Final cu nisip

O oală de fier smălţuită, verde, plină cu nisip. Câteva lumânări galbene, subţiri, din alea care se vând la "recepţia" oricărei biserici. Înfipte în nisip. Aprinse.

De câte ori moare cineva în bloc, există o oală de-asta, liberă, şi lumânări la discreţie. Nu ştiu de unde se ia nisipul. E cineva, foarte prevăzător la noi în bloc, vreo pacoste de babă, care deţine rezerva de nisip a imobilului, pentru asemenea situaţii.

Emil, zis Benga, dă cu aspiratorul. Uşa apartamentului de la parter e deschisă şi toate luminile sunt aprinse. Motorul aspiratorului se aude în casa scărilor ca un zgomot universal, obligatoriu, până la etajele superioare. Îl suportăm cu resemnare şi bucurie. Bine că-l suportăm, şi nu-l producem! O fi vreo datină nouă, modernă, să dai cu aspiratorul după mort sau Benga se curăţă de trecut şi datina prevede doar uşa deschisă, obligatoriu?

Toate femeile de pe palier sunt la datorie, în pragul uşilor lor, întredeschise.

Asta care stă sub mine îl întreabă, foarte grijulie, într-o pauză de aspirat:

- Emil, ai acoperit oglinzile?

Benga apare în mijlocul lor, în tricou gri şi bermude albastre, cu şapca lui de biciclist, aşezată cu cozorocul la spate.

- N-am cum, că oglinda e în baie, lipită de perete.

Trec pe cant, printre ele, şi-i strecor o bancnotă în mână şi-un "condoleanţe, Benga!"

Benga zice:

- Mulţumesc pentru alaltăieri, că n-am mai apucat să vorbim.

Alaltăieri, când a venit ambulanţa, când eu deja ştiam că nu e cale de întoarcere, l-am ajutat "enorm": n-a trebuit să constate personal că maică-sa e moartă, a aflat azi dimineaţă de la spital, la telefon.

- Am avut noroc cu doctoriţa asta, mai zice el, că a mai ţinut-o în viaţă două zile.Acum doişpe ani, doctorul de-atunci mi-a zis că mai are două luni. Şi uite că... Şi-i ziceam mereu: nu mai bea, bre, poşircă d-asta, dacă ţi-a zis ăla că ai ciroză!

Îngheţată, chingi şi targă

Acum un ceas, aveam chef de-o îngheţată. Un chef mai mare decât lenea care mă cuprinde odată ajunsă acasă. Aşa că m-am dus s-o cumpăr.

În faţa blocului, Emil, zis Benga, vecinul meu de la parter, se uita în lungul străzii.
- Ce faci, Emil?
- Mama.
- Ce-i cu mă-ta?
- Doarme de ieri şi nu pot s-o trezesc. Şi are febră. Am chemat Salvarea la prânz şi nu mai vine.
- Şi ce le-ai zis, la Salvare?
- Că doarme şi are febră. Vino şi tu s-o vezi!
M-am dus. Frigea şi respira ca o locomotivă. Avea mâinile ca ceara.
- Mamă, mamă! strigă Benga, scuturând-o de umăr, demonstrativ. Vezi? Nu se trezeşte.
Sun la 112 şi le zic ce-am văzut. SMURD-ul ajunge în opt minute.
Doi băieţi pe care scrie PARAMEDIC  îi pun nişte senzori şi masca de oxigen. Electrocardiograful munceşte. Tensiunea 9 cu 4. Pulsul 140.
- Poate fi un accident vascular? întreb eu.
- Mai degrabă o comă, mi se răspunde. Apoi, acelaşi, către fiu: ia zi, frate, de când n-ai mai trecut prin camera ei?
- De-aseară, zice Benga.
- Î-hî! mormăie celălalt, pe ton de “pe dracu!”…
- Targă şi chingi! comandă primul, şoferului, apărut şi el în prag.

Ies afară, să fac loc.
Unul dintre paramedici iese cu mine.
- E retard, tipu’?
- Nu, zic. E doar sărac. Trăiesc amândoi din pensia ei.
- A-ha. Şi s-a hotărât, brusc, să ia viaţa pe cont propriu!
- Adică ce vrei să zici? îl întreb.
- Că baba nu-i aşa de azi, de ieri…
- Moare?
Înalţă din umeri:
- Mai există şi minuni.
- Unde o duceţi?
- La Sfântu Ioan.
- Spitalul? întreb aiurea.
Îmi zâmbeşte peste umăr, în timp ce se îndepărtează, ca să le dea celorlalţi o mână de ajutor:
- Deocamdată, spitalul…

Ziua de azi

Iar am fost supusă vizionării unor poze de la nuntă! De către însăşi mireasa. 

E o fată normală, drăguţă, care mişcă destul de firesc în front. În poze arată ca peste douăzeci de ani. Ceaunul de bucle răsturnat în vârful capului. Extensii. Cineva şi-a dat doctoratul în coafezologie, pe ţeasta ei şi pe cheltuiala ei. Prezintă păr buclat la vârf , cât Făgăraşul, dar mai jos se scurg toţi afluenţii Danubiului, pe extensii.

Poza dovedeşte că, dacă nu se mărita acum, nu se mai mărita niciodată. Cine s-ar încurca, matrimonial, cu o persoană atât de păroasă?!

Rochia e blândă. Comestibilă. 

Naşii par eutanasiaţi în plin orgasm.

Socrii au probleme din care nici pozarul nu-i scoate. Credite la bănci?

Lumea merge înainte. Undeva, cândva...

Nu reuşesc să ţin pasul cu entuziasmul colectiv. Nu smulg suficient de "cu lăcomie" fotografia următoare.

Mireasa se mâhneşte....

N-am fost capabilă să-i explic atunci, pe loc, că n-am nimic cu ea, şi  de-aia o fac acum.

Fan "NONO" pune întrebări. Noi răspundem.

1. Am înţeles că aţi terminat liceul de muzică şi Facultatea de Farmacie. Aţi oscilat mereu între planul artistic şi cel practic în viaţă? Sau în cazul dumneavoastră se completează şi le-aţi menţinut prezente în mod constant?

R:  Facultatea de farmacie a fost un compromis cu “epoca de aur”, nu mi-am dorit-o.  “Planul practic” îţi asigură existenţa. “Planul artistic” te asigură că exişti.

2. La ce vârstă aţi început să scrieţi?(nu neapărat lucrări publicate)

R: Dacă e să glumesc despre mine, pe la şapte ani. Făceam rezumatul poveştii pe sub poze, în cărţile ilustrate pentru copii. 

3. Ce fel de copil aţi fost?

R: În general, cuminte. Şi serios. Ca toţi copiii care studiază un instrument la un liceu de muzică.

4. Cum a apărut Nono? Aveaţi clar ideea cărţii în cap, sau Nono şi-a creat într-un fel singur destinul?

R:  Nono (povestea) a apărut fiindcă mă intriga moaca lui (a jucăriei). Frământat, încurcat, uimit. Zero zâmbet. Am bănuit că păţise el ceva, înainte de-a poposi la mine în casă.

5. Cum v-aţi simţit când aţi aflat că Nono va fi publicat?

R: Fericită, nerăbdătoare, emoţionată. Fiindcă era vorba de cartea „NONO”, toate astea la dublu.

6. O să-şi continue Nono aventurile într-o nouă carte? Sau aveţi in plan alt gen de cărţi?

R: N-am nici cea mai mică idee. Deocamdată Nono îşi ţine un jurnal pe net. Există alte cărţi în plan. Dacă dumneavoastră o să-mi spuneţi cărui gen aparţine „NONO”, o să vă spun şi eu ce consider a fi „alt gen”. Oricum, viitoarea carte n-are nicio legătură cu NONO.

7. Ce sfat le-ar da Nono adulţilor care au uitat să se bucure de lucrurile mărunte?

R: Nono nu dă sfaturi. Crede în puterea exemplului. El nu s-a bucurat niciodată de lucruri mărunte, fiindcă habar n-are unde sfârşeşte „măruntul” şi începe „importantul”. Ah, dar dacă tot am ajuns aici!... Nono i-ar sfătui pe adulţi să nu mai facă scale etalon cu care să aprecieze „majorul” şi „minorul”. Uite că am dat-o pe la muzică! Şi, ca s-o dăm şi pe la farmacie, dacă Nono s-ar pricepe, ar spune că „orice ACID se manifestă ca o BAZĂ, în prezenţa unui acid mai tare decât el.” Un grăunte de filosofie pentru care merită să studiezi chimia.

În gară, se aşterne praful...

Un praf amărui. Noroc că e tăcut.
Prafurile amărui au numai două sensuri: vindecă sau ucid.
Vă spun asta din teorie.
Da, şi dacă n-o să existe comentarii, n-o să mă mir.
Nemiratul vine cu vârsta.

Opinie de cititor

Când tocmai începusem să cred şi eu că NONO e o carte pentru cititori între 10 şi 90 de ani, am primit un mesaj care m-a umplut de bucurie:

"Am citit romanul. M-a fascinat creativitatea ta imagistică. Felicitări! Foarte subtilă proiectare a complexelor. O mică bijuterie psihanalitică." (psiholog Ioan Zottu)

Ieri, ziua Copilului de Câlţi

Ziua lui NONO a trecut.

Acum doarme fericit, cu scăfârlia pe o căpiţă de eşarfe pe care n-o să le port niciodată, fiindcă nu-mi place să mă strângă ceva de gât, dar le-am luat, că erau frumoase. Trandafiri roz pe fond bleumarin,  roşii pe fond alb, albaştri pe fond gri. Toţi trandafirii ăştia şi fondurile aferente se fac talmeş-balmeş în visele lui Nono, se fac nori, câmpie, râu, pietricele, Jeanette, Amélie, Wilson, tufa de lumânărică, pix argintiu, peştişori, Wilson, Înger, baloane, cravate, Lunetist, cutii de bere, de lapte, lună de staniol şi câte şi mai câte…

Dacă e plăcut să priveşti o jucărie dormind?

Da, mai ale când îi datorezi ziua de ieri.

Noi doi, cu Mario Demezzo şi Editorul nostru 

Autografe, vedere de sus

Autografe, detaliu

Numai noi doi

Florile noastre