum suntem, ne-a rămas atâta viclenie ţărănească în vine, încât să folosim pretextul Raed Arafat ca să ieşim fără aprobare şi fără dansul pinguinilor în stradă.

Nici nu contează numărul protestatarilor!

Contează că au ieşit în toate oraşele şi că azi e, deja, a doua zi.

Să dea Dumnezeu doar vreme bună, ca în decembrie ’89…

Legenda ultimelor zile

2012-01-13T17:30:00.000+02:00

La masă şade un arab,

cu grade mari, cu zâmbet slab:
“- Voi, negustori din patru zări
veniţi să-mi cereţi aprobări?!”
…şi-arată la prohab.

Afaceriştii se întrec

să-i dea arabului zevzec
plocon ce nu s-a pomenit.
Arabul e de neclintit.

Şi-atunci căzu pe bec.

Scandalul fuse infernal:
plăteau să-şi facă un spital
în poarta celui existent…
Dar ştie orice repetent

că nu prea e legal.

Blocajul a durat vreun an.

S-au dus la marele Traian
cu jalba-nfiptă în proţap:
“ - Arabul e bătut în cap.
Vorbim în van!

Sunt milioane, cum v-am zis
vreo şapte sute, mai precis,
vă dăm şi dumneavoastră, caş,
dar să ni-l scoateţi pe făraş,
aşa cum ne-aţi promis!”

“- Prea bine!... O să-l mazilesc!”
“- Eternul spirit românesc!”,

şopti în barbă, înţelept,
un glas de întreprinzător deştept,
adăugând: “- Vă mulţumesc!”

"A venit un prost şi mi-a arătat ce să fac..."

2012-01-12T21:07:00.000+02:00

N-aş fi dat titlul ăsta în viaţa mea. Da' prostu' - ştiţi cum e! - nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.
Aşa că la întrebarea mea, îndreptăţită - şi acum ce fac? - mi-a zis:
"Scrie!"
"Ce?" "
"Scrie: a venit un prost şi mi-a arătat..."
"Unde?"
"Păi... acolo, la titlu..."

Aşa că am scris, dar cu ghilimele. Măcar atât.
Cum s-a rezolvat problema: nu mai am voie cu internet explorer. Internet Explorer = BUBA!
Acuma scriem pe NETSCAPE.

Concluzie: totul e bine când .

Gara Invizibilă

2012-01-12T12:05:00.002+02:00

Ia uitaţi-vă-ţi în ce hal am ajuns!
Nu mai am voie la comentarii, Google nu mai afişează rezultate referitoare la blogul meu. Adică, mai pe scurt, nu mă mai văd. Mă simt ca un moroi la oglindă.
Nu ştiu... să-mi fac testamentul virtual sau po' să mai aştept niţel?
Să ne luăm rămas bun acum, cât mă mai lasă măcar să scriu postări noi?

Are careva vreo idee?

Prezumţia de nevinovăţie

2012-01-12T09:26:00.003+02:00

Prin urmare: eu, pe blogul meu, la mine, mă, nu am acces la comentarii. Po' să văd că ele există, dar nu po' să le citesc decât în "bucătăria" blogului. Unde am de ales: le las sau le şterg. Da' nu le răspund.

Să zicem că e o defecţiune tehnică, trecătoare.

Mai sunt şi d'ăştia...

2012-01-11T19:08:00.002+02:00

Domnului doctor Raed Arafat, indiferent cât a furat, dacă a furat...

V-am mai povestit eu de Măru’!...

Un anestezist. Tânăr.

Singura lui nemulţumire e că fiecărei zile îi corespunde o singură noapte. Dacă n-ar avea atâtea rate de achitat, s-ar considera mulţumit cu sistemul clasic: după noapte vine zi. Deocamdată e nemulţumit. O dată pe săptămână, cel puţin, trebuie să-şi ia o noapte liberă şi s-o doarmă. Pe gratis.

O vreme a intenţionat să plece din ţară, dar şi acolo, dincolo, nopţile pe care le dormi şi nu le faci gărzi nu se plătesc. La dracu’! Mai bine o gardă în limba română. Vrea o babă să-i zici ”Tatăl Nostru“ . În Franţa te poticneşti după Notre Père, qui êtes aux cieux... Măcar aici ajungi până la «pâinea noastră cea de toate zilele...

- Băi, da’ chiar mai e vreo babă în reanimare care vrea să-i reciţi Tatăl Nostru?

- Mai e, zice Măru’. Mai moare câte-un şoimănit care mişcă lucrurile, le face să cadă…

- Crezi tu în prostii de-astea, Mărule?

- Normal că nu, da’ mai sar cutiile de seringi în mijlocul camerei…

De Revelion Măru’ a fost de gardă. A sunat-o pe soră-sa şi i-a zis: “Asta e! Pic de gardă de sărbători… Lasă, că mă duc şi iau lumină de la biserica spitalului.“

Ea i-a explicat că lumină se ia de Paşte, nu de anul nou.

- A, da? Bine că mi-ai zis, că mă duceam ca prostu’…

O dată pe an, Măru’ pleacă la Sibiu să-şi viziteze colegii de la SMURD. Acolo şi-a început el ucenicia, pe un SMURD care abia se înfiinţa la Sibiu.

Vine înapoi rătutit de oboseală fiindcă face o gardă amicală, adică se pune pe ambulanţă şi se joacă de-a doctorul la Sibiu, pe gratis, fiindcă el acolo a învăţat terapie intensivă.

Ajuns acasă, câteva zile are parte numai de scandal. Toată familia e capabilă să priceapă că Măru’ e obosit şi ciufut după o gardă plătită, dar nimeni nu-l înţelege când vine acasă după o gardă “in memoriam”, fără bani, făcută la Sibiu.

- Păi, nu ziceiai tu că te duci să-i vezi pe băieţi şi-atât?

- Păi, da!... zice Măru’.

Telespectator fidel

2012-01-10T08:42:00.000+02:00

O babă cu o găletuşă de plastic căptuşită cu ziare vechi traversează aleea din spatele blocului ei către ghena de gunoi, prin loc nepermis. Un moment de neatenţie şi baba, alunecând pe o coajă de caisă, se întinde cât e de lungă, în patru labe, pe asfalt. Din găleată, se revarsă pretutindeni, cât vezi cu ochii, pe o rază de cincizeci de centimetri, resturi menajere: o cutie de margarină goală, doi sâmburi de prune uscate, o tibie de găină cu zgârciul aferent.

Echipa de filmare aflată întâmplător la faţa locului înregistrează accidentul şi transmite imaginile redacţiei de ştiri, care le dă needitate.

Din acel moment, până noaptea târziu, nu-ţi mai dezlipeşti ochii de micul ecran. Garantat!

Emisiunea 100 de minute îi are ca invitaţi pe psihologul de serviciu şi pe gerontologul şef de la Institutul Ana Aslan. Începe un trialog interesant despre proastele obiceiuri ale bătrânilor la români. Doamna Sandra Stoicescu abia dacă mai apucă să dea niţel din mâini când pune întrebarea, astfel încât să priceapă şi telespectatorii surdo-muţi despre ce se vorbeşte.

Deşi la început a zis că “avem timp suficient să analizăm cazul”, abia în minutul nouăzeci şi cinci apucă psihologul să sublinieze comportamentul obsesivo-compulsiv al bătrânei care, deşi moşu-său e oale şi ulcele de un deceniu, continuă să mănânce margarină, cu gândul la inima soţului ei. Când tot incidentul e pus într-o lumină nouă, intră publicitatea cu tipu’ care nu provine dintr-o familie numeroasă, n-are mulţi copii, poate nici însurat nu e, dar vrea Megan şi specialistului în senilitate îi mai rămân treizeci de secunde, să tragă o concluzie.

“Bătrânii sunt speriaţi de constipaţie.”, zice el.

“De unde ştiţi? Zece secunde!”, strigă Stoiceasca, aplecându-se mult asupra lui şi descurcând iţele invizibile ale unui imaginar scul de lână, cu ambele braţe.

“Păi, sâmburii de prune. De ce ar mânca ea prune uscate, sfidând reducerea drastică a pensiei, ă? Pentru efectul lor laxa…”

N-a mai apucat să termine ideea. Da’ nu-i nimic, va fi reluată la Dana Grecu în emisiune. Care-l are ca invitat permanent în cămaşă roz pe Radu Tudor şi ca invitat special pe şeful de la rutieră.

Dana Grecu se ţine cu amândouă mâinile de desk, care e fixat cu holţ-şuruburi în podea, altminteri i l-ar fi făcut de mult guler reprezentantului poliţiei şi-l înghesuie pe acesta cu o singură întrebare:

“De ce, domnule, să considerăm că cetăţeanca a traversat prin loc nepermis? Era trasată vreo trecere de pietoni pe alee?”

“Tocmai că nu!”, zice organul competent.

“Păi de ce? De ce? Să ştie şi telespectatorii! S-a furat vopseaua de zebră sau cum?”

“Nu, şi dacă mă lăsaţi să vă răspund, vă răspund. Nu prea e trafic în spatele blocului victimei şi, în plus, aleea se înfundă în părculeţul cu două bănci sub umbrar.”

“Se înfundă… aşa ziceţi dumneavoastră… Ce părere ai, Radu?”

Radu n-are păreri, e pur şi simplu copleşit de modul în care sunt tratate văduvele veteranilor de război. De pe fundal, zâmbeşte sardonic şi subiectiv Dumitrescu. Răzvan Dumitrescu.

Vine pasa, domnului Şerbănescu i se montează lavaliera, trece pasa, domnul Şerbănescu n-a prins decât faza cu băncile şi cu înfundatul. Nu ştie de babă. Dar zice bine ce zice: că băncile îşi repatriază capitalul. Înainte ca emisiunea să ia sfârşit, se anunţă că baba a refuzat internarea. Însă e numai un zvon care trebuie verificat.

Ceea ce se va întâmpla la Gâdea în emisiune unde, cum era şi firesc, se face sinteza evenimentului. Cu profesorul Mencinicopschi şi pianistul acela. Care a mai fost.

Biologul şi nutriţionistul Gheorghe Mencinicopschi pe care o să-l numim Gică în cele ce urmează, având un nume imposibil de reţinut, ca şi pianistul celebru, face lumină într-o problemă care era cât pe ce să treacă neobservată: va’zică baba alunecase pe o coajă de caisă, aşa s-a exprimat reporterul din teren. Caisa nu are coajă, are pieliţă. Aproape toate reperele nutritive ale caisei se concentrază în pieliţă. Concluzia e că cine a mâncat fructa despieliţată ori e un dobitoc, ori suferă de colon iritabil şi atunci să mănânce pâine Savoria.

“Cuuum? întreabă Gâdea siderat. Vreţi să spuneţi, domnule Gică, că, deşi tot grâul românesc e scos niţel cu vaporul în afara apelor teritoriale ca să poată fi importat, totuşi acesta, din care se produce pâinea Savoria, nu e grâu modificat genetic şi totuşi are un conţinut mai ridicat de Omega 3 şi Omega 6? Adică bate margarina cu care îl îndoapă Nadia Comăneci pe Dylan? Ia să luăm noi informaţia asta bob cu bob… Domnule pianist, puteţi să ne cântaţi puţin finalul simfoniei, dar foarte repede, să ne încadrăm în solo-spot? “

În vremea asta Mircea Badea pianotează nerăbdător în măsuţa lui veche de şapte ani şi, cum nu le are cu muzica, o face cu mult mai rapid decât artistul invitat.

Aţi văzut hoardele de vatmani, cu ţigara în bot şi cu mâinile goale, înnebunite de ură şi însetate de sânge, îndreptându-se, într-o linişte mormântală care-ţi dă fiori pe şira spinării, către Palatul Victoria?

Nici eu, dar trebuie să apară din moment în moment.

Breaking news

2012-01-09T18:59:00.000+02:00

Breaking news: Lucescu – sistolă. Breaking news: Lucescu – diastolă. Breaking news: Lu…

Asta înseamnă că inima lu’ Il Luce bate normal, i-au capsat ăia coastele, i-au drenat lichidul din pleură, Val Vâlcu nu trebuie să mai dea iama prin amintirile lui de studenţie, nu trebuie să mai pronunţe cu atâta ştiinţifică evlavie cuvântul pneumotorax, fiind unicul pe care şi-l aminteşte din patologia plămânului.

A venit şi bogătanu’ de Ahmetov, ăla care e preten cu Lucescu (bă’, z’dai seama? Preten-pretenaş!), i-a controlat pe chirurgi la batisă şi urechi - dacă e curate, la unghii – dacă e tăiate… Era! Deci, amicu’ Luce e tratat, din punct de vedere medical, corect. A zis miliardaru’, ce dracu’!

Conferinţă de presă. Lucescu a suportat cu demnitate intervenţia. Cred că declaraţia asta e numa’ pentru microbişti şi pentru bunul său prieten milionar, altminteri nu pricep cum se decelează demnitatea sub anestezie generală. A! N-o fi făcut un pic de caca pe el, aşa cum se mai întâmplă, în sala de operaţii. Aici, da! Vorbim de demnitate. Demnitatea sfincterului anal. Bună ş-aia! Când e vorba de breaking news, orice muşchiuleţ, orice pîrţuleţ care dă dovadă de eroism şi poa’ să facă rating e binevenit.

N-a văzut tramvaiu’. Asta nu mai ţine de breaking news, ţine de erori frecvente la şoferi cu lămâia în geam sau cu lămâia în păr – şoferiţe, adică.

Ad absurdum, zice un monstru sacru al comentatorilor sportivi, chiar dacă ar fi să şadă pe tuşă un an, Lucescul nostru tot se poate întoarce la cariera de antrenor. Al altora. Vom avea cu ce ne mândri chiar şi peste un an de întrerupere: alt român care fuge de-ai lui ca dracu’ de tămâie şi se realizează peste hotare.

De ce. Ei, aici e mai complicat. Nu mai ţine de breaking news, ţine de chestii pe care nu le înţelegem noi, prostimea. Poate că Lucescu a dat cu oiştea nu numai în tramvai, ci şi în sistemul perfect mafiot, analfabet şi puşcăriabil al federaţiei noastre de fotbal. O fi vreun dinozaur de-ăla care se gândeşte la tabela de scor mai dihai ca la extrasul de cont. Nu-mi dau seama, că eu n-am mai fost pe stadioane din anul patru de facultate, de când i se zicea lui Naşu’ - pomanagiu’ şi era unul nou, la Sportu’, poreclit Dulapu’. Coraş, da!…

Acuma, poate mă veţi întreba ce m-a apucat să scriu de Lucescu, dacă tot n-am ce-i reproşa…

Lui, chiar n-am. Şi-i doresc să se facă repede bine, să-i alerge pe fotbaliştii altora, până îi învaţă imnul naţional, că repetiţia e mama învăţării imnului, iar bunică-sa e când ţi se oferă ocazia să-l asculţi.

Dar la umbra acestui mare breaking news pe care, în mod normal, îşi fac mâna chirurgi începători, umblă de-a buşilea un nou proiect de lege în Sănătate, să vină Salvarea privată să-ţi facă gură la gură sub tramvai…

Toată tărăşenia a început acum doi ani, când întemeietorul SMURD-ului s-a opus la deschiderea unui spital privat de urgenţă buză în buză cu cel de stat, motivând, pe bună dreptate, că, în caz de cataclism, Doamne, fereşte! – când trebuie să afluiască şi să defluiască ambulanţele cu răniţi, ele ar da nas în nas la o intrare comună, prin urmare nu se poate două spitale de urgenţă pe aceeaşi ulicioară, faţă în faţă.

Şi uite cum azi se întoarce roata şi spitalul privat, probabil prieten cu consilierul pe probleme de sănătate de la Cotroceni, le face “pa!” cu mâna lui SMURD şi lui Raed Arafat care, n-o fi el alb ca neaua, că nu-i permite nici arborele genealogic, dar a organizat, în România, unul dintre puţinele servicii care funcţionează, încă.

Vă amintiţi serialul ăsta?

La noi se pregăteşte ultimul episod.

Depresie postpartum

2012-01-07T22:31:00.000+02:00

Zile în şir, înaintea Crăciunului, am văzut oameni, de ambele sexe, de toate vârstele şi condiţiile sociale, cărând brazi. Mai mari, mai mici, mai bogaţi, mai chei, mai de contrabandă, mai cu acte, indigeni sau de import, scumpi sau ieftini.

I-am văzut, fiindcă erau vizibili. Cărau achiziţia cu oarecare bucurie victorioasă: aveau brad!

Dacă ai brad şi sarmale-fleică-ceafă-cârnaţi-salatădebuf-murături-cozonac, sărbătoarea Naşterii Domnului poate să înceapă.

Ăia mai cu dare de mână şi cu vilă - dar merge şi la bloc, spânzură nişte păpuşi cu aspect de moşi crăciuni pe sub ferestre şi peste balcoane, care par a escalada zidul în scop infracţional şi ornează geamurile cu mii de luminiţe clipitoare care veghează, cu efectul lor stroboscopic, să-ţi fie somnul lin în perioada sărbătorilor.

Toate astea mi se par normale şi-mi întăresc convingerea că în fiecare adult zace un suflet de copil.

După, adică după ce trece Crăciunul şi Revelionul, cele două naşteri importante, a Mântuitorului şi-a Anului Nou, lumea intră în depresie postpartum. Nu-i mai pasă de nimic, totul e nasol. Strânge mesele, vesela a bună, podoabele de pom, zecile de metri liniari de beculeală colorată şi aruncă bradul.

Unde-l aruncă? Nici ea nu ştie. Afară din casă. Direct pe geam sau, cu efortul coborârii scărilor, odată cu alte resturi menajere, la ghenă. Cert e că o face în mod invizibil. Probabil noaptea, pentru că ziua te pomeneşti cu un stârv de brad sub geam, pe aleea din faţa blocului, în spatele maşinii, lângă toboganul de gunoi de la etajul şapte...

Azi, înainte de prânz, a apărut un consumabil d-ăsta, cu cetina-i tot verde, pe trotuarul de vizavi.

Zece minute mai târziu, şoferul unui Logan care n-avea unde să parcheze, şi-a lăsat maşinuţa pe avarii în mijlocul străzii, s-a dat jos din ea şi l-a târât pe ex-brăduleţ drăguţ cinci metri mai încolo, în faţa unui Chevrolet, parcat în locul lui de parcare, plătit. Pe urmă si-a urcat automobilul pe trotuar, eliberând carosabilul. Stăpânul Chevroletului a avut treabă în oraş pe la patru. A mutat obiectul în faţa lui Geppetto al meu şi a ieşit cu maşina din parcare.

Pe la şapte seara mi-am aruncat un ochi pe fereastră, să văd cum e vremea - că nu poţi să te iei după televizor - şi dacă mai e copacul credincios în faţa maşinii mele. Mai era.

Mai e şi acum...

6 ianuarie. O zi...

2012-01-06T18:45:00.000+02:00

Iaca, m-am întors dintr-o scurtă călătorie în trecut. A fost plăcut!

În vremea asta n-am avut de-a face cu netul ( că pe vremea aia nu era), atâta doar, am mai schimbat o vorbă cu prietenii Gării, la postări mai vechi.

În treacăt fie spus, domnul Benji, bonsaiul, îşi revine uluitor după plecarea bradului.

Coniferul flotant a părăsit biocenoza farmaceutică pe 3 ianuarie. Ăsta, titularul, a produs 39 de frunze în următoarele două zile. În momentul de faţă e pe val şi mă gândesc serios să-l supunem acelei imersiuni totale, cu ghiveciul din dotare, într-o găleată cu apă, aşa cum am fost consiliate.

Revenind: azi mi-am citit corespondenţa şi am găsit poza asta, intitulată “categoria fufa de munte”:

Sigur că poa’ să fie un trucaj ordinar, gen “ruşine-dinu-patriciu”, fiindcă nu prea văd urmele tocurilor înfipte în zăpadă. Da’ poate că e zăpada bătătorită, poate calcă ele mai delicat, în conformitate cu personalitatea lor ultrafeminină şi lipsită de apărare.

Întrucât am surprins vara trecută, cu ochii personali, nişte dudui de tipul celor din imagine, chinuindu-şi “platformele” de firmă pe bolovănişul unui torent secat, la 1800 de metri altitudine, nu ştiu de ce ar fi poza asta o făcătură ordinară, manopera unui nenorocit de misogin!

Revelaţie de revelion

2012-01-01T19:03:00.000+02:00

La ştirile post-potroace, am avut o revelaţie: Gigi Becali, aşa cum e el, tartore peste ghiolbanii cu bani, mai are ceva: ritm şi ureche muzicală. Ia uitaţi-vă niţel:

Dacă-l invita la el la moşie, conu Dinescu scăpa de povara de-a se face de ruşine pe un post de televiziune, la “cumpăna dintre ani”, cu taraful lui, adus de la “dezmembrări” şi prezentat drept autoturism de epocă.

Şi-acum să ne clătim cu originalele:

p.s.: la ritm, mai are de lucrat, nea Gigi!

Mie, anu' mi-a ieşit înainte cu plin

2012-01-01T18:17:00.002+02:00

Daaa!... Când am dat să ies în stradă azi, era apa până la glezne. Bă, da' o apă curată, limpede, frumoasă, cum e râu' Capra pe lângă Transfăgărăşan. Maşina era pe malu' celălalt. Cizmele de piele întoarsă. S-au bucurat şi ele, peste poate! Nu mai făcuseră baie de multişor.

Când m-am întors, tot aşa, dar mai ca Dunărea la Cazane.

Mulţumescu-ţi ţie, APĂ NOVA sau cum te-oi fi chemând acum, că ai dat liber echipelor de intervenţii şi m-ai scutit de spălat vase!

Acum, când scriu, îmi dau seama de ciudăţenie: va să zică au oprit alimentarea cu apă rece a cartierului, şi totuşi ea ţâşneşte, îmbelşugat, din ţeava spartă. Ca un făcut, au înfierbântat-o pe-aia calda (altă firmă!),de-ţi topeşti degetele numai când atingi robinetul.

Prin urmare, e de la ei! Premeditat, nu avarie.

Ce şi-au zis: Ia să le ieşim noi, bercenarilor, cu plin!

Cu ocazia prilejului

2011-12-31T20:05:00.000+02:00

În aşteptarea Noului şi Controversatului An 2012, despre care unii susţin că tocmai el e autenticul an al sfârşitului lumii, dar nu şi pentru noi, românii, antrenaţi timp de două decenii pentru situaţii de-astea terminatoare, Gara vă urează

LA MULŢI ANI, TUTUROR!

Să fim sănătoşi, să ne mai rezolvăm din belele, iar la anu’ pe vremea asta, să ne adunăm în aceeaşi formaţie la peronul principal şi să ne bucurăm că l-am bifat şi p-ăsta.

Uite şi-o pictură adecvată (Charles Leickert) să ilustrăm momentul: nici prea multă zăpadă, nici lipsă, nici o atmosferă prea veselă, să pară kitsch, da’ nici maniaco-depresivă; doar acolo, în depărtare, aşa, o lumină şi-o vrajă, că stai cu sufletul la gură să vezi ce-o fi…

Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimăăăă...

2011-12-29T17:04:00.001+02:00

Nu ştiu ce crede Moscova, da’ eu nu cred în lacrimile nord-coreene nici cât negru supt unghie.

N-am crezut în ale lu’ Băse, care erau ude, ca lumea, că el cică poate oricând, de la glandă, şi-o să cred în ale coreenilor, care nu există?

M-am uitat pe nu ştiu câte poze de grup, de mulţimi cu ei plângând şi n-am văzut o lacrimă. Bine, poate n-am văzut-o eu, mi-am zis, că sunt mai chioară. Poate s-a nimerit să pozeze proaspăt tamponaţi cu batistele alea pe care şi le ţin la gură, ca într-un atac cu gaze lacrimogene, dar eu aşa ştiu – când plângi, ţi se înroşesc ochii şi, ce-i mai nasol, ţi se înroşeşte nasul. Faci, cum se zice ştiinţific, catar oculo-nazal şi arăţi ca porcu’ multă vreme după ce-ai dat apă la şoareci.

Poporul coreean arată fotogenic pe tot parcursul funeraliilor şi, chiar dacă ăia de la capete de rând au primit indicaţia să bată cu palmele în asfalt a deznădejde, tot nu mă încântă.

Adică tot nu-mi vine a crede că poţi ucide instinctul de autoconservare individual, ăla care stabileşte, până şi la animale, ce e bine, ce e rău.

Prin urmare, nu înţeleg de ce tot analizează analiştii politici sindromul lacrimar al naţiei rămase fără tătuc anterior, aflate în pragul tătucului viitor, că mie îmi pare că nu există.

A, ce mă sperie, cu adevărat, în calupurile de ştiri, e repetirea asta fără sfârşit a unui amănunt pe care noi îl ştiam de câţiva ani şi-am aşteptat să-l afle şi televiziunile, ca să ni-l divulge: că Moni, când era Gabor, până să devină Columbeanu, a fost prostituată cu tarif redus. Mă sperie, fiindcă asta dovedeşte că noi, deja, nu mai avem acces decât la ştiri fumate.

Şi cam de-aia îmi vine şi mie să plâng...

Da’ acum, în prag de an nou, decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm:

Tatăl Premierului a ieşit din sistem

2011-12-28T11:00:00.000+02:00

Cam aşa ar fi trebuit să sune titlul ştirii, zic eu, după mintea mea. În cazul în care într-adevăr aceasta e o ştire de primă pagină. Care să fi fost preluată inclusiv de Can Can, cum a şi fost.

Tot după mintea mea, zic că adevărata ştire inclusă acesteia e tot una tristă: că s-a ţinut şedinţa de guvern, condusă de un om care abia aflase că-i murise tatăl. (Bine că a putut! Un om normal n-ar fi fost în stare.) Şedinţă în care trebuia decisă o mărire a taxelor şi impozitelor şi modificarea, votarea, aruncarea la gunoi a legii sănătăţii. Ceva de genul ăsta.

Bănuiesc că ambele legi sunt lipsite de importanţă. Altminteri, cum să te concentrezi tu, şef de guvern, la trebile ţării, când, de un ceas, ai mintea buimăcită de durere şi sufletul sfâşiat de pierderea unui părinte?

Dar, probabil că se poate. La Boc, se poate.

De-aia zic: era mai corect aşa, cu "ieşirea din sistem".

Îi rog pe cei care intenţionează să-mi atragă atenţia că nu e creştineşte să fii rău cu un om aflat în aşa necaz, să lase ipocrizia la intrare.

Un Purice pe lampă

2011-12-27T23:06:00.000+02:00

Dan Puric, actor de first hand, care parcă are ochii ciopliţi în chip de la o vreme, ne învaţă că să nu ne facem chip cioplit. Pe la toate televiziunile ne învaţă! Umblă cu povestea pe umeri, ca doctorii cu halatul de molton vişiniu, tot pe umeri, pe secţii, pe etaj, prin curte, pe unde trebuie ei să umble, ca să facă bine la oameni.

Puric nu umblă cu halat de molton, umblă cu aripi de înger pe umeri. E perechea aia a lui, de înger clasic, aia care rezistă mai dihai ca o coafură la lapoviţă şi ninsoare, la vânt şi gheţuşcă, la tot ce prevede codul rutier când e vorba să te iei în piept cu vremile.

Aproape că m-am învăţat: când e prea subtil şi prea emoţionant pe Antena 3 şi mă pierde pe lungul drum al tocşoului către audienţă, dau imediat pe TVR, ori pe B1, să-l mai ascult o dată. Până înţeleg ce-a vrut să zică.

Când, în sfârşit, pricep, mă simt mulţumită.

Că nu sunt psihiatru, să-i zic ceva de dulce, de borderline, sau un ba p-a mă-tii, de tulburare bipolară ! Sunt, şi eu, un telespectator cu frica lui Dumnezeu, care nu pricepe ce dracu’ tot umblă Puric din televiziune în televiziune, sau, ca să zic aşa , din canal în canal?

Şi uite-aşa, speranţa mai muri puţin…

2011-12-26T18:55:00.000+02:00

Un reportaj făcut de Antena3, difuzat la ştirile de dimineaţă (asta da, ştire!), ne lămureşte deplin, cât de nelămuriţi sunt unii români în legătură cu sărbătorile creştine.

Ce sărbătorim noi de Crăciun? – asta era întrebarea.

Naşterea Crăciunului. Porcul, şi de Paşte mielul. Naşterea lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus, care de Paşte învie, adică nu că se naşte de două ori, da’ se sărbătoreşte de două ori, o dată iarna şi o dată primăvara. Sau invers?

Altă întrebare reportericească aducătoare de belea pe capul românilor ortodocşi a fost aia cu Adam şi Eva. Cine au fost Adam şi Eva?

Doamne sfinte! Parcă i-ar fi întrebat cine au fost Jac şi Rac! Aşa răspunsuri aiuritoare au dat. De la nişte vecini, la cum să-l întreb io pă popă aşa ceva?

O babă chiar a rânjit golăneşte, mai avea niţel şi ne făcea cu ochiul, ca să înţelegem noi de ce i-a dat afară din Rai.

Stau şi mă-ntreb: nu ăştia se bat la moaşte? Nu ăştia freacă portofelul, basmaua şi maieul de racla sfinţită? Nu ăştia, în caz că ştiu să citească, îmi returnează mie pastilele de tensiune, deorece conţin lactoză, şi lactoza e cu lapte, şi laptele nu e de post?

Nu cumva toţi intervievaţii aceştia, români cu frica lui Dumnezeu, creştini ortodocşi din tată-n fiu, dătători de acatiste, ţinători de posturi, respectatori de tradiţie, primitori de sacoşă cu doi peşti în putrefacţie (că peşte e simbolul creştinismului, n’aşa? – vorba lui Brucan), votează o dată cu noi?

Răspuns: BA DA!

Şi de-aia zic: uite-aşa, uitându-mă la televizor, am simţit că ne mai moare niţel speranţa. Aia mică, atât cât mai rămăsese din ea.

Oh, ştiu! Nu suntem unici la imbecilitate! Prin anii ’80, un documentar produs pentru comunişti, ca să vedem şi noi cât de cretini sunt capitaliştii, înfăţişa nişte simpli americani, răspunzând la întrebarea “Ce s-ar întâmpla, dacă n-am avea rinichi?”

Unii ziceau că am exploda. Alţii nici măcar nu aflaseră că avem rinichi. Mai era unul care a făcut o criză de râs, confundând, în sinea lui, rinichii cu testiculele.

Am zâmbit dispreţuitor pe vremea aia, fiindcă eu ştiam ce sunt rinichii, unde sunt localizaţi şi ce funcţie au ei. Eu eram salvată. Americanii, pierduţi.

Numai că americanii ăia imbecili, analfabeţi, jegoşi, oameni ai străzii, nu erau lăsaţi, nici măcar o dată la patru ani, să pună mâna pe un bisturiu, să opereze un bolnav de rinichi, pe când imbecilii noştri au dreptul să înfigă buletinul de vot în urne şi să ne opereze viitorul cum vor muşchii creierului lor, de câte ori li se oferă prilejul.

Brăduţul farmaceutic

2011-12-25T11:39:00.001+02:00

Anul ăsta avem brăduţ. Prima oară. Mereu am avut numai aranjamente şi coroniţe de fiţe. De astă dată, o colegă de-a noastră, aia care are curte, şi ea tot pentru prima oară, că înainte şedea la bloc, dar s-a mutat la curte, a cumpărat un brăduţ cu rădăcină în ghiveci pe care, după ce trec sărbătorile, o să-l planteze în pământ. Deocamdată e parcat la noi.

N-am nicio poză cu el, da’ pot să vi-l descriu.

Tipu’ e cam de înălţimea unui copil de trei ani şi l-am cocoţat pe desk (tejghea, în termeni neştiinţifici), adică exact acolo unde-şi pun mămicile odraslele de trei ani şi babele sarsanalele de piaţă.

Fiindcă nu e tocmai al nostru, e de împrumut, i-am pus numai podoabe uşoare, glob-uşoare cum s-ar zice, să nu-l stresăm la ramuri, să se pleoştească, doamne fereşte, înainte de-a ajunge la el acasă, în curte adică, pentru că unde e cu adevărat casa lui, nu va mai ajunge niciodată.

În fiecare dimineaţă îl sumuţăm de vârful crenguţelor, ca pe copii – de nas, ca să-l verificăm la sănătate şi vigoare. N-are nicio treabă! E ţăpănos şi vesel, mai vesel pe zi ce trece, invers proporţional la tonus cu bonsaiul nostru bătrân, pe nume Benji, care e chiar al nostru, cu acte în regulă şi-l avem de juma’ de an.

Benji dă semne de gelozie, cred, nu-i place tovărăşia brăduţului şi a cam năpârlit în ultima săptămână. Arată groaznic, ce s-o mai dăm cotită, exact ca acele femei care au mirosit că domnul are pe una şi, în loc să se dichisească, parfumeze, maseze, cosmetizeze, dovedind că puţin le pasă, se aştern pe plâns şi pe post negru, de ajung numai piei şi oase, ori, dimpotrivă, se mută cu arme şi bagaje în frigider, că sunt nevoite să-şi încheie fustele cu ace de siguranţă de-alea mari, nasturele cu butoniera nemaiavând, altfel, şanse să se întâlnească.

Io degeaba discut cu el mereu:

- Bă, Idiotule, îi zic, urmând sfatul doamnei de la florărie care m-a învăţat că trebuie să-i vorbim, să-l mângâiem pe coroană şi să-i facem o baie lunară, aici, pe pământ, într-o găleată plină cu apă, nu mai pune la suflet, că ăsta, veneticul, într-o săptămână p-aci îi e drumu’, se cară la el, la curte. Tot tu rămâi pomu’ în casă!

Cheleşte, săracul, văzând cu ochii şi nu mă ia în seamă.

- Vrei şi tu cercei? Vrei beteală? Vrei moşuleţ-cu-săniuţă? îl întreb.

Fîl, fîl, fîl, alte cinci frunze jos. Asta e tot ce catadicseşte să răspundă.

Totuşi vineri seara, la plecare, i-am citit şi lui indicaţiile de folosire cu care a venit frăţâne-su, vivacele şi perenu’, ca să afle şi el ce-l paşte pe aciculat, să nu-l mai pizmuiască atâta.

Scria că trebuie să i se sape o groapă de 180 centimetri adâncime, pe tot atâta lungime şi lăţime şi-acolo trebuie plantat. Am citit împreună de câteva ori chestia asta, în speranţa că s-o fi strecurat vreo eroare de tipărire sau poate au încurcat ăia instrucţiunile, a venit brăduţul cu manualul de turnat fundaţia la casă, dar nu! Că mai departe scria că trebuie udat zilnic, în a doua parte a nopţii. Adică, mă gândesc eu, pe la patru dimineaţa, când e somnul mai dulce. Da’ cine, mă-ntreb, s-ar da jos din pat la ora aia, să pună furtunul pe el, când nici cel mai zărghit câine din lume nu îndrăzneşte să se ceară afară la o asemenea oră?

În final scria… Nu, nu scria, asta am pus-o de la mine, să prindă Benji curaj:

Brăduleţ, brăduţ drăguţ,

Milă mi-e de tine!

Nu-i aşa că sus, pe munte,

Îţi era mai bine?

Pe urmă i-am salutat pe amândoi, le-am lăsat beculeţele colorate aprinse şi-am plecat. Trag nădejde să-i găsesc sănătoşi, marţi dimineaţa. Nu sper la vreo minune, în sensul că nu mă aştept să arate chelu’ pletos ca un hippy, da’ măcar să rămână cum era înaintea Ajunului.

Iar vouă, prieteni buni şi dragi ai Gării pentru care am scris această poveste cât se poate de adevărată, vă urez Crăciun Fericit şi Digestie Uşoară!

La mulţi ani!

Ieri-ul

2011-12-22T22:47:00.002+02:00

Aşa. Ziceam că vă povestesc ce s-a întâmplat ieri.

Era pe la prânz. Eram în prăvălie. Atmosferă liniştită. Spiritul Crăciunului îşi vârâse coada peste tot. Brăduţul globulea, ghirlandele ornamentale clipoceau, medicamentele meditau.

Eu şedeam la taclale cu un domn pensionar, fost subaltern al tovarăşului Burtică, actualmente subşef pe la partidul pensionarilor. În treacăt fie spus, un om de nota zece.

Mai la dreapta, două doamne pensionare se pregăteau să cumpere ceva, dar deocamdată admirau decoraţiunile de Crăciun, specialitatea casei.

Intră un tip la vreo treizeci de ani şi o sută nouăzeci de centimetri. La faţă arăta cam ca Rutger Hauer mai la tinereţe, mai netuns. Pe scurt, mişto. Zice:

- Vreau să vă cer un sfat. Mi-a apărut un furuncul exact pe locul unde am mai avut unul. Doctorul mi-a zis de-atunci că e posibil să se refacă şi nu l-am crezut. Uite că s-a refăcut! Nu mai vreau să ajung la chirurgie. Daţi-mi ceva să-mi treacă! Mă las cu totul în mâinile dumneavoastră.

Fac o paranteză: 70% dintre pacienţi nu dau doi bani pe ce le zice doctorul, dar îi verifică diagnosticul şi recomandările, întrebându-l şi pe farmacist cam ce s-ar potrivi la boala lor. Care, de fapt, nu e aia din fişa medicală, e alta. E cum a avut şi-un vecin, căruia nu i se umflau picioarele ca lui, dar îi curgea sânge din nas când mânca sărat, ca lu’ o doamnă de la şase, care ia tinctură de măru’ lupului, cum scrie în AS. Aşa că să-i dau de păducel. Păi nu e acelaşi lucru păducel cu mărul lupului. Nu e, da’ la el nu merge chiar de măru’ lupului, fiindcă a luat de limba mielului şi i-a făcut rău. Înainte de-a livra păducelul, subliniez că doctorul scrisese pe reţetă dexametazonă. Sau detralex. Sau… 7o% dă din mână a lehamite: ce ştie doctoru’!…

Aşa că tipul ăsta cu ochi ca peruzeaua, păr blond şi umeri laţi, pe lângă toate calităţile astea, mai avea şi încredere în personalul medico-farmaceutic. Cum să nu-i cauţi în coarne, să nu-l întrebi da’ cum vă doare, da’ cât de mare e inflamaţia, da’ câte şi mai câte?

- Păi, zice, dacă nu vă deranjează, pot să vă arăt.

Mă uit la pensionare: se dăduseră mai către uşă, să admire nu ştiu ce sclipeală, ca pictorii, de la distanţă. Domnul celălalt răsfoia un pliant publicitar, foarte răbdător, cum e întotdeauna. Zic:

- Arătaţi-mi!

Rutger al nostru îşi descheie nasturele din betelia blugilor, trage fermoarul la şliţ şi îi coboară cam până la jumătatea coapsei. Concomitent, trage de marginea chiloţilor de firmă (nu zic care, că nu e ăsta scopul relatării, să-i facem reclamă lui Bote) şi se răsuceşte câteva zeci de grade, cât să-mi arate fesa cu problema. Implicit, babelor le expune faţa. Mă uit eu, măresc rezoluţia cu ochelarii de citit… nimic! Zic:

- Io nu văd decât vechea cicatrice.

- Şi nu e mai roşie decât înainte?

- Păi de unde să ştiu eu cum era înainte? Acum e roşie normal.

- Bine, zice, daţi-mi tot ce ştiţi că trebuie în caz de furuncul.

I-am dat. S-a îmblugizat în mare viteză, a plătit, a sărumânuşit, a ieşit.

Viaţa a reintrat în normal cu o discreţie de care arareori dă dovadă. Domnul de la partidul pensionarilor nici măcar n-a săltat ochii din pliantul publicitar pe care-l răsfoia. Numai una dintre doamne a întrebat:

- Ăsta era Botezatu?

- Nu, zic.

- Da’ nu aşa scria pe chiloţii lui?

Ce ne ţine, totuşi, pe baricade, întreabă Lucia, iar lepşuiţii răspunde

2011-12-21T21:39:00.000+02:00

Să mor dacă ştiu!

La 30 de ani, lista eşecurilor mele era atât de lungă, încât săptămânal îi ţineam tatei o prelegere despre oportunitatea sinuciderii.

El, săracul, care făcuse doar un an de pârnaie, dar aşa de temeinic încât următorii doi, la Canal, i se păruseră "Doi ani de vacanţă", nu găsea argumente şi pace! În cele din urmă mi-a zis:

- Măi, copile! Viaţa merită trăită, fie şi numai din curiozitate. Dacă mâine se întâmplă ceva nemaipomenit şi tu ai mierlit-o de cu seară, ce te faci?

Cum nici vreun răspuns potrivit nu-mi venea şi nici suficientă snagă n-aveam în mine să dizolv prăpăditele alea de pastile în apă şi să le încurajez cu vin, am lăsat-o cum a căzut.

Aşa au mai trecut 21 de ani. Timp suficient ca să-mi dau seama că mare dreptate avea tata!

Uite, nu mai departe decât azi...

Dar vă zic mâine. Acum am niţică treabă.

Cum, cine şi de ce ?

2011-12-16T10:29:00.001+02:00

Mă frământă o întrebare: cum o fi decurs şedinţa PDL în care membrilor marcanţi li s-a trasat sarcina de-a lectura titlul unui roman românesc, pentru a putea răspunde la întrebarea ziariştilor - care e ultima carte citită?

Cine a fost cu ideea să se aleagă „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”?

Băsescu?

Şi de ce „Ultima noapte...” şi nu „Răscoala” sau „Pădurea spânzuraţilor”? Da’ de ce nu „Groapa” sau „Trei dinţi din faţă”?

Ă?

Ştie cineva?

Decembrie, după 22 de ani

2011-12-15T15:38:00.000+02:00

De mai bine de două săptămâni, în 15 oraşe ale ţării, revoluţionarii din decembrie ’89 au început protestul împotriva deciziei guvernului de a le anula indemnizaţiile. 40 dintre ei se află în greva foamei.

Prea ocupată cu drama Oanei Zăvoranu, escrocată de un grup organizat de vrăjitoare sau cu sinuciderea controversată a unei vedete (?!) despre care se crede că a confundat balustrada balconului cu marginea patului, sub efectul unui pumn de tranchilizante, televiziunea celui mai rău mogul antibăsist n-a găsit nici timp, nici motivaţie să stea de vorbă cu oamenii aceştia.

În România sunt aproximativ 20000 de revoluţionari. Cam 14000 primesc indemnizaţia. Cu toţii sunt de acord că printre ei s-au strecurat impostori şi ar fi bucuroşi ca o nouă verificare să-i decadă din drepturi pe falşii eroi. Dar ceilalţi, autenticii, trebuie să-şi le primească, aşa cum s-a stabilit prin lege. Dacă un singur reporter s-ar rătăci în grupurile de protestatari ar auzi rememorări uluitoare. E suficient să asculţi o frântură de poveste şi înţelegi, din felul în care e relatată – ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, că oamenii aceştia, adunaţi la protest din 28 noiembrie, nu mint. Că n-au stat acasă, sub păturică, aşteptând să vadă spectacolul răsturnării comunismului la televizor.

Dacă n-a fost o revoluţie spontană, ci o lovitură de stat, în momentul în care au ieşit în stradă, ei nu ştiau acest “amănunt”.

Gloanţele trase în zilele acelea, nici ele nu ştiau multă carte, au făcut ce se pricepeau mai bine: au ucis, au rănit, au schilodit, uneori pe viaţă.

Îmi amintesc că, întrebat într-un interviu dacă acum ar mai ieşi în stradă pentru un protest, Cristian Tudor Popescu a răspuns, cu sinceritate – DA, dacă ar mai fi deja măcar trei oameni adunaţi, aş ieşi. Altfel nu, fiindcă mă tem de ridicol.

Ei bine, măcar o parte din revoluţionarii aceştia cărora de la anul li se taie indemnizaţia, au fost ăia trei oameni care te îmboldesc să ieşi şi tu în stradă, fără să pari ridicol.

Fac un raţionament simplu, poate greşit, şi vă rog să mă corectaţi!

Eu cred că dacă nu se mai plăteşte ajutor de şomaj, rezultă că suntem o ţară fără şomeri. Dacă nu se mai plăteşte ajutor de handicap, suntem un popor teafăr 100%. Dacă nu se mai acordă indemnizaţia revoluţionarilor, aceştia nici nu există.

Asta înseamnă că nici Revoluţie n-a fost, în decembrie 1989. Dacă n-a fost, înseamnă că nu s-a schimbat nimic în 22 de ani şi a venit momentul s-o pricepem şi noi. Mai ales că, actualul preşedinte se străduieşte de câţiva ani buni să ne lămurească şi noi, nimic!

VEDENIA (III)

2011-11-29T18:07:00.001+02:00

(continuare)

***

Femeia din balansoar nu semăna deloc cu celelalte patru. Purta o rochie din bumbac alb, stropită cu picăţele albastre. Era fardată îngrijit şi îşi ţinea părul ridicat într-un pieptene, în vârful capului. Citea un magazin duminical şi arunca din când în când câte-o privire spre băieţelul care se bălăcea împreună cu o mulţime de corăbioare cu pânze într-o piscină de nici doi metri pătraţi.

Toate astea Urana le observă pe-ndelete, prin despărţiturile gardului. Abia apoi apăsă butonul soneriei şi aşteptă, la distanţă de poartă. Îi descuie aproape imediat. Îl pofti în curte fără să-l întrebe cine e şi ce vrea.

- Aţi uitat să-mi daţi vreo indicaţie?

Era clar că-l lua drept altcineva. Urana ezită o clipă, apoi recunoscu adevărul:

- N-am nicio legătură cu oamenii guvernatorului. Încerc să aflu cum s-au petrecut lucrurile.

Ştiu că aţi primit o sumă importantă în urma acestei pierderi şi că vi s-a recomandat să nu discutaţi cu nimeni despre nefericitul accident, dar vizita mea este neoficială.

- Probabil se face o verificare, nu-i aşa? îl întrebă ea, zâmbind ironic, fără să pară că-i ia în

seamă explicaţiile. Acum v-au trimis pe dumneavoastră, să se asigure că merit banii. Ei bine, îi merit, cu vârf şi îndesat! Iar prostul şi-a meritat soarta.

O urmărea consternat, cu câtă naturaleţe îi toarnă ceai cu gheaţă şi-i face semn să se aşeze lângă ea, fără să se oprească din turuit. Gustă din paharul brumat şi continuă să asculte frânturi dintr-o poveste în reluare.

- Cum îi spuneam ieri colegului, năpârca asta l-a distrus. Lasă că de-un an de zile abia

dacă mai observa că exist şi eu în casă, dar de vreo lună, parcă era turbat. Se purta oribil cu copilul. Înţelegeţi? Pară voia să şi-l scoată de la suflet! Cine ştie ce-i vârâse în cap?

Urana încerca să priceapă cine era năpârca. O altă femeie, probabil.

- Vorbiţi despre...

- Despre curva aia ordinară cu care îl împărţeam de doi ani. Despre ea vorbesc, fireşte.

Îşi desfăcu părul şi-l întrebă de la obraz:

- Vă place cum arăt?

Întrebarea îl luă pe nepregătite şi se bâlbâi spunându-i că e foarte frumoasă. Chiar era.

- Nu vă fac avansuri, îi explică, văzându-l atât de încurcat. Vorbim cât se poate de serios.

Pe mine m-a lăsat Dumnezeu aşa cum mă vedeţi. Aveam un copil reuşit şi o viaţă liniştită până în ziua în care a apărut ea. Arată ca o scândură. Nici nu poţi fi sigur, când o vezi, dacă e femeie sau bărbat. E genul ăla, ştiţi... emancipat. Se descurcă singură, şi-a făcut şi ea un copil, fiindcă aşa a avut chef, nici nu se ştie cu care bărbat. Dar între timp i-a căşunat pe al meu... Beţi-vă ceaiul, că se încălzeşte!

Urana se conformă şi duse paharul la gură mecanic. Încerca să refacă în minte, rapid, un întreg scenariu, despre un bărbat cam de vârsta lui, căsătorit cu o femeie frumoasă, care se lăsase antrenat într-o aventură de lungă durată cu o femeie urâtă şi, la un moment dat, îşi pusese capăt zilelor.

Pe măsură ce-o asculta vorbind, frumuseţea ei devenea un amănunt lipsit de importanţă.

- A fost un laş, strigă ea, furioasă, fiindcă n-a avut curajul să-i spună niciodată că e

însurat! A trebuit să-i fac eu „serviciul” ăsta! Alaltăieri... Bineînţeles că i-a dat papucii, cum a aflat! Şi el, cretinul dracului, ca un puţoi de adolescent, n-a putut să suporte.

O clipă mai târziu, previzibil, izbucni în plâns. Urana rămase înţepenit cu paharul de ceai în mână, neştiind dacă ar trebui să facă vreun gest de consolare. Badras ar fi fost bun acum. El nu era priceput în astfel de momente. La drept vorbind, de când femeia rostise cuvintele acelea – „începuse să se poarte oribil cu copilul”, parcă i se coborâse o pâclă pe creier.

O lăsă în pace câteva minute, apoi încercă să-i abată cumva atenţia:

- V-a mărturisit el că s-au văzut duminică?

Nu-i răspunse imediat, fiindcă trebui să-şi sufle nasul şi să-şi strângă iar părul în creştetul capului. Apoi îi povesti, cu voce resemnată, în sfârşit umană, că se împlineau doi ani de când soţul ei devenise pasionat de trasul cu puşca şi se făcuse membru al nu ştiu cărui club de tir, de bună seamă pentru că şi ea mergea acolo, îi plăceau chestiile astea virile: armele, călăritul, biliardul... Şi duminicile îşi făceau program împreună la acel poligon. Era, fireşte, numai un pretext ca să fie şi duminica împreună, măcar câteva ceasuri. Ieri fuseseră acolo.

***

Clubul de tir, ascuns într-o pădurice de arini, se afla la vreo opt kilometri în afara oraşului, în zona numită pretenţios „de agrement”. Badras nu călcase niciodată pe-acolo. Depăşi poarta de fier vopsită în albastru deschis pe care scria „ŞTRAND CU PISCINĂ”, de parcă ar fi fost posibil să existe şi ştranduri fără loc de scăldat, şi reduse la maxim viteza, ca să nu rateze intrarea pe aleea cu pietriş care ducea la poligon. Drumul era în paragină totală, nimeni nu se îngrijise de ani buni să aranjeze puţin vegetaţia de pe margini şi erai obligat să înaintezi printr-un tunel de crengi care-ţi zgâriau maşina. „Halal agrement!”, se gândi el când, în sfârşit, ajunse la destinaţie: altă poartă de fier, tot albastră, cu o gheretă din piatră de râu, nu mai mare ca un chioşc de ziare.

În prag apăru un bătrânel cu barbă şi mustăţi cărunte, netunse de-o veşnicie, care aducea mai mult a Moş Crăciun decât a paznic, în ciuda vestei negre, cu multe buzunare, pe care scria „Security”.

- E închis, spuse el pentru a treia oară, în timp ce-i analiza legitimaţia. Lunea e închis.

Citiţi programul. Azi nu e niciun instructor. Veniţi mâine, la zece.

Badras îşi căută ţigările şi vru să aprindă una.

- Aici nu se fumează. Veniţi mâine, la ora zece, cum v-am spus. Citiţi afişul cu actele

necesare pentru înscriere.

Trebuia să fii tâmpit, ca să-ţi imaginezi că un poliţist ar veni să se înscrie la lecţii de tir. Bunicuţul ăsta, care se pregătea s-o şteargă înapoi în ghereta lui, era.

- Nu vreau decât nişte informaţii, spuse Badras.

- Pentru informaţii, vorbiţi cu un instructor. Dar tot ce trebuie să ştiţi e la avizier. Zău,

parcă eşti capsoman! Lunea nu se fac înscrieri, nu se dau informaţii, fiindcă e închis.

Badras îşi masă ceafa. Era deja un tic. Creierul se iriga mai bine, el devenea mai calm.

- Nu ţi-am arătat legitimaţia fiindcă intenţionez să devin membru, ci ca să pricepi că mă

aflu aici în interes de serviciu. Trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări banale. De pildă, aş vrea să văd registrul pe ziua de ieri, să ştiu ce clienţi aţi avut.

- Păi, zise moşul, aproape prietenos, dacă eşti în misiune, se simplifică lucrurile. Ai un

ordin de serviciu, ceva? Arată-mi-l!

În timp ce vorbea, buzunarul de la piept al vestei i se umflă în mod dezgustător, ca şi cum ar fi prins viaţă. La capătul unei scurte zbateri, răsări capul aproape alb al puiului de găină.

- Taci cu tata! îi spuse el păsării plin de duioşie, deşi nu se auzea niciun piuit. Terminăm cu

dumnealui şi mergem la joacă...

Psihologul îşi înfrână râsul care venea firesc, după momentul de panică aproape viscerală. Avusese impresia că bătrânul are o contractură musculară ciudată, îşi imaginase, pentru o fracţiune de secundă, că zvârcolirea aceea avea să-i cuprindă întreg toracele, că e pe cale să facă o criză, suferind de o boală necunoscută sau că el are o tulburare de vedere datorată căldurii insuportabile.

- Neobişnuit loc ţi-ai găsit să creşti găini!

Bătrânul scoase cu mari precauţii puiul din buzunar şi-l mângâie pe aripi, să-l liniştească.

- Nu-l cresc în buzunar, că doar n-oi fi nebun. Îl cresc în sertarul mesei, sub o plasă de

sârmă. Da’ ţi-am auzit mersul pe pietriş, şi l-am luat cu mine, la repezeală, să nu fugă, fiindcă tocmai ce-i stricasem culcuşul să-l curăţ şi mi-era teamă că sare de-acolo şi-l pierd. Nu suportă să stea singur nicio clipă. Îl cheamă Arnold. Ia strigă-l, să vezi cum răspunde!...

- Dă-mi-l şi mie puţin, îl rugă Badras.

- Lasă, mai bine nu. E foarte fricos. Doar cu mine s-a-nvăţat. Ce voiai să ştii despre ziua de

ieri?

- Cine a fost la antrenament, spuse Badras pe un ton cât se poate de blajin, atingând

spinarea puiului cu vârful degetului arătător.

- În afară de vreo doi începători de-ăia enervanţi, care-s veşnic nemulţumiţi de arme,

numa’ bătrânii.

- Ce bătrâni?

- Vorba vine! Clienţi vechi, adică...

- Ţi-e chiar aşa de greu să deschizi niţel registrul ăla?

Paznicul îl cântări din priviri:

- Nu dai şi mata o bere? Azi nu e program.

- Bine, uite, făcu Badras grăbit şi scoase o bancnotă proporţională cu două beri.

- Da’ ce s-a întâmplat?

- Cred că întinzi coarda! îl repezi el. Hai, mişcă-te în bârlogul tău, ia cheile şi condu-

mă la recepţie.

Drumul dură infernal de mult. Bătrânul se opri în dreptul coşului de gunoi, să arunce o hârtie mototolită, pe care o pescuise ceva mai înainte din iarbă. Se uită de câteva ori în lungul aleii, înapoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i urmăreşte cineva. În cele din urmă nimeri cheia potrivită şi se băgă după tejghea, făcându-i semn lui Badras să rămână de partea cealaltă.

Catastiful era îmbrăcat în piele vişinie. Îşi linse degetul mare şi începu să dea paginile una după alta, cu o încetineală care te călca pe nervi. Într-un târziu, ajunse victorios la ultima filă completată şi-o răsuci spre Badras, oftând.

Verificarea dură câteva secunde.

- Spune-mi, îl întrebă acesta, fără să-şi ridice ochii din pagină, oamenii care au fost ieri

aici se cunosc între ei? Sunt prieteni, adică?

Paznicul îl privi foarte bănuitor.

- Ai zis că-mi pui întrebări uşoare. De unde vrei să ştiu eu dacă se cunosc? Aici toţi se

cunosc, mai mult sau mai puţin.

- Vreau să te gândeşti bine înainte de-a-mi răspunde. Clienţii ăştia, zise el şi încercui

fără ezitare zece nume, s-au comportat ciudat? Erau abătuţi la plecare? Păreau preocupaţi de ceva?

Urmară alte câteva momente care îi părură interminabile lui Badras. Moşul studia lista şi încrunta din sprâncene, repetând fiecare nume de câteva ori, probabil ca să şi-l amintească pe posesorul lui. În cele din urmă spuse foarte sigur pe el:

- Nu, nu mi s-a părut nimeni nelalocul lui. Numai doamna Galla era foarte grăbită. De

obicei rămânea aici, la băruleţ, să ia o cafea...

Lui Badras i se păru că ar mai fi vrut să zică ceva, dar se răzgândise. Orium, femeia nu figura pe lista lui, aşa că nu-l interesa de ce nu-şi băuse cafeaua.

Îl sună pe Urana imediat ce scăpă de paznic. Trebuia să ştie şi el că nu doar cinci, ci toţi sinucigaşii lor se jucau de-a trăgătorii de elită, pe vremea când trăiau.

Dar Urana nu răspundea la telefon.

***

O casă bătrânească, îmbrăcată în iederă, dincolo de marginea oraşului. Toată faţada era dublată de o verandă închisă cu geam. Ramele subţiri din lemn îşi pierduseră culoarea. Intrarea se făcea prin lateral, oarecum improvizat. Treptele erau şi ele vechi, umflate de umezeală. Dacă n-ar fi zărit becul aprins al unei veioze, inspectorul ar fi putut crede că e o casă părăsită. Uşa era, însă, deschisă larg. Urcă fără să facă niciun zgomot. În fundul cerdacului, la lumina acelei lămpi, o femeie încă tânără, tunsă scurt, meşterea ceva, aplecată asupra unei mese. Se opri din lucru şi duse la gură o sticlă de vin golită pe jumătate.

Îşi drese glasul, ca să-şi facă simţită prezenţa cumva. Nu dorea s-o sperie. Femeia se răsuci în direcţia lui, cu tot cu scaunul rabatabil pe care era aşezată. În mâna dreaptă ţinea un pistol cu ţeava îndreptată spre el.

Urana se opri şi ridică foarte încet braţele. Nu arma îl înspăimânta cel mai rău, ci privirea ei tulbure, care dovedea că băuse mult mai mult decât o jumătate de sticlă cu vin.

- Ce vrei de la mine? îl întrebă, morocănoasă.

- Să stăm puţin de vorbă. Nu vă fac niciun rău.

- Cară-te! Altfel sun la poliţie.

- Nu e nevoie, spuse Urana, cât putu el de calm. Eu sunt poliţist. Puneţi arma pe masă,

până nu se întâmplă vreo nenorocire.

Femeia râse răguşit, dar privirea parcă îi era mai limpede:

- Ce nenorocire mi s-ar mai putea întâmpla mie?

Nu arăta de fel ca în descrierea celeilalte.

- De pildă, încercă Urana să glumească, să mă împuşcaţi pe mine.

- Un cadavru în plus nu mai contează, spuse ea şi îşi turnă de astă dată vin în pahar.

„Nu e chiar atât de beată!”, îşi zise el şi intră direct în subiectul care-l interesa:

- Aş vrea să ştiu ce s-a petrecut ieri, la poligon?

- De unde ştii?

Pusese întrebarea aproape în şoaptă şi părea atât de îngrozită, încât Urana fu sigur că bănuiala lui era corectă.

În dimineaţa care trecuse, celor care frecventau clubul sportiv li se întâmplase ceva atât de cumplit, încât nu mai suportaseră să trăiască. Exact aşa cum intuise Badras: „sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire” . Era aproape sigur că toţi ceilalţi fuseseră acolo. Cazurile trebuiau privite – şi aici iar avusese Badras dreptate, măcar că din cu totul alt punct de vedere - în mod unitar. O sinucidere colectivă, asta fusese, pentru că păreau înţeleşi între ei, iar femeia din faţa lui tocmai se pregătea să le calce pe urme celorlalţi zece.

Urana nu înaintă nici măcar un centimetru. Ba chiar făcu un pas înapoi, ca s-o lase să se simtă stăpână pe situaţie. Să n-o zorească în vreun fel.

Pe neaşteptate, privindu-i ochii măriţi de spaimă, inspectorului îi încolţi un gând nebunesc în minte şi o întrebă direct, riscând orice:

- E un virus?

Ea păru că se relaxează, atât cât să-şi aprindă o ţigară, dar nu-l slăbi nicio clipă din bătaia armei.

- Dacă ştii, de ce mai întrebi. Presupun că asta e. Atacă sistemul nervos. E ca o nebunie.

Primele manifestări apar în vis. La început rar, apoi tot mai frecvent, până când se întâmplă noapte de noapte. Iar plăcerea... O, plăcerea de după nu se compară cu nimic! Şi pe urmă vine o zi când ştii că o s-o faci, împotriva oricărei logici. Devii nebun. Ieri a fost asta. N-a mai fost în vis. A fost aievea.

- Ce? strigă Urana care simţea că-i fuge pământul de sub picioare şi că, de fapt, ar fi dorit

ca ea să moară înainte de-a-i da răspunsul, pe care el îl cunoştea deja.

- Vedenia. Eram pe linia de tragere, am ridicat arma, am ochit şi copilul meu a apărut în

locul ţintei şi-am tras. Nu m-am oprit, fiindcă am vrut s-o fac. Trebuia, înţelegi? ... Trebuia! De-aia acum trebuie s-o fac cu mine, repede, cât încă nu mi-am pierdut complet minţile. Fiindcă băiatul se întroarce mâine din vacanţă şi ...

Urana nu mai auzi ultima parte. Alerga disperat spre locul unde ştia că-şi lăsase maşina. „Podul, podul!...” Nu vedea în faţa ochilor decât piciorul podului pe sub care trecuse ca să ajungă la casa asta blestemată, înecată în iederă.

Porni motorul şi-l tură la maxim, până când urletul mecanic acoperi propriul său urlet şi, când intră în linie dreaptă, apăsă acceleraţia până la fund. Apoi, când pilonul de beton era atât de aproape în faţa lui încât nu mai văzu cerul, închise ochii.

***

- Regret, începu cercetătorul, împungând cu degetul arătător un punct pe hartă, dar

experimentul a eşuat inexplicabil. Am ales cea mai bună variabilă independentă: stimul oniric de frecvenţă şi intensitate controlate, aplicat timp de 30 de zile. Comportamentul social al subiecţilor a rămas nemodificat, ceea ce m-a îndreptăţit să consider acomodarea optimă. Pierduseră puţin în greutate... Neglijabil. Totuşi am aplicat acest filtru şi numai unsprezece dintre ei au trecut în a doua etapă, la stimul subliminal diurn...

- Concluzia? interveni nerăbdător unul dintre cei doi ascultători, privind micul crater care

se formase sub unghia nefiresc de lungă şi ascuţită.

Cercetătorul îi aruncă o privire aproape dispreţuitoare, fiindcă fusese întrerupt.

Cel de-al treilea, cel în vârstă, se mişcă şi el în fotoliu, vizibil iritat:

- Chiar aşa! Vrei să vorbeşti mai pe înţelesul nostru? Am pretenţia ca, pe cheltuiala

mea, să pricep măcar o iotă din ce zici. Susţineai că putem forma Efectori care să nu ne coste nimic. Că putem înlocui recompensa pecuniară cu plăcerea. Că trebuie selectaţi din zone cât mai obscure, cum e aceasta. În fine, nu văd de ce era necesar să-mi găureşti harta, doar fiindcă ai clacat...

- Nu eu am clacat, ci ei! se dezvinovăţi cercetătorul. Cei unsprezece, pe care i-am supus

stimulului subliminal diurn, au clacat la prima şedinţă şi s-au autoeliminat. A fost o reacţie paradoxală, de grup. Dar ceea ce nu-mi pot explica e că ultimul a procedat la fel, în mod empatic, doar după stimulare onirică.

- Mda...

Bătrânul spusese „mda” foarte înţelegător, însă totul i se părea o aiureală.

De fapt, testul acesta îl costase cu mult mai mult decât racolarea şi perfecţionarea unui clasic epurator, un „lup singuratic”, cum îi plăcea lui să-i denumească pe ucigaşii profesionişti. Zâmbi cu amărăciune: până la urmă se dovedise, cu sau fără intenţie, că tot banii rămâneau cea mai sigură motivaţie.

- Spune-mi, te rog,” savantule”, i se adresă el cu ironie făţişă celui care venise cu

proiectul acesta paranormal şi complicat, vrei să zici că, dacă treaba mergea bine, unul dintre cei doisprezece cobai ai noştri l-ar fi eliminat, să zicem, pe caraghiosul lor de guvernator, fără ca noi să-l contactăm direct?

- O, nu! Nu, Excelenţă! Sunt duşmanul mediocrităţii. Eu am alte standarde. Dacă testul

meu ar fi dat un „câştigător”, acela ar fi fost cel care-şi elimină primul progenitura.

- Cum?! Asta ţi-e faimoasa invenţie cu” tema de vis”?

- Dar dumneavoastră aţi spus că vreţi perfecţiune, se dezvinovăţi el, străduindu-se să nu

privească prea îngrijorat mâna care trăgea sertarul biroului. Dacă reuşim să neutralizăm un instinct atât de puternic, cum e cel parental, atunci am eliminat din start ipoteza nulă... intervalul de încre...

Pocnetul sec al armei cu amortizor îi curmă brusc dizertaţia.

Bătrânul privi scârbit sângele împroşcat pe frumoasa lui draperie de mătase albă şi se întoarse furios spre cel care îl secondase de-alungul discuţiei:

- Unde l-ai găsit pe idiotul ăsta? Am stricat şi bunătate de perdea!...

VEDENIA (II)

2011-11-28T18:30:00.002+02:00

(continuare)

Cârciuma unde-l aştepta pe Badras de mai bine de un ceas, se afla în cel mai sărac cartier.

Feţele de masă se schimbau o dată pe săptămână, clientela era veşnic beată şi, pe seară, scandalurile se ţineau lanţ. În curtea din spate se juca barbut până noaptea târziu.

Le etaj exista însă o terasă curăţică, amenajată frumos, cu multe plante ornamentale, unde se mânca bine şi ieftin şi se bea vodcă rusească de contrabandă, la preţuri rezonabile. Era locul ideal de unde puteai să pleci pe patru cărări, fără să-ţi strici reputaţia. Aici veneau profesorii mai tineri, funcţionarii mărunţi şi poliţiştii aflaţi în misiune, care n-aveau chef să dea ochii cu Anton înainte de prânz.

Urana ceru cafea, ţigări, apă minerală şi o foaie de hârtie. I se aduse o coală de ambalaj folosită dar curată, cu scuzele de rigoare, fiindcă era boţită pe margini şi se vedea că cineva se străduise să o netezească frumos, să pară ca nouă. O împături şi puse alături lista lui cu nume şi adrese.

Nu ştia dacă se va apuca să noteze ceva până la venirea lui Badras. Momentan trebuia să-şi pună ordine în gânduri. Dintr-un motiv inexplicabil, se simţea implicat în cele zece morţi ciudate, ca şi cum el le-ar fi provocat sau ca şi cum ar fi ştiut ceva în plus şi nu voia să recunoască. Sentimentul acesta pusese stăpânire pe el treptat, cam de la a treia vizită, acolo unde sunase insistent dar nu-i deschisese nimeni, probabil fiindcă nu era nimeni acasă.

Trebuia să mai facă încă un drum...

Patru văduve cu ochii umflaţi de plâns îi răspunseseră cu „poate” şi „parcă” la toate întrebările. Niciuna nu fusese în stare să-şi amintească măcar un amănunt din dimineaţa premergătoare suicidului, care să o fi pus pe gânduri.

Una dintre ele, mai vorbăreaţă, îl trăsese foarte aproape de ea, obligându-l să-i suporte mirosul de prăjeală impregnat în păr şi-i mărturisise că a mai venit un domn de la... şi se uitase în tavan, semnificativ, care i-a adus ajutorul de înmormântare, foarte consistent, adică de-a dreptul neaşteptat de mare şi care a avertizat-o că nu trebuie să povestească nimănui ce s-a întâmplat, să spună, cui o întreabă, că barbatul ei avusese un accident. „Acuma vă daţi seama şi dumneavoastră: al meu, de înviat, nu mai învie, iar banii ăştia sunt foarte bine veniţi, ne-am putea muta chiar într-un oraş bun, unde mi-aş găsi uşor de lucru, fiindcă anul ăsta îl dau pe băiat la şcoală...” „Chiar atât de mare e suma?” – o întrebase neîncrezător Urana, iar ea strânsese din pleoape în loc de răspuns, de parcă s-ar fi temut că o aude cineva şi-o toarnă acolo de unde îi fusese trimis plicul cu bani.

Din acel moment, inspectorul ştiuse că toate familiile decedaţilor primiseră, cu promptitudine, acelaşi dar generos în schimbul tăcerii, că guvernatorul nu se încrezuse doar în măsurile poliţiei de-a păstra liniştea în oraş şi sacrificase nişte bani frumoşi ca să evite un scandal în pragul celei de-a treia realegeri.

Cu cât trecea timpul şi se gândea mai intens, cu atât i se părea mai bizar ca zece anonimi, cu neveste şi copii, cu meserii cât se poate de banale dar cu un venit sigur şi confortabil, să-şi pună capăt zilelor într-o duminică după amiază.

„Cu două săptămâni înainte de alegeri”.

Scrisese cuvintele aproape fără să-şi dea seama şi acum le citea uimit. Oare oamenii ăştia făceau parte din vreo organizaţie? Uite că nu-i trecuse prin cap să pună o asemenea întrebare. Ar fi putut să fie membrii unui grup cu alte vederi politice? Se temea domnul guvernator de vreo revoltă în ziua în care urma să se joace comedia electorală? Le înscenase sinuciderile? Urana renunţă imediat la o asemenea ipoteză absurdă. Puteau fi săltaţi pur şi simplu de operativii Serviciului Administrativ, care făceau legea acolo şi puşi sub acuzuaţia de uneltitori contra siguranţei publice. Siguranţa publică: butoiul cu lături din care se înfruptau cu toţii, la comandă şi-i ziceau dulceaţă.

Chelnerul veni să-l întrebe dacă nu vrea ceva de mâncare. Urana acoperi rapid cu cotul hârtia pe care scrisese.

- Aştept un coleg, deocamdată, dar adu-mi o vodcă, îi spuse el.

Nu turnase picătură de alcool pe limbă de două săptămâni, crezând că băutura e de vină pentru starea lui.

Se pregătea să ceară încă un pahar, când îl văzu pe Badras apropiindu-se de masă. Părea strivit de căldură.

- Începe tu! A intrat el direct în subiect.

- Am bifat patru din cinci. Oamenii guvernatorului ne-au luat-o înainte şi le-au oferit

femeilor lor câte-un plic de condoleanţe, suficient de gros încât să se poată stabili în alt oraş, să înceapă o viaţă nouă, dacă vor. Mă întreb de ce atâta generozitate. Doar fiindcă vin alegerile? Puneau ăştia la cale vreun complot? Ştii, eu am insistat să te conving că nu poate fi vorba de asasinate, dar acum, dacă mă gândesc mai bine... Să-l luăm pe primul. Tipul stă în vană cu apa până la gât. Aţipeşte. Cineva se furişează în baie, pune uscătorul de păr în funcţiune şi i-l aruncă în cadă. Urmează ăla care a sărit de la balcon. Nevastă-sa mi-a povestit că băuse peste măsură şi se pusese pe plâns. Ea spăla vasele în bucătărie şi el plângea cu capul pe masă, lângă chiuvetă. Îţi imaginezi tabloul? Zgomotul apei, căldura, clinchetul farfuriilor puse în scurgător şi peste toate astea, plânsul cu sughiţuri al bărbatului, ridicol, enervant. L-a convins să plece la culcare. Aşa zice ea. Dar n-a mai ajuns în aşternut, fiindcă s-a înfipt cu capul în asfalt. Poate a căzut de la balcon, poate l-a ajutat careva să cadă.

Observă că partenerul său fuma acum cot la cot cu el, nu mai alegea ţigările şi, la a doua bere, îşi cumpărase propriul pachet:

- E posibil să renunţ la lăsatul de fumat. De-aia... se scuză el. Continuă!

- Bineînţeles că pare absurd ce spun. Există modalităţi mult mai simple de-a elimina

oameni care devin incomozi. Mai simple şi mai discrete. De ce să-i reduci la tăcere cam în acelaşi timp? Ca să dai un mesaj de forţă? Bun. Să presupunem că ai anihilat zece dintr-un grup mult mai numeros, ca avertisment. De ce, atunci, să travesteşti execuţiile în sinucideri, sinuciderile în morţi naturale, pentru ca mai apoi să muşamalizezi cazurile, să mituieşti familiile rămase şi să blochezi orice informaţie? N-are sens.

Badras asculta foarte captivat. Sau nu era decât efectul nicotinei, trase cu nesaţ în piept.

Brusc, îi puse o întrebare ciudată:

- Ce zicea ăsta, beţivul care plângea cu capul pe masă? Adică, presupun că se agăţase de o

idee, îl obseda şi se smiorcăia din pricina ei.

Curios! – gândi Urana. Femeia îi relatase exact aşa, că plângea cu sughiţuri şi repeta într-una: „Nu, niciodată, mai bine mă omor!”, dar nu ştia despre ce putea fi vorba, fiindcă aşa făcea mereu, când bea peste măsură, îşi plângea de milă. Dintr-un motiv de neînţeles pentru el, Urana minţi cu seninătate:

- Nu zicea nimic. Doar plângea.

- Urana?

- Da.

- Eu când am simţit nevoia să-ţi spun ceva, am făcut-o, chiar dacă ne aflam într-un veceu.

- Ştiu.

- Ăsta e un loc cu mult mai prietenos. Dacă vrei să vorbim...

- Despre ce? Vocea îi sună spart, ascuţit, ca a unui copil. Îşi drese glasul şi repetă: ce să-ţi

spun?

- Nu ştiu. Ceva ce nu mai vrei să ţii pentru tine.

Urana alungă imediat imaginea aceea din vis, chipul schimonosit de durere, ţipătul, sângele. Se agăţă cu privirea de arcada înzorzonată cu plante, prin care tocmai trecea chelnerul lor, cu un nou rând de beri.

- „Al meu”, spuse Badras schimbând vorba, a procedat altfel şi, oricât aş vrea să mă

gândesc la o posibilă crimă, nu pot. A ales blocul de vizavi, pentru că era mai înalt şi s-a căţărat tocmai pe terasă. A vrut să fie sigur că crapă... Ştii ce mi se pare mie curios? Ca niciunul n-a ratat. Sunt sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire.

Câteva secunde tăcură amândoi, aşteptând să li se schimbe scrumiera, să li se umple paharele. Ospătarul căută ceva de zis, fiindcă liniştea devenise nefirească:

- Aţi slăbit, domnule inspector! E din pricina căldurii, nu? N-am mai avut de mult o

asemenea vară fierbinte.

Urana se mulţumi să-l facă „dobitoc” în gând, dar de răspuns, nu-i răspunse.

- Altceva mi se pare mie ciudat, spuse el, când omul cu tava se afla suficient de departe şi

nu-i mai putea auzi: femeile astea, văduvele... erau ele distruse, şocate, cum e de înţeles după o asemenea întâmplare nenorocită, dar, pe de altă parte, parcă aveau un aer de...

- ...de uşurare.

Badras îi luase vorba din gură şi Urana se simţea liniştit că nu trebuise s-o zică el. Goli paharul încet, cu înghiţituri mici, ca şi cum ar fi vrut să dilueze o informaţie nouă, prea complicată pentru el în momentul acela.

- Ştii că ţi se spune „ratatul”? îl întrebă din senin.

- Da. E singurul lucru sută la sută corect pe care-l ştiţi despre mine... Am avut şi eu

aceeaşi senzaţie, că în toată nebunia unei morţi atât de neaşteptate, ele îşi recapătă un fel de echilibru. De fapt, mi-am şi notat pe fişele mele această observaţie.

Fără să aştepte vreo invitaţie, îşi întinse pe masă cartonaşele. Apoi alese cinci dintre ele şi i le înmână lui Urana. Restul le vârâ în buzunar.

- Uite, ăştia sunt muşteriii tăi. Vezi dacă au ceva în comun. Între timp eu mă duc să

comand de mâncare. Ce alegi? Ca de obicei, nu?

***

Spânzurat în garaj.

Spânzurat în camera de oaspeţi de la mansardă.

Spânzurat de nucul din fundul grădinii.

Toţi spânzuraţii se nimeriseră la el.

Trei bărbaţi care petrecuseră prânzul de duminică alături de familie, ajutaseră la aranjatul mesei, unul tăiase pâinea, adunând grijuliu fărămiturile în palmă, să nu cadă pe jos, altul dăduse televizorul foarte tare, fiindcă se transmitea finalul unui meci de fotbal şi nevastă-sa îl certase, că parcă era surd, şi el spusese „Încă puţin şi-o să fie linişte.”, apoi coborâse, totuşi, volumul şi ea îl atinsese pe braţ recunoscătoare, ca şi cum l-ar fi mângâiat.

Despre ultimul nu ştia încă nimic, dar avea să afle mai târziu, când spera că va găsi pe cineva din familie cu care să stea de vorbă.

Oricum, toţi trei, în locul unei sieste tihnite, aleseseră să-şi pună laţul de gât.

Al patrulea hotărâse să facă o ultimă baie după masa de prânz. Al cincilea băuse în prostie şi sărise de la etajul al şaselea, unde locuia.

Modalitatea aleasă nu era comună. Momentul zilei, da. Despre patru dintre ei ştia că lipsiseră de-acasă toată dimineaţa. Doi fuseseră la clubul de tir. Aşa spuneau nevestele lor. Urana se dezmetici brusc: era o coincidenţă destul de mare ca doi din zece să fie membri ai clubului de tir sportiv. Trebuia să afle de urgenţă dacă şi ceilalţi aveau aceeaşi pasiune. În grupul lui Badras existau trei care se împuşcaseră. Asta era o informaţie de maximă importanţă: că toţi ar fi putut să ştie cum se mânuiesc armele de foc, cu destulă pricepere. Devenea foarte posibil să se fi cunoscut între ei. Varianta cealaltă - alegeri, lovitură, asasinat politic, recăpăta contur.

Totuşi, până avea să se lămurească pe deplin, Urana completă doar „căsătorit, cu copii”, de patru ori, fiindcă era singurul lucru comun, verificat de el. Apoi, rememorând discuţiile, corectă şi scrise „un copil”. Pentru că toţi patru aveau doar câte unul. Pe cartea de vizită rezervată celui de-al cincilea nu notă nimic, dar îşi amintea că văzuse în grădină nişte jucării, deci...

Între timp Badras se întorsese şi îi citea peste umăr:

- Îhî, e valabil şi pentru ceilalţi cinci. Toţi au nevastă, copil şi n-au lăsat o scrisoare de

adio. De obicei sinucigaşii o fac.

- Asta cu scrisoarea... eu n-aş băga mâna în foc că n-a existat o scrisoare, îl contrazise

Urana. Cineva, înaintea noastră, a lucrat foarte conştiincios şi rapid, ştergând urmele sinuciderii. Dacă pe raportul medical, la cauza decesului, o să apară „infarct”, atunci să fii sigur că cele câteva rânduri de rămas bun adresate rudelor au dispărut. Printre răposaţii mei sunt doi care se îndeletniceau în timpul liber cu tirul. Tu ai trei împuşcaţi cu propriile arme. Mă întreb ...

- ... De vânătoare, preciză Badras gânditor. Da, aşa e, dacă toţi frecventau clubul ăsta,

avem deja cinci din zece care ştiau să folosească o armă cu lunetă! Ar trebui să-l punem la curent pe Umezilă. Toată treaba se cere abordată din alt unghi. Oricât ar fi el de bleg, e totuşi şeful poliţiei, ce naiba!

Urana zâmbi fiindcă porecla i se potrivea perfect lui Anton, dar nu din pricina transpiraţiei lui abundente, ci a caracterului infect. Psihologul îl cunoştea prea puţin, dacă îşi imagina că acesta va iniţia o anchetă serioasă, în funcţie de informaţiile lor, fără să mai ţină cont de pretenţiile guvernatorului. Ei doi nu făceau acum decât un exerciţiu deductiv, care nu avea să folosească nimănui, cu excepţia tocătorului de hârtie.

(va urma)