marți, 29 noiembrie 2011

VEDENIA (III)

(continuare)
***
Femeia din balansoar nu semăna deloc cu celelalte patru. Purta o rochie din bumbac alb, stropită cu picăţele albastre. Era fardată îngrijit şi îşi ţinea părul ridicat într-un pieptene, în vârful capului. Citea un magazin duminical şi arunca din când în când câte-o privire spre băieţelul care se bălăcea împreună cu o mulţime de corăbioare cu pânze într-o piscină de nici doi metri pătraţi.
Toate astea Urana le observă pe-ndelete, prin despărţiturile gardului. Abia apoi apăsă butonul soneriei şi aşteptă, la distanţă de poartă. Îi descuie aproape imediat. Îl pofti în curte fără să-l întrebe cine e şi ce vrea.
-          Aţi uitat să-mi daţi vreo indicaţie?
Era clar că-l lua drept altcineva. Urana ezită o clipă, apoi recunoscu adevărul:
-          N-am nicio legătură cu oamenii guvernatorului. Încerc să aflu cum s-au petrecut lucrurile.
Ştiu că aţi primit o sumă importantă  în urma acestei pierderi şi că vi s-a recomandat să nu discutaţi cu nimeni despre nefericitul accident, dar vizita mea este neoficială.
-          Probabil se face o verificare, nu-i aşa? îl întrebă ea, zâmbind ironic, fără să pară că-i ia în
seamă explicaţiile. Acum v-au trimis pe dumneavoastră, să se asigure că merit banii. Ei bine, îi merit, cu vârf şi îndesat! Iar prostul şi-a meritat soarta.
O urmărea consternat, cu câtă naturaleţe îi toarnă ceai cu gheaţă şi-i face semn să se aşeze lângă ea, fără să se oprească din turuit. Gustă din paharul brumat şi continuă să asculte frânturi dintr-o poveste  în reluare.
-          Cum îi spuneam ieri colegului, năpârca asta l-a distrus. Lasă că de-un an de zile abia
dacă mai observa că exist şi eu în casă, dar de vreo lună, parcă era turbat. Se purta oribil cu copilul. Înţelegeţi? Pară voia să şi-l scoată de la suflet! Cine ştie ce-i vârâse în cap?
Urana încerca să priceapă cine era năpârca. O altă femeie, probabil.
-          Vorbiţi despre...
-          Despre curva aia ordinară cu care îl împărţeam de doi ani. Despre ea vorbesc, fireşte.
Îşi desfăcu părul şi-l întrebă de la obraz:
-          Vă place cum arăt?
Întrebarea îl luă pe nepregătite şi se bâlbâi spunându-i că e foarte frumoasă. Chiar era.
-          Nu vă fac avansuri, îi explică, văzându-l atât de încurcat. Vorbim cât se poate de serios. 
Pe mine m-a lăsat Dumnezeu aşa cum mă vedeţi. Aveam un copil reuşit şi o viaţă liniştită până în ziua în care a apărut ea. Arată ca o scândură. Nici nu poţi fi sigur, când o vezi, dacă e femeie sau bărbat. E genul ăla, ştiţi... emancipat. Se descurcă singură, şi-a făcut şi ea un copil, fiindcă aşa a avut chef, nici nu se ştie cu care bărbat. Dar între timp i-a căşunat pe al meu... Beţi-vă ceaiul, că se încălzeşte!
Urana se conformă şi duse paharul la gură mecanic. Încerca să refacă în minte, rapid, un întreg scenariu, despre un bărbat cam de vârsta lui, căsătorit cu o femeie frumoasă, care se lăsase antrenat într-o aventură de lungă durată cu o femeie urâtă şi, la un moment dat, îşi pusese capăt zilelor.
 Pe măsură ce-o asculta vorbind, frumuseţea  ei devenea un amănunt lipsit de importanţă.
-          A fost un laş, strigă ea, furioasă, fiindcă n-a avut curajul să-i spună niciodată că e     
însurat! A trebuit să-i fac eu „serviciul” ăsta! Alaltăieri...  Bineînţeles că i-a dat papucii, cum a aflat! Şi el, cretinul dracului, ca un puţoi de adolescent, n-a putut să suporte.
O clipă mai târziu, previzibil, izbucni în plâns. Urana rămase înţepenit cu paharul de ceai în mână, neştiind dacă ar trebui să facă vreun gest de consolare. Badras ar fi fost bun acum. El nu era priceput în astfel de momente. La drept vorbind, de când femeia  rostise cuvintele acelea – „începuse să se poarte oribil cu copilul”, parcă i se coborâse o pâclă pe creier.
O lăsă în pace câteva minute, apoi încercă să-i abată cumva atenţia:
-          V-a mărturisit el că s-au văzut duminică?
Nu-i răspunse imediat, fiindcă trebui să-şi sufle nasul şi să-şi strângă iar părul în creştetul capului. Apoi îi povesti, cu voce resemnată, în sfârşit umană, că se împlineau doi ani de când soţul ei devenise pasionat de trasul cu puşca şi se făcuse membru al nu ştiu cărui club de tir, de bună seamă pentru că şi ea mergea acolo, îi plăceau chestiile astea virile: armele, călăritul, biliardul... Şi duminicile îşi făceau program împreună la acel poligon. Era, fireşte,  numai un pretext ca să fie şi duminica împreună, măcar câteva ceasuri. Ieri fuseseră acolo.

***

Clubul de tir, ascuns într-o pădurice de arini, se afla la vreo opt kilometri în  afara oraşului, în zona numită pretenţios  „de agrement”.  Badras nu călcase niciodată pe-acolo. Depăşi poarta de fier vopsită în albastru deschis pe care scria „ŞTRAND CU PISCINĂ”, de parcă ar fi fost posibil să existe şi ştranduri fără loc de scăldat, şi reduse la maxim viteza, ca să nu rateze intrarea pe aleea cu pietriş care ducea la poligon. Drumul era în paragină totală, nimeni nu se îngrijise de ani buni să aranjeze puţin vegetaţia de pe margini şi erai obligat să înaintezi printr-un tunel de crengi care-ţi zgâriau maşina. „Halal agrement!”, se gândi el când, în sfârşit, ajunse la destinaţie: altă poartă de fier, tot albastră, cu o gheretă din piatră de râu, nu mai mare ca un chioşc de ziare.
În prag apăru un bătrânel cu barbă şi mustăţi cărunte, netunse de-o veşnicie, care aducea mai mult a Moş Crăciun decât a paznic, în ciuda vestei negre, cu multe buzunare, pe care scria „Security”.
-          E închis, spuse el  pentru a treia oară, în timp ce-i analiza legitimaţia. Lunea e închis.
Citiţi programul. Azi nu e niciun instructor. Veniţi mâine, la zece.
Badras îşi căută ţigările şi vru să  aprindă una.
-          Aici nu se fumează. Veniţi mâine, la ora zece, cum v-am spus. Citiţi afişul cu actele
necesare pentru înscriere.
Trebuia să fii tâmpit, ca să-ţi imaginezi că un poliţist ar veni să se înscrie la lecţii de tir. Bunicuţul ăsta, care se pregătea s-o şteargă înapoi în ghereta lui, era.
-          Nu vreau decât nişte informaţii, spuse Badras.
-          Pentru informaţii, vorbiţi cu un instructor. Dar tot ce trebuie să ştiţi e la avizier. Zău,
parcă eşti capsoman! Lunea nu se fac înscrieri, nu se dau informaţii, fiindcă e închis.
Badras îşi masă ceafa. Era deja un tic. Creierul se iriga mai bine, el devenea mai calm.
-          Nu ţi-am arătat legitimaţia fiindcă intenţionez să devin membru, ci ca să pricepi că mă
aflu aici în interes de serviciu. Trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări banale. De pildă, aş vrea să văd registrul pe ziua de ieri, să ştiu ce clienţi aţi avut.
-          Păi, zise moşul, aproape prietenos, dacă eşti în misiune, se simplifică lucrurile. Ai un
ordin de serviciu, ceva? Arată-mi-l!
În timp ce vorbea, buzunarul de la piept al vestei  i se umflă în mod dezgustător, ca şi cum ar fi prins viaţă. La capătul unei scurte zbateri,  răsări capul aproape alb al  puiului de găină.
-          Taci cu tata! îi spuse el păsării plin de duioşie, deşi nu se auzea niciun piuit. Terminăm cu
dumnealui şi mergem la joacă...
Psihologul îşi înfrână râsul care venea firesc, după momentul de panică aproape viscerală. Avusese impresia că bătrânul are o contractură musculară ciudată, îşi imaginase, pentru o fracţiune de secundă, că zvârcolirea aceea avea să-i cuprindă întreg toracele, că e pe cale să facă o criză, suferind de o boală necunoscută sau că el are o tulburare de vedere datorată căldurii insuportabile.
-          Neobişnuit loc ţi-ai găsit să creşti găini!
Bătrânul scoase cu mari precauţii puiul din buzunar şi-l mângâie pe aripi, să-l liniştească.
-          Nu-l cresc în buzunar, că doar n-oi fi nebun. Îl cresc în sertarul mesei, sub o plasă de
sârmă. Da’ ţi-am auzit mersul pe pietriş, şi l-am luat cu mine, la repezeală, să nu fugă, fiindcă tocmai ce-i stricasem culcuşul să-l curăţ şi mi-era teamă că sare de-acolo  şi-l pierd. Nu suportă să stea singur nicio clipă. Îl cheamă Arnold. Ia strigă-l, să vezi cum răspunde!...
-          Dă-mi-l şi mie puţin, îl rugă Badras.
-          Lasă, mai bine nu. E foarte fricos. Doar cu mine s-a-nvăţat. Ce voiai să ştii despre ziua de
ieri?
-          Cine a fost la antrenament, spuse Badras pe un ton cât se poate de blajin, atingând
spinarea puiului cu vârful degetului arătător.
-          În afară de vreo doi începători de-ăia enervanţi, care-s veşnic nemulţumiţi de arme,
numa’  bătrânii.
-          Ce bătrâni?
-          Vorba vine! Clienţi vechi, adică...
-          Ţi-e chiar aşa de greu să deschizi niţel registrul ăla?
Paznicul îl cântări din priviri:
-          Nu dai şi mata o bere? Azi nu e program.
-          Bine, uite, făcu Badras grăbit şi scoase o bancnotă proporţională cu două beri.
-          Da’ ce s-a întâmplat? 
-          Cred că întinzi coarda! îl repezi el. Hai, mişcă-te în bârlogul tău, ia cheile şi condu-
mă la recepţie.
Drumul dură infernal de mult.  Bătrânul se opri în dreptul coşului de gunoi, să arunce o hârtie mototolită, pe care o pescuise ceva mai înainte din iarbă. Se uită de câteva ori în lungul aleii, înapoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i urmăreşte cineva. În cele din urmă nimeri cheia potrivită şi se băgă după tejghea, făcându-i semn lui Badras să rămână de partea cealaltă.
Catastiful era îmbrăcat în piele vişinie. Îşi linse degetul mare şi începu să dea paginile una după alta, cu o încetineală care te călca pe nervi. Într-un târziu, ajunse victorios la ultima filă completată şi-o răsuci spre Badras, oftând.
Verificarea dură câteva secunde.
-          Spune-mi, îl întrebă acesta,  fără să-şi ridice ochii din pagină, oamenii care au fost ieri
aici   se cunosc între ei? Sunt prieteni, adică?
Paznicul îl privi foarte bănuitor.
-          Ai zis că-mi pui întrebări uşoare. De unde vrei să ştiu eu dacă se cunosc? Aici toţi se
cunosc, mai mult sau mai puţin.
-          Vreau să te gândeşti bine înainte de-a-mi răspunde. Clienţii ăştia, zise el şi încercui
fără ezitare zece nume, s-au comportat ciudat?  Erau abătuţi la plecare? Păreau preocupaţi de ceva?
Urmară alte câteva momente care îi părură interminabile lui Badras. Moşul studia lista şi încrunta din sprâncene, repetând fiecare nume de câteva ori, probabil ca să şi-l amintească pe posesorul lui. În cele din urmă spuse foarte sigur pe el:
-          Nu, nu mi s-a părut nimeni nelalocul lui. Numai doamna Galla era foarte grăbită. De
obicei rămânea aici, la băruleţ, să ia o cafea...
Lui Badras i se păru că ar mai fi vrut să zică ceva, dar se răzgândise. Orium, femeia nu figura pe lista lui, aşa că nu-l interesa de ce nu-şi băuse cafeaua.
Îl sună pe Urana imediat ce scăpă de paznic. Trebuia să ştie şi el că nu doar cinci, ci toţi sinucigaşii lor se jucau de-a trăgătorii de elită, pe vremea când trăiau.
Dar Urana nu răspundea la telefon.

***
O casă bătrânească, îmbrăcată în iederă, dincolo de marginea oraşului. Toată faţada era dublată de o verandă închisă cu geam. Ramele subţiri din lemn îşi pierduseră culoarea. Intrarea se făcea prin lateral, oarecum improvizat. Treptele  erau şi ele vechi, umflate de umezeală. Dacă n-ar fi zărit becul aprins al unei veioze, inspectorul ar fi putut crede că e o casă părăsită. Uşa era, însă,   deschisă larg. Urcă fără să facă niciun zgomot. În fundul cerdacului, la  lumina acelei lămpi, o femeie încă tânără, tunsă scurt, meşterea ceva, aplecată asupra unei mese. Se opri din lucru şi duse la gură o sticlă de vin golită pe jumătate.
Îşi drese glasul, ca să-şi facă simţită prezenţa cumva. Nu dorea s-o sperie. Femeia se răsuci în direcţia lui,  cu tot cu scaunul rabatabil pe care era aşezată. În mâna dreaptă ţinea un pistol cu ţeava îndreptată spre el.
Urana se opri şi ridică foarte încet braţele. Nu arma îl înspăimânta cel mai rău, ci privirea ei tulbure, care dovedea că băuse mult mai mult decât o jumătate de sticlă cu vin.
-          Ce vrei de la mine? îl întrebă, morocănoasă.
-          Să stăm puţin de vorbă. Nu vă fac niciun rău.
-          Cară-te! Altfel sun la poliţie.
-          Nu e nevoie, spuse Urana, cât putu el de calm. Eu sunt poliţist. Puneţi arma pe masă,
până nu se întâmplă vreo nenorocire.
Femeia râse răguşit, dar privirea parcă îi era mai limpede:
-          Ce nenorocire mi s-ar mai putea întâmpla mie?
Nu arăta de fel ca în descrierea celeilalte. 
-          De pildă, încercă Urana să glumească, să mă împuşcaţi pe mine.
-          Un cadavru în plus nu mai contează, spuse ea şi îşi turnă de astă dată vin în pahar.
„Nu e chiar atât de beată!”, îşi zise el şi intră direct în subiectul care-l interesa:
-          Aş vrea să ştiu ce s-a petrecut ieri, la poligon?
-          De unde ştii?
Pusese întrebarea aproape în şoaptă şi părea atât de îngrozită, încât Urana fu sigur că bănuiala lui era corectă.
În dimineaţa care trecuse, celor care frecventau clubul sportiv li se întâmplase ceva atât de cumplit, încât nu mai suportaseră să trăiască. Exact aşa cum intuise Badras: „sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire” . Era aproape sigur că toţi ceilalţi fuseseră acolo. Cazurile trebuiau privite – şi aici iar avusese Badras dreptate, măcar că din cu totul alt punct de vedere -   în mod unitar. O sinucidere colectivă, asta fusese, pentru că păreau înţeleşi între ei, iar femeia din faţa lui tocmai se pregătea să le calce pe urme celorlalţi zece.   
Urana nu înaintă nici măcar un centimetru. Ba chiar făcu un pas înapoi, ca s-o lase să se simtă stăpână pe situaţie. Să n-o zorească în vreun fel.
Pe neaşteptate, privindu-i ochii măriţi de spaimă, inspectorului îi încolţi un gând nebunesc în minte  şi o întrebă direct, riscând orice:
-          E un virus?
Ea păru că se relaxează, atât cât să-şi aprindă o ţigară, dar nu-l slăbi nicio clipă din bătaia armei.
-          Dacă ştii, de ce mai întrebi. Presupun că asta e. Atacă sistemul nervos. E ca o nebunie.
Primele manifestări apar în vis. La început rar, apoi tot mai frecvent, până când se întâmplă noapte de noapte. Iar plăcerea... O, plăcerea de după nu se compară cu nimic! Şi pe urmă vine o zi când ştii că o s-o faci, împotriva oricărei logici. Devii nebun. Ieri a fost asta. N-a mai fost în vis. A fost aievea.
-          Ce? strigă Urana care simţea că-i fuge pământul de sub picioare şi că, de fapt, ar fi dorit
ca ea să moară înainte de-a-i da răspunsul, pe care el îl cunoştea deja.
-          Vedenia. Eram pe linia de tragere, am ridicat arma, am ochit şi copilul meu a apărut în
locul ţintei şi-am tras.  Nu m-am oprit, fiindcă am vrut s-o fac. Trebuia, înţelegi? ... Trebuia!  De-aia acum trebuie s-o fac cu mine, repede, cât încă nu mi-am pierdut complet minţile. Fiindcă băiatul se întroarce mâine din vacanţă şi ...
Urana nu mai auzi ultima parte. Alerga disperat spre locul unde ştia că-şi lăsase maşina.  „Podul, podul!...” Nu vedea în faţa ochilor decât piciorul podului pe sub care trecuse ca să ajungă la casa asta blestemată, înecată în iederă.
Porni motorul şi-l tură la maxim, până când urletul mecanic acoperi propriul său urlet şi, când intră în linie dreaptă, apăsă acceleraţia până la fund. Apoi, când pilonul de beton era atât de aproape în faţa lui încât nu mai văzu cerul, închise ochii.

***

-          Regret, începu  cercetătorul, împungând cu degetul arătător  un punct pe hartă,  dar
experimentul a eşuat inexplicabil. Am ales cea mai bună variabilă independentă: stimul oniric de frecvenţă şi intensitate controlate, aplicat timp de 30 de zile. Comportamentul social al subiecţilor a rămas nemodificat, ceea ce m-a îndreptăţit să consider acomodarea optimă. Pierduseră puţin în greutate... Neglijabil. Totuşi am aplicat acest filtru şi numai unsprezece dintre ei au trecut în a doua etapă, la stimul subliminal diurn...
-          Concluzia? interveni nerăbdător unul dintre cei doi ascultători, privind micul crater care
se formase sub unghia  nefiresc de lungă şi ascuţită.
Cercetătorul îi aruncă o privire aproape dispreţuitoare, fiindcă fusese întrerupt.
Cel de-al treilea, cel în vârstă, se mişcă şi el în fotoliu, vizibil iritat:
-          Chiar aşa! Vrei să  vorbeşti mai pe înţelesul nostru? Am pretenţia ca, pe cheltuiala
mea, să pricep măcar o iotă din ce zici. Susţineai că putem forma Efectori care să nu ne coste nimic. Că putem înlocui recompensa pecuniară cu plăcerea. Că trebuie selectaţi din zone cât mai obscure, cum e aceasta. În fine, nu văd de ce era necesar să-mi găureşti harta, doar fiindcă ai clacat...
-          Nu eu am clacat, ci ei! se dezvinovăţi cercetătorul. Cei unsprezece, pe care i-am supus
stimulului subliminal diurn, au clacat la prima şedinţă şi s-au autoeliminat. A fost o reacţie paradoxală, de grup. Dar ceea ce nu-mi pot explica e că ultimul  a procedat la fel, în mod empatic, doar după  stimulare onirică.
-          Mda...
Bătrânul spusese „mda” foarte înţelegător, însă totul i se părea o aiureală.
 De fapt, testul acesta îl costase cu mult mai mult decât racolarea şi perfecţionarea unui clasic epurator, un „lup singuratic”, cum îi plăcea lui să-i denumească pe ucigaşii profesionişti. Zâmbi cu amărăciune: până la urmă se dovedise, cu sau fără intenţie, că tot banii rămâneau cea mai sigură motivaţie.
-          Spune-mi, te rog,” savantule”, i se adresă el cu ironie făţişă celui care venise cu
proiectul acesta paranormal şi complicat, vrei să zici că, dacă treaba mergea bine, unul dintre cei doisprezece cobai ai noştri l-ar fi eliminat, să zicem,  pe caraghiosul lor de guvernator, fără ca noi să-l contactăm direct?
-          O, nu! Nu, Excelenţă! Sunt duşmanul mediocrităţii. Eu am alte standarde. Dacă testul
meu ar fi dat un „câştigător”, acela ar fi fost cel care-şi elimină  primul progenitura.
-          Cum?!  Asta ţi-e faimoasa invenţie cu” tema de vis”?  
-          Dar dumneavoastră aţi spus că vreţi perfecţiune, se dezvinovăţi el, străduindu-se să nu
privească prea îngrijorat  mâna  care trăgea sertarul biroului. Dacă reuşim să neutralizăm un instinct atât de puternic, cum e cel parental, atunci am eliminat din start ipoteza nulă... intervalul de încre...
Pocnetul sec al armei cu amortizor îi curmă brusc dizertaţia.
Bătrânul privi scârbit sângele împroşcat pe frumoasa lui draperie de mătase albă şi se întoarse furios spre cel care îl secondase de-alungul discuţiei:
-          Unde l-ai găsit pe idiotul  ăsta? Am stricat şi bunătate de perdea!...




luni, 28 noiembrie 2011

VEDENIA (II)

(continuare)

Cârciuma unde-l aştepta pe Badras de mai bine de un ceas, se afla în cel mai sărac cartier.
Feţele de masă se schimbau o dată pe săptămână, clientela era veşnic beată şi, pe seară,  scandalurile se ţineau lanţ. În curtea din spate se juca  barbut până noaptea târziu.
Le etaj exista însă o terasă curăţică, amenajată frumos, cu multe plante ornamentale, unde se mânca bine şi ieftin şi se bea vodcă rusească de contrabandă, la preţuri rezonabile. Era locul ideal de unde puteai să pleci pe patru cărări, fără să-ţi strici reputaţia. Aici veneau profesorii mai tineri, funcţionarii mărunţi şi poliţiştii aflaţi în misiune, care n-aveau chef să dea ochii cu Anton  înainte de prânz.
Urana ceru cafea, ţigări, apă minerală şi o foaie de hârtie. I se aduse o coală  de ambalaj folosită dar curată, cu scuzele de rigoare, fiindcă era boţită pe margini şi se vedea că cineva se străduise să o netezească frumos, să pară ca nouă. O împături şi puse alături lista lui cu nume şi adrese.
Nu ştia dacă se va apuca să noteze ceva până la venirea lui Badras. Momentan trebuia să-şi pună ordine în gânduri. Dintr-un motiv inexplicabil, se simţea implicat în cele zece morţi ciudate, ca şi cum el le-ar fi provocat sau ca şi cum ar fi ştiut ceva în plus şi nu voia să  recunoască. Sentimentul acesta pusese stăpânire pe el treptat, cam de la a treia vizită, acolo unde sunase insistent dar nu-i deschisese nimeni, probabil fiindcă nu era nimeni acasă.
Trebuia să mai facă încă un drum...
Patru văduve cu ochii umflaţi de plâns îi răspunseseră cu „poate” şi „parcă” la toate întrebările. Niciuna nu fusese în stare să-şi amintească măcar un amănunt din dimineaţa premergătoare suicidului, care să o fi pus pe gânduri.
Una dintre ele, mai vorbăreaţă, îl trăsese foarte aproape de ea, obligându-l să-i suporte mirosul de prăjeală impregnat în păr şi-i mărturisise că a mai venit un domn de la... şi se uitase în tavan, semnificativ, care i-a adus ajutorul de înmormântare, foarte consistent, adică de-a dreptul neaşteptat de mare şi care a avertizat-o că nu trebuie să povestească nimănui ce  s-a întâmplat, să spună, cui o întreabă, că barbatul ei avusese un accident. „Acuma vă daţi seama şi dumneavoastră: al meu, de înviat, nu mai învie, iar banii ăştia sunt foarte bine veniţi, ne-am putea muta chiar într-un oraş bun, unde mi-aş găsi uşor de lucru, fiindcă anul ăsta îl dau pe băiat la şcoală...” „Chiar atât de mare e suma?” – o întrebase neîncrezător Urana, iar ea strânsese din pleoape în loc de răspuns, de parcă s-ar fi temut că o aude cineva şi-o toarnă acolo de unde îi fusese trimis plicul cu bani.
Din acel moment, inspectorul ştiuse că toate familiile decedaţilor primiseră, cu promptitudine, acelaşi dar generos în schimbul tăcerii, că guvernatorul nu se încrezuse doar în măsurile poliţiei de-a păstra liniştea în oraş şi sacrificase nişte bani frumoşi ca să evite un scandal în pragul celei de-a treia realegeri.
Cu cât trecea timpul şi se gândea mai intens, cu atât i se părea mai bizar ca zece anonimi, cu neveste şi copii,  cu meserii cât se poate de banale dar cu un venit sigur şi confortabil,  să-şi pună capăt zilelor într-o duminică după amiază.
„Cu două săptămâni înainte de alegeri”.
Scrisese cuvintele  aproape fără să-şi dea seama şi acum le citea uimit. Oare oamenii ăştia făceau parte din vreo organizaţie? Uite că nu-i trecuse prin cap să pună o asemenea întrebare. Ar fi putut să fie membrii unui grup cu alte vederi politice? Se temea domnul guvernator de vreo revoltă în ziua în care urma să se joace comedia electorală?  Le înscenase sinuciderile? Urana renunţă imediat la o asemenea ipoteză absurdă.  Puteau fi săltaţi pur şi simplu de operativii Serviciului Administrativ, care făceau legea  acolo şi puşi sub acuzuaţia de uneltitori contra siguranţei publice. Siguranţa publică: butoiul cu  lături din care se înfruptau cu toţii, la comandă şi-i ziceau dulceaţă.
Chelnerul veni să-l întrebe dacă nu vrea ceva de mâncare. Urana acoperi rapid cu cotul hârtia pe care scrisese.
-          Aştept un coleg, deocamdată, dar adu-mi o vodcă, îi spuse el.
Nu turnase picătură de alcool pe limbă de două săptămâni, crezând că băutura e de vină pentru starea lui.
Se pregătea să ceară încă un pahar, când îl văzu pe Badras apropiindu-se de masă. Părea strivit de căldură.
-          Începe tu! A intrat el direct în subiect.
-          Am bifat patru din cinci. Oamenii guvernatorului ne-au luat-o înainte şi le-au oferit
femeilor lor câte-un plic de condoleanţe, suficient de gros încât să se poată stabili în alt oraş, să înceapă o viaţă nouă, dacă vor. Mă întreb de ce atâta generozitate. Doar fiindcă vin alegerile? Puneau ăştia la cale vreun complot? Ştii, eu am insistat să te conving  că nu poate fi vorba de asasinate, dar acum, dacă mă gândesc mai bine... Să-l luăm pe primul. Tipul stă în vană cu apa până la gât. Aţipeşte. Cineva se furişează în baie, pune uscătorul de păr în funcţiune şi i-l aruncă în cadă. Urmează ăla care a sărit de la balcon. Nevastă-sa mi-a povestit că băuse peste măsură şi se pusese pe plâns. Ea spăla vasele în bucătărie şi el plângea cu capul pe masă, lângă chiuvetă. Îţi imaginezi tabloul? Zgomotul apei, căldura, clinchetul farfuriilor puse în scurgător şi peste toate astea, plânsul cu sughiţuri al bărbatului, ridicol, enervant.  L-a convins să plece la culcare. Aşa zice ea. Dar n-a mai ajuns în aşternut,  fiindcă s-a înfipt cu capul în asfalt. Poate a căzut de la balcon, poate l-a ajutat careva să cadă.
Observă că partenerul său fuma acum cot la cot cu el, nu mai alegea ţigările şi, la a doua bere, îşi cumpărase propriul pachet:
-          E posibil să renunţ la lăsatul de fumat. De-aia... se scuză el. Continuă!
-          Bineînţeles că pare absurd ce spun. Există modalităţi mult mai simple de-a elimina
oameni care devin incomozi.  Mai simple şi mai discrete. De ce să-i reduci la tăcere cam în acelaşi timp? Ca să dai un mesaj de forţă?  Bun. Să presupunem că ai anihilat zece dintr-un grup mult mai numeros, ca avertisment.  De ce, atunci, să travesteşti execuţiile în sinucideri, sinuciderile în morţi naturale, pentru ca mai apoi să muşamalizezi cazurile, să mituieşti familiile rămase şi să blochezi orice informaţie? N-are sens.
Badras asculta  foarte captivat. Sau nu era decât efectul nicotinei, trase cu nesaţ în piept.
Brusc,  îi puse o întrebare ciudată:
-          Ce zicea ăsta, beţivul care plângea cu capul pe masă? Adică, presupun că se agăţase de o
idee, îl obseda şi se smiorcăia  din pricina ei.
Curios! – gândi Urana. Femeia îi relatase exact aşa, că plângea cu sughiţuri şi repeta într-una: „Nu, niciodată, mai bine mă omor!”, dar nu ştia despre ce putea fi vorba, fiindcă aşa făcea mereu, când bea peste măsură, îşi plângea de milă.  Dintr-un motiv de neînţeles pentru el, Urana minţi cu seninătate:
-          Nu zicea nimic. Doar plângea.
-          Urana?
-          Da.
-          Eu când am simţit nevoia să-ţi spun ceva, am făcut-o, chiar dacă ne aflam într-un veceu.
-          Ştiu.
-          Ăsta e un loc cu mult mai prietenos. Dacă vrei să vorbim...
-          Despre ce? Vocea îi sună spart, ascuţit, ca a unui copil. Îşi drese glasul şi repetă:  ce să-ţi
spun?
-          Nu ştiu. Ceva ce nu mai vrei să ţii pentru tine.
Urana alungă imediat imaginea aceea din vis, chipul schimonosit de durere, ţipătul, sângele. Se agăţă cu privirea de arcada înzorzonată cu plante, prin care tocmai trecea chelnerul lor, cu un nou rând de beri.
-          „Al meu”, spuse Badras schimbând vorba, a procedat altfel şi, oricât aş vrea să mă
gândesc la o posibilă crimă, nu pot. A ales blocul de vizavi, pentru că era mai înalt şi s-a căţărat tocmai pe terasă. A vrut să fie sigur că crapă... Ştii ce mi se pare mie curios? Ca niciunul n-a ratat.  Sunt sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire.
Câteva secunde tăcură amândoi, aşteptând să li se schimbe scrumiera, să li se umple paharele. Ospătarul căută ceva de zis, fiindcă liniştea devenise nefirească:
-          Aţi slăbit, domnule inspector! E din pricina căldurii, nu? N-am mai avut de mult o
asemenea vară fierbinte.
Urana se mulţumi să-l facă „dobitoc” în gând, dar de răspuns, nu-i răspunse.
-          Altceva mi se pare mie ciudat, spuse el, când omul cu tava se afla suficient de departe şi
nu-i mai putea auzi: femeile astea, văduvele... erau ele distruse, şocate, cum e de înţeles după o asemenea întâmplare nenorocită, dar, pe de altă parte,  parcă aveau un aer de...
-          ...de uşurare.
Badras îi luase vorba din gură şi Urana se simţea liniştit că nu trebuise s-o zică el. Goli paharul  încet, cu înghiţituri mici, ca şi cum ar fi vrut să dilueze o informaţie nouă, prea complicată pentru el în momentul acela.
-          Ştii că ţi se spune „ratatul”? îl întrebă din senin.
-          Da. E singurul lucru sută la sută corect pe care-l ştiţi despre mine...  Am avut şi eu
aceeaşi senzaţie, că în toată nebunia unei morţi atât de neaşteptate, ele îşi recapătă un fel de echilibru. De fapt, mi-am şi notat pe fişele mele această observaţie.
Fără să aştepte vreo invitaţie, îşi întinse pe masă cartonaşele. Apoi alese cinci dintre ele şi i le înmână lui Urana. Restul le vârâ în buzunar.
-          Uite, ăştia sunt muşteriii tăi. Vezi dacă au ceva în comun.  Între timp eu mă duc să
comand de mâncare. Ce alegi? Ca de obicei, nu?

***

Spânzurat în garaj.
Spânzurat în camera de oaspeţi de la mansardă.
Spânzurat de nucul din fundul grădinii.
Toţi spânzuraţii se nimeriseră la el.
Trei bărbaţi care petrecuseră prânzul de duminică alături de familie, ajutaseră la aranjatul mesei, unul tăiase pâinea, adunând grijuliu fărămiturile în palmă, să nu cadă pe jos, altul dăduse televizorul foarte tare, fiindcă se transmitea finalul unui meci de fotbal şi nevastă-sa îl certase, că parcă era surd, şi el spusese „Încă puţin şi-o să fie linişte.”, apoi coborâse, totuşi,  volumul şi ea îl atinsese pe braţ recunoscătoare, ca şi cum l-ar fi mângâiat. 
Despre ultimul nu ştia încă nimic, dar avea să afle mai târziu, când spera că va găsi pe cineva din familie cu care să stea de vorbă.
Oricum, toţi trei, în locul unei sieste tihnite,  aleseseră să-şi pună laţul de gât.
Al patrulea hotărâse să facă  o ultimă baie după masa de prânz. Al cincilea băuse în prostie şi sărise de la etajul al şaselea, unde locuia.
Modalitatea aleasă nu era comună. Momentul zilei, da. Despre patru dintre ei ştia că lipsiseră de-acasă toată dimineaţa. Doi fuseseră la clubul de tir. Aşa spuneau nevestele lor.  Urana se dezmetici brusc: era o coincidenţă destul de mare ca doi din zece să fie membri ai  clubului de tir sportiv. Trebuia să afle de urgenţă dacă şi ceilalţi aveau aceeaşi pasiune. În grupul lui Badras existau trei care se împuşcaseră.  Asta era o informaţie de maximă importanţă: că toţi ar fi putut să ştie cum se mânuiesc armele de foc, cu destulă pricepere. Devenea foarte posibil să se fi cunoscut între ei. Varianta cealaltă -  alegeri, lovitură, asasinat politic, recăpăta contur.
Totuşi, până avea să se lămurească pe deplin, Urana completă doar „căsătorit, cu copii”, de patru ori, fiindcă era singurul lucru comun, verificat de el. Apoi, rememorând discuţiile, corectă şi scrise „un copil”. Pentru că toţi patru aveau doar câte unul.  Pe cartea de vizită rezervată celui de-al cincilea nu notă nimic, dar îşi amintea că văzuse în grădină  nişte jucării, deci...
Între timp Badras se întorsese şi îi citea peste umăr: 
-          Îhî, e valabil şi pentru ceilalţi cinci. Toţi au nevastă, copil şi n-au lăsat o scrisoare de
adio. De obicei sinucigaşii o fac.
-          Asta cu scrisoarea... eu n-aş băga mâna în foc că n-a existat o scrisoare, îl contrazise
Urana. Cineva, înaintea noastră, a lucrat foarte conştiincios şi rapid, ştergând urmele sinuciderii. Dacă pe raportul medical, la cauza decesului, o să apară „infarct”, atunci să fii sigur că cele câteva rânduri de rămas bun adresate rudelor au dispărut. Printre răposaţii mei sunt doi care se îndeletniceau în timpul liber cu tirul. Tu ai trei împuşcaţi cu propriile arme. Mă întreb ...
-          ... De vânătoare, preciză  Badras gânditor. Da, aşa e, dacă toţi frecventau clubul ăsta,
avem deja cinci din zece care ştiau să folosească o armă cu lunetă! Ar trebui să-l punem la curent pe Umezilă. Toată treaba se cere abordată din alt unghi.  Oricât ar fi el de bleg, e totuşi şeful poliţiei, ce naiba!
Urana zâmbi fiindcă porecla i se potrivea perfect lui Anton, dar nu din pricina transpiraţiei lui abundente, ci a caracterului infect. Psihologul îl cunoştea prea puţin, dacă îşi imagina că acesta va iniţia o anchetă serioasă, în funcţie de informaţiile lor, fără să mai ţină cont de pretenţiile guvernatorului. Ei doi nu făceau acum decât un exerciţiu deductiv, care nu avea să folosească nimănui, cu excepţia tocătorului de hârtie.
(va urma)