luni, 30 noiembrie 2009

Răspunsurile

Astea sunt motivele pentru care prietenii mei virtuali zic că nu-l vor vota pe Băsescu:


“…pentru că românii sunt , până la urmă, oameni de treabă. Aşa că s-or milostivi de-un om profund bolnav.” [underdog]

“…pentru că e un impostor sinistru.” [Mihaela Petrescu]

“ … Pentru că dimineaţa şi seara, când mă spăl pe dinţi, îmi clătesc gura şi scuip , m-am plictisit ca ultimul gest să i-l dedic mereu lui Băsescu.” [Florian]

“…pentru că NU Eba,/ pentru că NU Boc,/ fincă nici Videanu nu mai vreau, deloc,/ pentru că NU Udrea şi nici Pogea. NU,/ nici măcar Berceanu nu mai vreau acu’!/ Anastase, Blaga,Ridzi, goange, Fluturi…/Nu-i suficient, ca să-l luăm la şuturi?” [Ina]

"...pentru că nu-mi curge scuipat din gură." [Florin Matei]

Eu nu-l voi vota, pentru că îmi provoacă frică, acum, când tinde să devină Despot Absolut peste Poporul Suveran.
Pe Ceauşescu doar l-am dispreţuit. Închideam televizorul, renunţam la cele 200 de grame de salam “cu buletinul”, la alimentară…
Dar de Băsescu mi-e de-a dreptul teamă. E un potenţial Ceauşescu reloaded. Cea mai mare parte a ontognezei e deja parcursă.

duminică, 29 noiembrie 2009

De ce NU Băsescu

Lucia Verona îmi dă iar o leapşă pe care n-o voi trimite mai departe, în blogosferă, ci prietenilor mei care trec mereu pe aici şi mă fac să scriu măcar la două –trei zile câte ceva, ca să avem unde schimba o vorbă.
Îi rog să scrie, ca întotdeauna, la comentarii, “De ce NU Băsescu”, apoi voi alege cele mai subtile 10 motive, compilînd răspunsurile lor şi le voi afişa pe blog.
Nu-i numesc, fiindcă se ştiu ei care sunt, dar precizez că sunt bineveniţi şi cei care semnează “anonim”, de astă dată.

În ceea ce mă priveşte, nu-mi vine în minte decât un singur motiv pentru care nu vreau să mai fie Băsescu preşedinte.
Să nu-i mai văd pe pedelişti, în postura aceasta:


Să trucaţi bine!

La capătul câtorva ceasuri de lectură şi vizionare, am uitat puţinul pe care-l ştiam despre cum se face un minut de film animat, dar am aflat o mulţime de lucruri despre cum se desface el.
În 25 de fotograme.
Ba nu, în 8! Pe youtube e în 8. Pe televizor e în 50 de semicadre.
Taci, idiotule, ochiu’ omenesc vede una la două semicadre. Adică vede fotograma când pleacă braţul şi p-aia care urmează, cu mesaj subliminal, care te trimite la frigider să-ţi iei îngheţata, n-o vede, o azvârle orb, direct în creier, care ordonă “ţi-e poftă de îngheţată…marş de ţi-o ia din congelator!” şi tu, toanta, te duci, măcar că reclama hoţească, subliminală, era la turism în Retezat, ce vedeai tu cu ochiul pofticios al subconştientului era piscul înzăpezit, nu frişca de pe profiterol, da’ mă rog, aşa e când vrabia mălai viseză, hai să trecem la studiul cheliei.
Aici e simplu! Nu trebuie să fii specialist ca să ştii că, indiferent de unde bate lumina, chelia luceşte. Luceşte şi pe întuneric, de-aia a preferat candidatul Băsescu să apară decerebrat pe panourile electorale, să nu i se vadă chelia.
Prin urmare, acolo unde apare o umbră pe creştetu-i, acolo începe trucajul. Şi tot acolo se şi termină, fiindcă da, braţul lui e lung pe bune, n-a întins nimeni de el cu pixul electronic, pixeluind în portocaliul canadianei.
Dacă n-avea braţu’ lung, nu mai ajungea să pună arătătorul pe sistemul ticăloşit. Trăiam aşa, ca orbeţii, văzând peste tot sisteme ticăloşite, ne căşuna din senin pe Căşuneanu.
În fine, la fotograma numărul 3, acolo unde zice un gură bogată că viteza de deplasare a pălmii prezidenţiale ar fi de 50 metri pe secundă conform trucajului, se bagă altul în seamă, că n-are Photoshopul axă timp.
N-are?! A, bine că ştiu. Îl dezinstalez imediat, că şi-aşa nu vrea să se deschidă.
Şi ce să pun în loc? “After Effects”? After, dacă zici tu. Vasăzică cu mişmăşii de-astea s-a lucrat! Atunci ăia de-i atârnau femeii în barbă nu erau pixeli? Da’ ce erau?
Muci?! Cum, muci?...A, da, că tocmai plângea, aşa e. Lacrimile generează muci.
Ăsta e un trucaj mai complicat, orelistic, nimeni n-a aflat încă de ce nu se întâmplă şi invers…

Să faci din rahat bici

Ei bine, nu ştiu ce s-ar mai putea spune rău despre Traian Băsescu!

Că e un potenţial dictator, că e un demagog lipsit de scrupule şi demodat, pe deasupra – sintagma “poporul suveran” ar fi trebuit demult trecută la borcanul cu formol şi ascunsă în muzeul I.M.L., fiindcă după 50 de ani de suveranitate am devenit alergici la anumiţi termeni, că e mârlan, beţivan, mincinos, ipocrit lacrimogen, grandoman frizând patologicul - altminteri n-ar fi cutezat s-o arunce în Parlamentul European pe biata lui fiică retardată mintal, că e imoral, coleric şi violent…
Toate astea deja s-au spus.

Dar, ca după acest cincinal în care a glisat, fără abateri, pe o singură traiectorie, descendentă, să mai existe un om cu scaun la cap şi foarte multă carte, un disperat curajos care să-i descopere măcar o ultimă calitate – asta chiar nu credeam!

M-am înşelat.
Cărturarul există, în persoana domnului Pleşu, iar găselniţa domniei sale, tipărită în Dilema veche, e redactată în stilu-i fără cusur, de mare cunoscător şi iubitor al limbii române:
“Impresia generală, care e departe de a mă face fericit, este că Traian Băsescu are un important atu faţă de ceilalţi candidaţi: dă impresia unui bărbat adult. Cu defecte, cu striuri caracteriale discutabile, cu moduri de comportare adeseori stingheritoare, cu o carenţă congenitală a gustului pentru armonie, dar adult: trecut de euforiile pubertăţii, de vîrsta gesticulaţiei goale, în care asumi roluri „de efect“, afişezi romantisme misionare, dar te mişti, de fapt, sub tutela altora.”

Cu entuziasmul descoperitorului apei calde, domnul Andrei Pleşu ne strigă marea-i revelaţie: Băsescu e un “bărbat adult”.
Sună cam pleonastic, cred, dar dacă nu făcea nuanţarea cu “adultul”, rămânea doar afirmaţia “dă impresia unui bărbat” şi asta i-ar fi putut aduce unele critici din partea cititorilor, cum că iar ne dă cineva peste ochi cu mitul falic, care şi aşa îi obsedează pe români.

Partea savuroasă a discursului vine imediat, mai jos, unde autorul face un adevărat recital de imaginaţie lexicală, descoperind eufemisme absolut originale pentru:

imoral = “striuri caracteriale discutabile”
mârlan = “moduri de comportare adesea stingheritoare”
scandalagiu = “carenţă congenitală a gustului pentru armonie”

Acest supraomenesc, extraordinar exerciţiu al domnului Pleşu de a transforma, sub o scriitură de mare ţinută, rahatul în bici, pesemne că l-a vlăguit serios, fiindcă în încheiere, autorul declară, neatent:

“Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni.”

Hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele dumitale, domnule Pleşu! – cred c-ar putea zice Băsescu, apăsând lipoveneşte pe “l”-urile lui, ca un copil de doi-trei anişori, ce nu poate pronunţa încă “r”-ul.

vineri, 27 noiembrie 2009

Palmarea sau palma rea?

Scurt-metrajul cu palma rea a preşedintelui a făcut înconjurul lumii.
Ce-ar mai fi de adăugat, când s-a dovedit că orice român e specialist în efecte cinematografice şi trucaje?
Unii şi-au făcut blog special pentru asta, să explice, frame by frame, mânăreala.
Alţii, cascadori de renume, s-au făcut de cascadorii râsului, uitând că şi-au mâncat tinereţea în faţa obiectivului şi nu în spatele lui.

Cică i-au tăiat braţul lui Băsescu – în photoshop, nu vă bucuraţi! – şi i l-au animat ca şi cum i-ar da o pleasnă scurtă, cu dosul pălmii, puştiului. Cică au cam mâncat fotograme, de cârpaci ce erau.
Aiurea! Când gestul real e rapid, ies mai puţine freimuri. Iaca, o dau şi eu scurt, la plesneală, sperând că vine cineva cu argumente ştiinţifice să-mi explice cum e cu capetele de mişcare şi cu fotogramele intermediare.

În pofida tuturor oamenilor de bine care vor să-l scoată basma curată pe Antimogulul Naţional, s-a ridicat Roberta, să confirme că nu l-a pălmuit, ci doar l-a împins pe ţânc.
De! Unde nu-i cap, degeaba sunt picioare. Roberta e genul care te împuşcă, să nu te mai chinuieşti.

Toată suflarea aşteaptă să apară vreun Spielberg, să se lămurească dacă filmul e „SIFI” sau e documentar horror.

Nu ştiu dacă mai avem timp până de Moş Nicolae să chibzuim cum e mai bine să votăm: cu stângaciul Geoană sau cu dreapta de mardeiaş a lui Băse?


Din nefericire, ştirea despre palma rea a pus în umbră o altă ştire , cea despre palmarea unei fiole de vaccin pandemic de către un reprezentant al presei, cu ocazia şedinţei foto de lansare a „Cantgripului”.
Citim în „Gândul”:
Campania de imunizare la AH1N1 cu vaccinul românesc Cantgrip a început spectaculos. O fiolă de vaccin pandemic AH1N1 din cele 50 aflate într-o cutie arătată presei, joi, ca mostră, de conducerea Institutului Cantacuzino, a dispărut, Ministerul Sănătăţii avertizând că nici doza respectivă, nici celelalte 49 rămase nu vor putea fi folosite, deoarece şi-au pierdut proprietăţile. Astfel, conducerea Institutului Cantacuzino a arătat jurnaliştilor, care au dorit să vadă, să fotografieze şi să filmeze fiolele cu vaccin, o cutie cu 50 de doze. Cutia a fost returnată după un timp, închisă, ulterior constatându-se că în ea mai sunt doar 49 de doze şi că una dispăruse.
Vaccinul trebuie păstrat la o temperatură între 2 şi 8 grade. Acesta este motivul pentru care transportul dozelor de vaccin se face cu o maşină frigorifică. "Doza de vaccin pandemic care lipseşte din cutia care a fost filmată, astăzi, 26.11.2009, la lansarea campaniei de vaccinare împotriva gripei AH1N1 a Ministerului Sănătăţii, desfăşurată la Institutul Cantacuzino din Bucureşti, când presa a fost invitată pentru oportunităţi de imagini, nu poate fi utilizată deoarece a fost ţinută în condiţii improprii", precizează Ministerul Sănătăţii
.

Citim şi ne întrebăm: de ce aşa cu grăbire a ţinut Ministerul Sănătăţii să precizeze că doza subtilizată şi-a pierdut proprietăţile?
Ca să-l prevină pe hoţ că vaccinul nu mai face doi bani şi el e total expus gripei periculoase?
Aş! Ca să se pună la adăpost în eventualitatea că omul se duce glonţ cu proba la un laborator particular de analize şi află că a furat...apă chioară.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Habarnalistul de serviciu

Între habarnistul de bodegă, cel care-şi dă cu presupusul la un păhărel pe orice temă, dispus să-ţi vândă un zvon la preţ de informaţie şi habarnalistul care scrie la jurnal, eu îl prefer pe primul.
Măcar acela e nociv doar pentru doi-trei gură cască, Cornei, Dorei, băieţi cumsecade care sparg o sută de mii pe-o ţuică bătrână şi se duc acasă la culcare, pân’ la ziuă uită despre ce s-a vorbit la masă.
Habarnalistul de serviciu, ăsta care ia salar’ de la vreun Mogul de presă, ca să-şi tocească pingelele mouse-ului în călătorii de documentare, hăt, tocmai la zeci de click-uri distanţă, pe site-uri de gospodine, e tare periculos fiindcă emite afirmaţii ca şi cum ar fi în deplină cunoştinţă de subiect.
De pildă, scrie aşa un domn habarnalist la, nici mai mult, nici mai puţin decât Jurnalul Naţional:
Marile companii farmaceutice, în special cele americane şi vest-europene, trebuie să efectueze un studiu pe oameni pentru fiecare nou medicament pe care îl scot pe piaţă.”

Greşit, domnu’ Mircea Opriş!
Toate companiile farmaceutice, de la cea mai mică făbricuţă de piramidon dintr-o ţară bananieră şi până la marile concerne farmaceutice de ţări superdezvoltate, sunt obligate să efectueze, după studiile preclinice, studii clinice pe om.
Altfel îşi iau “pa!” de la medicamentul pe care intenţionează să-l scoată pe piaţă.

Ia să vedem mai departe: “După mai multe scandaluri în deceniile trecute, în Statele Unite, de exemplu, Drug & Food Administration, o "poliţie" a medicamentelor şi a alimentelor, a interzis foarte multe studii pe animale, dar şi pe oameni”

Iar greşit domnu’ Opriş, greşit-greşit, de două ori în aceeaşi frază.

“Drug & Food Administration” nu e nicio poliţie, e agenţia guvernamentală care controlează orice viitor medicament nou sau orice variaţie a unui vechi medicament, în laboratoarele sale proprii, ca să se asigure că documentaţia teoretică pusă la dispoziţie de fabricant e conformă cu adevărul.
I-am putea zice poliţie dacă ar intra în acţiune după ce produsul finit a început să se comercializeze, dar ea acţioneză anterior chiar fabricării medicamentului.
“DFA” n-a interzis niciodată nimic din ceea ce solicită în mod obligatoriu, în vederea aprobării unui produs medicamentos.
Interzice eventuale încălcări ale protocolului sub care se desfăşoară orice studiu clinic, încălcări care intră în conflict cu drepturile omului.
Avem şi noi un omolog românesc al DFA, Agenţia Naţională a Medicamentului unde, aşa cum zice mai departe panicosul informator al opiniei publice, “nu se cunoaşte numărul exact al experimentelor” efectuate în centrele medicale de cercetare româneşti.
Sigur că ANM nu deţine astfel de date, luând cunoştinţă că s-a efectuat studiul clinic obligatoriu, numai în momentul în care începe să analizeze documentaţia tehnică şi ştiinţifică a produsului care i se prezintă spre înregistrare şi punere pe piaţă.
Nu la ANM trebuia să se informeze despre această evidenţă domnul habarnalist!
În încheierea articolului, fiindcă oricum alta era miza textului, şi anume pomenirea rectorului Facultăţii de Medicină din Timişoara, în legătură cu nişte bani negri – or fi, nu zic nu, dar trebuia cercetat fenomenul punctual, nu extrapolat prin datul în bobi într-o zonă complet necunoscută semnatarului textului, Opriş ăsta aruncă nişte puncte de suspensie ca să facă dezvăluirea mai explozivă: “Compania farmaceutică, de regulă străină, plăteşte un studiu de fezabilitate[…]. Pentru acest lucru se angajează o firmă de studii clinice care, la rândul ei, selecţionează spitalul şi angajează un... investigator”.
Păi dacă aşa se cheamă, investigatorul, investigator?!
Iată : “Investigatorul - un medic sau o persoana care exercita o profesiune agreata in Romania in vederea desfasurarii studiilor clinice conform legislatiei in vigoare, pe baza cunostintelor stiintifice si a experientei in domeniul ingrijirii pacientilor pe care le necesita aceasta; investigatorul este responsabil de desfasurarea studiului clinic intr-un centru, iar daca, intr-un centru, studiul este efectuat de o echipa, investigatorul este conducatorul echipei si poate fi numit investigator principal. ”

De ce să căutăm conotaţii acolo unde nu sunt?

Dacă era cu adevărat jurnalist, domnul Mircea Opriş ar fi putut face lumină în triunghiul „agenţie de control medicament – mare producător – guvern”.
Sau în patrulaterul „studiu clinic - bani mulţi la Centru – voluntar de experiment - bani ioc”.

Dar probabil că onorariul oferit de ordonatorul articolului către ziarist a fost modest, cu bătaie scurtă, politică şi nu merita efortul unei documentări mai aprofundate decât un „dictează-mi şi eu scriu!” ...

marți, 24 noiembrie 2009

E-ternul feminin

S-a băgat toamnă peste tot, aţi observat?
E la liber!
Culoare-n frunză cât cuprinde, soarele-i rumeior şi flăcăiandru dimineaţa, la amurg e blajin şi resemnat, un fel de Soare cel Bătrân, domnitor incontestabil peste mioritica noastră glie. Nu-i aşa că “mioritica noastră glie” sună beton?
N-are Videanu borduri pe ştoc, câtă sintagmă am înmagazinat eu în ultimele zile!
De unde? De unde, de unde!...
Din catrenul lui Foarţă, ăla cu eternul feminin - “Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,/ doamnele invidiosincrasii mai au:/ unele văd roşu, altele oranjuri, /unele văd dublu, cestelalte blau., ăsta de-l citai acum, şi tot nu mă satur citindu-l...
Ce-mi place la el cel mai mult e că nu-l înţeleg.
Adică cum vine asta, „doamnele vertijuri, doamnele deranjuri, doamnele idiosincrasii”?
Mă minunam, mă incitam, mă cuprindeau fiorii, dar o exemplificare netă, pe net, nu găseam.

Noroc cu Roxania Iordache, graţie căreia am descoperit că se poate decodifica până şi catrenul ăsta, în sens invers acelor de ceasornic, şi anume:

Azi: „Hai să-i spun eu despre votul meu, al familiei mele şi al multor români: a fost PENTRU CRIN, pentru că merită, pentru că e altfel, pentru că ne reprezintă, pentru că e adevărat, frumos, curat, de dreapta.”

Ieri: „Crin Antonescu justifică pe deplin afirmaţia pe care am făcut-o aseară şi pe care o reiterez cu toată convingerea: este cel mai mare lider politic al României profunde postdecembriste, după Corneliu Coposu. Seniorul ar fi mândru de el. Ştiu asta, pentru că l-am cunoscut îndeaproape şi m-am bucurat de afecţiunea lui.Deci am toată autoritatea morală să fac afirmaţia că urmaşul lui Corneliu Coposu este Crin Antonescu. Pentru care îi mulţumesc.

Acum câteva luni: „Şi în raport cu monarhia, îl prefer pe candidatul Radu al României, candidatului Crin Antonescu, care, de când ţine să candideze la preşedinţie, afirmă că susţine teoretic monarhia. Care-i diferenţa? Diferenţa e de onestitate.
Ştiu, îmi veţi spune de ultimul sondaj Insomar, care indică mari şanse pentru Crin Antonescu. Pe moment. Şi poate şi pe viitor. Votaţi-l! Eu votez pe cine cred că poate duce România la o condiţie înaltă în Europa. Mă gândesc de câţiva ani la candidatura Principelui Radu la preşedinţie, în calitate de candidat unic împotriva lui Băsescu.”

Ei, aşa mai vine de-acasă şi domnul Foarţă! Unele văd „BAU!”. Pardon: „blau”.

duminică, 22 noiembrie 2009

...ca să treacă vremea

Toată lumea a comentat în vreun fel răspunsurile candidaţilor la două întrebări stupide, după părerea mea, puse de Turcescu. Aia cu fapta bună şi aia cu reperul moral.
Pretendenţii la tronul cotrocean au fost, toţi trei, penibili şi penibil de ipocriţi.
Acum, aşteptând ora 21, mă întreb:
noi ce-am fi răspuns ?

Pe cine votăm?

Acu’ vreo lună, s-a stricat iar centrala termică. Tocmai într-o zi friguroasă.
Mi-am pus halatul de molton vişiniu, ăla care mă face să aduc mai degrabă a doctoriţă şi-am butonat vreun ceas la ea. Nu că m-aş pricepe, dar data trecută am păcălit-o şi-am pornit-o.
De data asta nu mi-a mers.
Femeia de serviciu care m-a secondat tot timpul cu privirea, sperând să fure ceva meserie, s-a plicitsit la un moment dat şi-a zis “ ’Aideţi, că chem io un băiat!”…
Îl sună. Vorbeşte cu el. Ăla zice că nu poa’ să vină decât peste o săptămână.
“Întreabă-l de ce?” –îi suflu eu.
“Fincă n-are maşină”, sopteşte ea, acoperind receptorul.
“Spune-i că-i plătim taxiul. Ba nu! Dă-mi-l mie, la telefon. “

Mi-a luat vreun sfert de ceas să pricep că are maşina la reparat, că aşteaptă să-i vină piesele din străinătate, că Volvo e singura marcă pentru care nu se fabrică piese decât la “Volvo”, că n-are cu ce-şi căra lada cu scule, că nu merge cu taxiul niciodată, nesuportând să fie altcineva la volan.
“Bun, zic. Ce are maşina dumneavoastră?” Avea un stop spart şi nu ştiu ce, la bară.
“Ăsta nu e un motiv să nu mergeţi cu ea, până vă vin piesele.”
Admite că da, că ar putea s-o scoată din atelier şi s-o ducă seara înapoi.

Apare cam într-un ceas.
Un pirpiriu ochelarist. Adevărat e că cele două lădiţe cu scule atârnau mai greu decât el, la cântar.
Se apucă de demontat şi de explicat cum funcţionează o asemenea maşinărie.
Îl ascultam politicoasă, pe picior de plecare, tura mea se terminase demult.
Din vorbă în vorbă, ajungem , ca tot românul, la Cotroceni.
Zice: “Doamnă, eu am lucrat la Cotroceni mulţi ani.Cam ştiu ce e pe-acolo!”
Zic: Eraţi mecanic de întreţinere ?
Zice: “Nu. Eram sepepist.”
Mă uit iar la el, mai cu luare-aminte…poate mi se păruse pipernicit la prima vedere. Poate o fi vreun vânos. Nu era. Era pipernicit.
“Eu credeam că sepepiştii seamănă toţi cu Kevin Costner”, ii spun.
El zice, misterios: “E, nu chiar toţi!... Uite aici, are un modul, ăsta trebuie schimbat. Daţi-mi o cârpă!”
Îi dau cârpa, dar nu mă las: “Şi ce făceaţi acolo, la Cotroceni? “
El, strâmbându-se la o şurubelniţă în cruce, îmi explică: “Diverse. În ’91 am terminat Dreptul.”
Şi-atunci cum de îmi reparaţi mie centrala?
“Cu zece, precizează. Am terminat cu media zece.”
“Bravo, zic, dar cum de reparaţi centrale?”
“E o pasiune. O să vedeţi că nu vă cer mult pe intervenţia asta. N-o fac pentru bani."
“Bine, zic, aş fi mulţumită să funcţioneze ca lumea, nu să mă coste foarte puţin. Mai ziceţi de la Cotroceni!”
“Adică să dau din casă, râde el... Uite, de pildă Iliescu. Ăsta a fost cel mai disciplinat. Nu ne ieşea din cuvânt. Îşi anunţa din timp plecările… Moşu’ lucra ca la carte! De fapt, a fost singurul care s-a priceput la ceva.”
Parcă mă făcuse curioasă, deşi nu credeam o iotă. “Dom’le, zic, da’ e adevărat că e sărac şi cinstit?”
“Pă cuvânt de onoare: da! Chiar nu s-a băgat în nimic. Ştia, vedea, se făcea că nu ştie. Vă spun, avea clasă!”
“Şi Constantinescu?”
“Şi Constantinescu şi-a văzut de treaba lui, dar nu era ca Ilici. N-avea şcoală.”
“Şi povestea cu Ţigareta?”, îl tatonez eu.
La întrebarea asta tipul s-a dat jos de pe scaun şi-a zis că o să-mi schimbe două siguranţe Moeller, să închidem calculatoare, lumină, tot.
Insist: “Cum a fost cu Ţigareta?”
“Cu Ţigareta au fost arme. Gata! Acum n-o să mai aveţi probleme. Reglaţi temperatura numai din termostat.”
Bine, dar a fost sau n-a fost amestecat Constantinescu?

Pişpirelul se spală pe mâini intens, mă priveşte prin oglindă, ca-n filme şi-mi răspunde aşa: “Haideţi, doamnă, lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’!...”
După care schimbă şi siguranţele alea două, repune centrala în funcţiune, îşi ia banii cuveniţi şi pleacă.
De-atunci a trecut , cum spuneam, o lună.
Centrala merge brici.
Dar nici până în ziua de azi n-am înţeles ce-a vrut să zică ăla cu “…lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’"…

marți, 17 noiembrie 2009

De ochii lumii



Aseară, mai devremior aşa, până ce nu apucase creierul să mi se coacerveze în faţa televizorului, adică mi-erau clare câteva elemente de bază, că verbul a şti face la masculin ştir, care e o buruiană comestibilă, lipsită de audienţă, în schimb, la feminin face ştire, care, cu cât e mai greu de înghiţit, cu atât ne lasă pe toţi mai gură căscată, apare prezidelu' în scenă, recenzând o carte.

La drept vorbind, n-am prea înţeles ce-a zis, dacă i-a plăcut sau nu, cert este că am ciulit urechile când a pomenit de SIFI.

SIFI ăsta s-a născut în 1935, în Italia.
Nu e mafiot, e tăticul producătorilor europeni de medicamente oftalmologice. Ca să zic aşa, are treabă exclusiv cu OCHIUL.
Cartea pe care o analiza cârmaciul tratează OCHIUL ŞI TIMPANUL. Care pe vremea primului nostru adevărat cârmaci se numea “Cooperativa Ochiul şi Timpanul”. De când ne-am civilizat şi noi, îi zice, mai americăneşte, “Serviciile”.

Dar n-are nicio legătură cu SIFI!

Chiar dacă pentru unii e ca o operaţie reuşită de cataractă şi pentru alţii e praf în ochi, chiar dacă pentru unii e bârnă şi pentru alţii pai în acelaşi sensibil organ, nu este, cu siguranţă, un produs SIFI!
Măcar că e steril!...

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Prostia Omenească - efecte secundare

Să ne imaginăm sunetul oraşului miercurea trecută, la o oră de vârf. Tramvaie. Basculante. Beemveuri preparate. Motociclete. Picamere.Claxoane. Înjurături.Oameni vorbind la telefon. Copii care-şi strigă din faţa blocului mama, aflată la fereastra bucătăriei de la al patrulea etaj. Sirenele ambulanţelor. Ale maşinilor de poliţie. Televizoare şi radiouri zgomotind şi ele, pe fundal.
Vacarm.
Şi peste tot sonorul ăsta – hohotul de râs, incomensurabil, zguduitor, al colosului GSK.

GlaxoSmithKline, al doilea producător de medicamente din lume, cu tentaculele întinse peste cinci continente, întâmplător şi lider pe piaţa farmaceutică românească, trebuia să-şi asume, faţă de interimarul nostru premier Boc, printr-un contract , efectele secundare ale vaccinului Pandemrix, pentru copii!

Ei, cum să nu te buşească râsul?!

Boc, ocupat să pară mai înalt decât este şi cât de cât inteligent, a omis să întrebe pe careva ce sunt alea efecte secundare. Poate că l-a întrebat pe Videanu care, şi el, în acel moment, era ocupat cu măsuratul coridoarelor şi birourilor din ministerul sănătăţii, în vederea înlocuirii plintei cu borduri, deci nu era persoana potrivită a da sfaturi în domeniul respectiv.
Aşa că micuţul, priceput mânuitor de coasă, bici şi bâtă, a dat cu ultima în baltă, ca de obicei.

Băieţii de la GSK, la banii lor, sunt nişte tipi comozi şi plini de simţul umorului.
Au râs, ce să fi făcut?

Doar nu se apucau ei să-i explice că efectele secundare sunt deja asumate când iese un medicament pe piaţă, fiindcă, în definitiv, ele sunt consecinţe inerente, directe sau indirecte ale acţiunii principale a medicamentului, uneori nedorite dar suportabile, alteori chiar exploatate în terapeutică şi însoţesc produsul, în cutiuţa lui, tipărite negru pe alb, în prospect.
S-au prins cam ce voia comicul premier român de la ei: să se responsabilizeze prin contract, asupra efectelor toxice, mutagene, teratogene

Sigur că o asemenea pretenţie i-ar fi pus în dificultate.
Asemenea studii cer ani de cercetare şi nouă ne trebuie vaccinul acum, de pandemia asta, nu de cea care ne va bântui peste douzeci de ani.

Aşa că, dacă iar s-a evidenţiat un oficial mioritic la concursul “Cine e preşedintele Norvegiei?”, mamutul GSK n-a avut de ales şi s-a aşternut pe râs.

Îl auziţi?
Mai râde şi azi.
Şi-o să râdă gros, bucuros, răsunător, încă vreo sută de ani, fiindcă o să inventeze mereu noi molecule cu care ne va îngriji sănătatea, dar niciodată nu se va obosi să descopere un vaccin antiprostie.
Pentru că asta l-ar aduce la sapă de lemn.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Unghiile

Mda, totul a pornit de la unghiile ei, care mă hipnotizaseră. Nu erau doar frumoase, perfecte, excepţional de îngrijite; erau , fiecare în parte, câte un mic poem al fanerelor omeneşti.

Am eu obiceiul ăsta prost, să mă uit cu admiraţie vizibilă la ceva ce-mi place şi cu dezgust explicit la ce mă scoate din fire.

A observat imediat şi mi-a zis “Nu-s ale mele, vă plac? Sunt construite. E un fel de răşină specială, de lac, nu ştiu… se aplică, apoi se şlefuieşte. Dacă vreţi, vă dau adresa. E o artistă! Singura din Bucureşti care face aşa ceva.

Pe urmă s-a uitat la unghiile mele pe care mi le tai singură din clasa a doua, tot în acelaşi format ca pe vremea aia şi-a adăugat “Pur şi simplu v-aţi simţi alt om.”

Cred că am râs, în sensul că abia m-am acomodat cu mine aşa cum sunt, ce să mai încerc a fi alta şi i-am spus “Nu. Credeam că sunt de porţelan , ca ale lui Nuţi Udrea.
S-a luminat la faţă, a înflorit toată şi m-a întrebat “Şi dumneavoastră o admiraţi pe Elena? Oh, eu o iubesc! Şi frumoasă, şi inteligentă, şi cultivată… O minte fulminantă.

Parcă mă luase uşor cu ameţeală. Aşa păţesc dacă mă enervez brusc.

Nu, zic, n-o admir, o detest. Aşa că n-are rost să vorbim despre ea.”
Cum, doamnă?! Dar e cel mai bun om politic la momentul ăsta! Le dă clasă tuturor tăntălăilor de bărbaţi.”

M-am despărţit cu greu de unghiile ei perfecte şi mi-am târât privirea în sus, spre faţă, să văd mai pe îndelete şi locul unde sălăşluieşte atâta admiraţie. Când zic că mi-am târât privirea, n-o fac pe nebuna, chiar aşa am urcat de încet cu ochii de-a lungul braţelor şi umerilor ei, ca un teleferic pe deasupra pădurii , peste puful incredibil , gri argintiu , al hainei de blană.
Nu ştiu cât de rar o fi fost animalul în care era îmbrăcată, în tot cazul, bătea uşor reclama aia tâmpită cu “nu-i destul de pufos!”, fiindcă era mama pufoşeniei şi-a blănelii. Alt poem.

Deasupra gulerului uşor ridicat la ceafă şi răsfrânt la colţuri se afla un chip drăguţ. Drăguţ-drăguţ! Chiar frumuşel. Adică ce m-ar costa să recunosc că era frumoasă? Era!
Şi i-am zis foarte hotărâtă: “…Dar nu e ca Băsescu!”
A, nu! - a oftat ea.(Acum era şi frumoasă, şi serioasă.) Băsescu e un adevărat om de stat. E singurul nostru noroc. Şi dacă o să-l lase idioţii ăştia de parlamentari în pace, o să facă, în sfârşit, ceva pentru ţară.”
Vorbiţi serios?” , am întrebat-o.
Sigur că vorbesc serios, mi-a explicat ea, păi uitaţi-vă puţin în jur: tot, absolut tot ce am realizat noi până acum , i se datorează. Numai că noi nu suntem un popor disciplinat! Nu ştiu ce fel de pregătire aveţi dumneavoastră, dar eu am servit în armata română 20 de ani. Acum lucrez în privat. Şi regret. Sincer, regret că am plecat din sistem! Am fost medic militar, doamnă!”

Mi-a venit să fac “Uoaaaau!...”, dar m-am abţinut. Am ascultat-o pe ea mai departe, cum îmi explică logic, coerent, fără cusur, de ce e Băsescu singurul conducător potrivit. Cum a distrus încet dar sigur cuiburile de mafioţi. Cum e unicul patriot în viaţă. Cum îl ajută pe el formaţia militară să ia decizii bune, rapid. Că e consecvent, că are un plan bine precizat de luptă, asta nu mai zic…

Pe urmă a schimbat niţel tonalitatea, spre minorul armonic oriental şi patetic şi a pornit o şedinţă de întrebări retorice, cu glas mai ridicat: “De ce nu-l lasă, doamnă, să-şi vadă de treabă? De ce ţin cu dinţii de salariile lor? Ce ne trebuie nouă parlamentari? Oare când o să ne revenim?...Cu cine votaţi?”
"Cu Crin, zic şi-o dreg imediat: frumoasă haină!”
Da, zice şi ea, privindu-se drăgăstos. E unicat!... Trebuie să plec. Mă aşteaptă taxiul.”

Şi a plecat aşa cu venise, ca o boare parfumată şi pufoasă, plină de certitudini minunate.

marți, 10 noiembrie 2009

Dinică



O blondă proastă şi urâtă pe deasupra, cu ochi sclipind de bună-voie şi-o bluză albă de neam prost, cu mâneci bufante, peste un maieuţ bleu, îmi comunică la ştirile antenei 3 că a murit Dinică, pe tonul cu care mi-ar da de ştire că s-ar fi scumpit benzina cu douăzeci de bani.

Regretă. E absolut evident! De fix 20 de bani.

Îi dă legătura altei fete, cu fular portocaliu, care transmite din stradă, că da, a murit Dinică.
Asta de-a doua e atât de covârşită de lectura prompterului, că pentru ea nici nu mai contează cine a murit, dacă a murit…
Contează că încasează un salariu bunuţ ca să silabisească nişte chestii de care n-are habar, fiindcă e inuman să munceşti în asemenea condiţii, să citeşti ştiri în aer liber şi să şi înţelegi de citeşti.
Contează că se străduieşte să nu-i facă probleme tipului care a ajutat-o să se angajeze la televiziune.
Contează că a pronunţat corect – “Dinică”, nu “DinicăL” , adică e mai bună decât colega următoare , care se afectează, mai cu talent, de situaţia gripei porcine, la “Liceul Mihai ViteazuL”.

Contează că ştiriştii şi-au alocat halca cea mai mare din Gheorghe Dinică.
Dacă nu ajungeau la faţa locului şi-n timp util să transmită moarte în semi-direct de la un accident rutier, mai tăiau o bucăţică. Din Dinică.

Dacă nu apucau să filmeze o bătaie cu mortăciuni într-un sat de ţigani, scormoneau cu bisturiul ştiristic în viscerele lui Dinică şi ectomizau. Încă o bucăţică.

Şi Dinică, Gheorghe Dinică, ăla care strigase citabil, memorabil: “Nu trage dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!” , s-a plictisit la un moment dat să joace în filmul ăsta banal, pus la cale de presari şi şi-a luat prostata bolnavă de cancer care metastazase, şi-a luat moartea cerebrală prin super-hipoglicemie - 48 de ore cu care sărbătorea mutarea din Elias în Floreasca pe 22 octombrie, le-a adunat uşor, ca pe nişte jucării de plastic,lavabile şi s-a mutat direct în penthouse-ul divin, lângă prietenul său, Ştefan Iordache.

Ce-i rău în asta?

luni, 9 noiembrie 2009

Râgâie, da’ zi “pardon!”

Dacă citiţi editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul de azi, 09.11.09, o să observaţi trei aspecte.
Unu, că e bine scris, ca de obicei.
Doi, că dl. Popescu are dreptate.
Trei, că acelaşi domn Popescu greşeşte.

La punctul unu nu-i nimic de demonstrat, textul vorbeşte.

La punctul doi voi preciza că nici eu nu sunt de acord ca toţi contracandidaţii lui Băsescu să-şi facă program de guvernare din “Să-l dăm jos pe Băsescu şi după aia vedem noi!” Fiindcă mi-e teamă că la partea cu “vedem noi” nu e nimic de văzut, nu există vreun proiect bun de pus în practică , n-au soluţii viabile de scos din criză, şi dacă le au , există o mulţime de factori, conjuncturi, probleme, fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii care vor interfera cumva nefericit cu planul lor , aşa încât, mai mult ca sigur, socoteala de-acasă n-o să se potrivească celei din târg şi dispariţia băsismului nu va fi echivalentul lui “lapte şi miere, de-acum, iubiţi concetăţeni!”…

Unde greşeşte atunci dl. Popescu?
Uite aici:
“Nimic nu îl obliga pe Crin Antonescu să facă această declaraţie [dacă ar ajunge C.V. Tudor sau Becali în turul doi, cu Băsescu, l-ar vota pe oricare dintre aceştia, exclus Băsescu] : nici C.V. Tudor, nici G. Becali nu au, din fericire, vreo şansă să intre în turul doi. Dl. Geoană are, potrivit tuturor sondajelor - deci, politic vorbind, e de înţeles în perspectiva calculelor postalegeri declaraţia liderului PNL că între Băsescu şi Geoană îl preferă pe liderul PSD. Apoi însă, din dorinţa exacerbată, pe care o criticasem, de a maximiza înlăturarea lui Băsescu, dl. Antonescu aduce în spaţiul public, cu tot prestigiul d-sale, ideea votării caricaturilor lui Băsescu, CVT şi Becali. E o lovitură dură dată civilizaţiei politice din România…”

Ba da, domnule Popescu!
Toată conjunctura actuală, toată încrâncenarea clicii băsesciene lipsită de scrupule şi disperată de putere , avantajată de logistica unui candidat care ESTE DEJA preşedinte acum, il îndreptăţeau pe Antonescu să emită un mesaj electoral exagerat.
Fiindcă în România nu există civilizaţie politică, atunci când ne referim la masa de votanţi , fiindcă printre conaţionalii noştri sunt milioane de imbecili, puturoşi, ţepari, indolenţi, superficiali, săraci cu duhul, adică e multă lume “rea şi proastă” care are drept de vot, după cum nici mare clasă politică nu avem, fiindcă majoritatea sunt “foşti”, arivişti, ipocriţi, ”interlopi”, “controversaţi oameni de afaceri” care s-au băgat şi în politică, neuitând vechile năravuri.

Mi se pare ciudat că domnul Popescu, un cunoscător în ale comunicării, uită că mesajul pleacă exacerbat de la emiţător, ca să ajungă la justa lui intensitate la receptor.


În definitiv, demersul CTP-ului seamănă cu modul ipocrit în care unii rezolvă o eructaţie în public: râgâie şi zic pardon.

Sună-mă! Sunt fierbinte!...


O fi fost sau n-o fi fost Udrea, în direct, prin telefon, la Turcescu în emisiune?

Întrebarea aceasta ne-a înf(v)iorat weekendul, ne-a crescut colesterolul bun şi ni l-a micit pe-ăla rău, ne-a animat ritmul cardiac, sângele a clipocit vioi până în ultimul capilar, creierul s-a bucurat şi el de o gură de oxigen câştigată cinstit, epiderma ne-a devenit suplă şi hidratată, ce mai! – am trăit o adevărată zbenguială spirituală, cu bune consecinţe asupra fizicului.


Bloggerii au cinstit şi ei cum se cuvine evenimentul, unii au dat înregistrarea, alţii au transcris memorabilul dialog, alţii şi - şi, jurnalişti de renume naţional au ciulit urechea analizând “ş”-urile şi “ţ”-urile, au făcut consideraţii asupra timbrului vocal, în vreme ce cititorii lor de blog, mai conştiincioşi decât ei, au adus dovezi zdrobitoare despre deschiderea vocalelor şi rostogolirea consoanelor , absolut de neconfundat în dicţia mai puţin lucrată a doamnei avocat Elena Udrea.


Pe site-ul de ştiri al “Realităţii”, grija, dragostea şi profesionalismul redactorului au mers până acolo încât acesta a modificat puţin zicerea misterioasei admiratoare a Elenei Udrea care semăna cu ea la voce până la confuzie şi abia după aceea a aplicat ghilimelele, astfel:
["Nu sunteţi cumva Elena Udrea?", doamna a răspuns "Nu, domnu' Turcescu. Semăn cu doamna Udrea la voce?"]


Pe înregistrarea audio însă, lucrurile au stat în felul următor:
"Nu sunteţi cumva Elena Udrea?", doamna a răspuns "Nu, domnu' Turcescu. Semăn cu doamna Udrea la telefon?"


Bănuiesc că discreta ajustare s-a efectuat, nu de dragul “anonimei” interlocutoare, ci de dragul lui Turcescu, fiindcă el ar fi trebuit, logic, să-i răspundă că nu la “telefon” seamănă cele două doamne, ci la “voce”.


Ei, aici e cazul să pun şi eu o cărămijoară la analiza blogistică şi să adaug că nu de proastă ce e, presupusa doamnă Udrea a zis, înloc de “voce”, “telefon”, ci pentru că pe asta a şi mizat, că îi “sună” altfel vocea în microfonul telefonului şi că lumea , turma de votanţi ai şefului ei, n-a auzit-o niciodată prin telefon.
Asta e o ipoteză.


Cealaltă ipoteză, pe care o privesc cu mai multă încredere, e că doamna Udrea, împătimită după scandaluri (de la “bileţele” n-a mai spart audienţele în halul ăsta), văzând că trec zile şi nopţi , premier după premier şi nimeni n-o bagă în seamă, s-a decis să se bage singură.
Şi noi i-am respectat dorinţa.

Ba chiar ne-am prefăcut a uita că nu există două voci identice, aşa cum nu există două urme de deget identice, că de-aia se numeşte “amprentă vocală”, prin analogie cu “amprentă digitală”.
Că sunetul vocii omeneşti este un sunet natural, compus, format dintr-o fundamentală plus armonici şi că timbrul este unic prin compoziţia lui spectrală, ca urmare poate fi identificat în mod obiectiv, nu după ureche.


Nu trebuie să deranjezi ditamai “serviciile” de ascultare, ca să te edifici. Poţi să-l deranjezi pe Moga. Bănuiesc că are suficiente scule în studio, dacă a compus imnul turistic numai din butoane.

Zahărul pudră l-au pus pe gogoaşă Gâdea-Badea-Stan-Ciutacu, aseară, într-o interpretare cam la prima vedere, bâlbâită şi căznită, oricum, hiper-prelungită, sub privirea zâmbitor-indulgentă a domnului Roşca Stănescu.


Gogoaşa se răcise şi se tuflise după vreo trei minute, dar ei continuau să se prefacă încălziţi şi plini de vervă, aşteptând probabil un telefon în direct de la Nuţi-andărcavăr, pe principiul “Sună-mă, că sunt fierbinte!”

duminică, 8 noiembrie 2009

Pădurea lui Andrei

Sinceră să fiu, deşi mă dau în vânt după filme horror, mi se face rău de câte ori îl văd pe Andrei.
Ăla din reclama cu veveve ţara lui andrei punct ro, care zice că vine din viitor şi arată ca un moroi, cu lumina pusă de jos, cu ochii ca două văgăuni şi cu un fel de basc ecumenic pe cap.
Cum apare sumbrul tovarăş băscuit, cum dau pe alt canal.

Nu ştiu care deştept de la Ogilvy a intuit că, dacă ni-l înfige brusc în ecran pe omul ăsta negru de respiră greu, cu bezna în spate, după ce ne trece sperietura, o să reciclăm peturi de dragul lui.

Azi am intrat totuşi pe site, să mă lămuresc, să văd cine e Andrei şi ce vrea el. De ce Andrei şi nu Gheorghe? Parcă totuşi Gheorghe sună mai neaoş.

Mi-am luat ţeapă.
Nu e niciun Andrei acolo, e doar o doamnă cu ochelari, de la Petrom, care spune că “să facem totul” şi eu deja ştiu că asta înseamnă “staţi liniştiţi la locurili voastre”, nu e nimic de făcut.

Mai pe urmă e o poză cu Mona Nicolici. Dai click pe ea şi prinde glas. Bate câmpii graţios tot despre ţara lui Andrei. Neconcludent.

Apoi e un tip care zice şi el despre responsabilizat şi ne îndeamnă să ne înregistrăm “ca şi cetăţeni” ai ţării aceluiaşi cumplit Andrei. Asta mi s-a părut foarte distins: “ca şi cetăţeni”.

În fine, am găsit şi esenţialul: Petrom plantează copaci.
Parcă-mi sună cunoscut.

Cine mai zicea că plantează copaci şi-şi făcea reclamă pe bani grei?

S.C.Roşia Montana Gold Corporation S.A. Care după ce plantează copacii, are de gând să dinamiteze patru munţi ca să facă un lac de 600 de hectare, pentru decantarea a 214 milioane tone de steril tratat cu cianuri.

Aha!
De-aia nu-mi plăcea mie Andrei.
Că nu vedeam pădurea de el.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Confuzii primejdioase


Când a zis Băse că-l pune premier pe primarul de la sectorul 4, ce m-am speriat eu, da’ ce s-o fi speriat Piedone care, până să realizeze confuzia între sectoare, efectuată de Preşedinte, şi-o fi făcut mii de griji, cum să stea el care e cât e, pe acelaşi scaun pe care a stat Boculeţ care e numai cât e.
Noroc că a ieşit Negoiţă cu rectificarea la numărul de sector şi s-au lămurit lucrurile.

Altminteri, degeaba boldesc şi ghilimesc răutăcios ziariştii Mogulilor scăparea Băsescului, fiindcă e lucru ştiut, domnia sa comite mereu greşeli de exprimare, când e vorba de cifre. Ba demisionează în 5 minute, ba ne întâlnim la Universitate din 3 în 3 luni , ba dizolvă Parlamentul pe 7 decembrie, care nu e nici 3, nici 5, nici 4 nici 6, e pur şi simplu o dată,după alegeri.

Dintre toate bâlbele cu numere, eroarea cu sectorul de unde-şi trage obârşia, veniturile şi alte acareturi domnul Negoiţă, propusul, e cât se poate de scuzabilă.
Eu, care locuiesc în patru şi muncesc în trei zilnic, abia dacă reuşesc să-mi dau seama de diferenţe.
Toate îmbunătăţirile idilico-decorative pe care le-a realizat în pemieră absolută primarul de “3” sunt copii fidele după răsfăţurile la care ne-a supus Piedone în sectorul său.
Ba, m-aş încumeta să zic că n-au bucureştenii păstoriţi de Negoiţă ce au Bercenarii.
Şi, dacă e să ne batem în cifre, apăi iată!

Raportul de copăcei îmbârligaţi, cocoşaţi, implementaţi prin staţii şi pe unde nici cu gândul nu gândeşti e cam 6 la 1, pentru noi, ăştia din mahala.

Băncile cu umbrar gen polispânzurătoare, că încap mai mulţi odată, sunt de vreo zece ori mai multe la noi decât la ei. Pe marginea drumului, în toate intersecţiile, pe refugii şi în părculeţele dintre blocuri…
Însele ele, părculeţele, sunt atât de numeroase, încât nu mai poţi lăsa un bileţel pe frigider cu “sunt cu câinele, în părculeţ”, fiindcă ai cel puţin şase părculeţe de oameni pe cele patru laturi ale blocului, fiecare dublat de un părculeţ pentru câini. Deja sună a mesaj de adio sau a de-a v-aţi ascunselea.

Dacă e adevărat că în sectorul 3 ai coş de gunoi la fiecare semafor, în dreptul oglinzii laterale, în sectorul 4 nu poţi să umbli nici ca pieton, altfel, decât cu mâinile în buzunare, fiindcă rişti să nimereşti cu degetele în incinte de-astea, pline cu ambalaje de napolitane şi mici peturi lipicioase. La noi e pasul şi coşul!

E adevărat că, ambii primari, într-o binecuvântată comuniune de idei, au lăsat, ca la mama lor: străzile fără canalizare din “patru” necanalizate şi imobilele foste naţionalizate din centrul istoric al oraşului pline de puradei plus genitori fără buletin, exact aşa cum erau înainte. Dar asta nu poate fi un lucru rău, probabil că se invocă respectul faţă de trecut şi tradiţii, continuitatea, specificul neamului şi alte cuvinte cheie care derivă din ideea că la început a fost Cuvântul. Dat şi neţinut.
Dacă mă uit niţel pe fereastră, la ziua asta de noiembrie ciudat de frumoasă, încep să cred că, pentru prima oară, preşedintele în funcţie n-a greşit, operând cu cifre: chiar voia să-l pună prim-ministru pe Piedone, tipul care bate curent şi profesional pieţari, nu cu biciuleţul lui Boc, ci cu propriul pumn. Ăla care este.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Ţî!...

Niciun ziarist nu a avut până azi bunul simţ, decenţa minimă, să consulte un virusolog, înainte de a-şi da cu presupusul la gazetă sau pe postul tv, despre A/H1N1, gripă sezonieră cu mortalitate minimă şi morbiditate spectaculoasă.
Toţi s-au mulţumit să dea cu mouse-ul prin declaraţiile lui Cercel, să tragă cu urechea la ce zic unii şi alţii, la ce mai fac vecinii bulgari, să verifice dacă plouă în deşert. ..
În deşert era secetă, aşa că toate celelalte informaţii puteau fi luate de bune.

Dacă mi-ar apărea vreun “ştirusolog” de-ăsta în bătaia puştii, l-aş întreba fără introducere:
- ştii ce e sistemul imunitar ?
- ştii ce e ăla antigen?
- ştii ce e anticorp?
- ştii în ce constă reacţia antigen-anticorp?
- ştii ce e un vaccin?
Atunci ce cauţi la tastatură?

Du-te la liceu, pentru ţară mori, şi-o să avem noi grijă să te ţinem minte că ai fost singurul jurnalist care n-a scris un rând despre mascarada mondială porcească, fiindcă se alfabetiza în domeniul în care alţii glossau, fără să ştie diferenţa între strănut şi sughiţ.

Da… Poate că de nervi, nu scriu “colimat”.
De fapt, nici nu scriu.
Răcnesc!
Că avem peste 500 de infectaţi porcin şi mortalitatea e încă zero.
Mare noroc! S-au îmbolnăvit numai reprezentanţi ai procentului care rezistă.
Ca şi cum ai putea să alegi, la Metro, din oferta “1+1 gratuit”, numai exemplarul care nu te costă.
Ca şi cum o bucată de tifon împăturită, masca de protecţie pe post de botniţă antivirală, ar putea să filtreze ceea ce bariera hemato-encefalică nu reuşeşte.
Ca şi cum te-ai putea contamina într-o mulţime de nebuni care strigă “Jos, Băsescu!”, dar eşti perfect apărat într-o spovedanie, faţă în faţă cu confesorul tău deja lovit de gripa asta…

În plină criză economică, o molimă e mană cerească!
Până să observi că ai pierdut casa fiindcă nu-ţi mai poţi plăti ratele, te declari fericit că ai scăpat cu viaţă, deşi ai avut gripă.

Şi, ca să închei optimist: unul dintre posibilele motive ale demisiei doctorului Streinu-Cercel e cât se poate de banal: Institutul Cantacuzino nici n-a pus “la crescut” vaccinul! Abia ce l-au transmis, ca mostră, Agenţiei Naţionale a Medicamentului.
Numai un nebun ar produce la scară de un milion de doze ceva pe care ANM-ul îl refuză cu un simplu “Ţî!”…

luni, 2 noiembrie 2009

Cine l-ar putea învinge pe Băsescu?

Un alt candidat decât cei pe care-i avem...

Unul care şi-ar face un singur afiş electoral, ca cel alăturat.
L-ar planta numai în staţiile de transport în comun, în sălile de aşteptare din policlinici şi în intersecţiile unde semaforul se schimbă atât de rar, încât ai timp să-ţi treci în revistă viaţa şi coparticipanţii la trafic, să observi unde ai greşit , dacă divorţul putea fi numai din vina ei, dacă nu cumva aia cu Audi e prea urâtă să aibă Q7.

Sloganul ar fi: „Oricum, murim! De ce să nu o facem decent?”

Afişul ar trebui să fie rigid, pe hârtie „ciocan”.
La baza lui, o cutie cu batoane de cărbune pentru desen.
Să vină fiecare şi să scrie ce-i trece prin cap.
O înjurătură.
O soluţie.
O întrebare.
Un vers din Eminescu sau din poetul lui preferat.
O reţetă culinară.
"E =mc pătat”.
„Infuzie de Trei Fraţi Pătraţi”.

Candidatul să treacă pe lângă fiecare afiş electoral de-al său, să ia notiţe si să mute "r”-ul, abuziv lăsat la îndemâna Fraţilor Pătaţi, în patrimoniul firesc al domnului Einstein.

duminică, 1 noiembrie 2009

Băsescu? NU!



Până acum câteva minute eram convinsă că, dacă Băsescu o să iasă câştigător, va fi pentru că îl susţin şi-l votează incredibil de mulţi indivizi care se simt legalizaţi şi autentificaţi de faptul că unul aidoma lor, de nivelul , de valoarea şi de teapa lor, poate rămâne preşedinte pentru încă cinci ani.

Era vorba, în capul meu, de categoria aceea de indivizi , “jmecheri de jmecheri”, băieţi buni, de comitet, realizaţi, “cu liceu’ " sau cu “profes’onala”, care nu-şi iau servici , se învârt de-un servici, din cele care corespund principiului “eu n-am şef”, nu-şi cumpără maşină, îşi trag maşină, beau “dăcât doo beri” când se urcă la volan fiindcă sunt bărbaţi, nu şoferi de duminică, nu ies la grătar, ci o pun de-un grătar, eventual în spatele blocului, c-aşa vrea fizicu’ lor, îşi exprimă uimirea sau neliniştea in propoziţii care încep cu “să-mi bag…” şi, în general, li se rupe lor şi li se fâlfâie de toţi fra’erii care dau în brânci, care se dau mari c-au terminat o facultate, ia uite de ce nu mai ploo!...
Ăştia, gândeam eu, îl votează iar pe Băsescu, dimpreună cu nevestele, cuscrii, verii şi pretenarii lor.
Şi cum sunt mulţi, câtă frunză, câtă iarbă, posibil să iasă.

Acum, după ce am citit, atât cât am rezistat, o conversaţie online “pretenăroasă” între Sebastian Lăzăroiu şi fani Băse, găzduită de un blogger care părea total neportocaliu , dar nu se ştie ca pământul, din ce parte bate vântul şi cum îţi tragi accesări, constat că nu mai ştiu ce să cred.

Întrebătorii domnului Lăzăroiu nu sunt nişte coate-goale, maţe-fripte.
Nu scriu “aş dorii săm-i esplicaţi”, nu rostesc/ortografiază “excroc”, aşa cum am mai auzit/citit pe la jurnalişti care sunt jurnalişti. Nu par crema drojdiei societăţii…
Par normali!

E cazul să mă întreb eu, pe mine însămi, dacă n-am percepţii eronate despre lume şi viaţă.
Dacă nu cumva caracatiţa mogulească mă manipulează perfid, prin televiziunile ei şi Băsescu a fost un preşedinte bun în primul mandat, care “a scos la suprafaţă sistemul ticăloşit” , citez din Lăzăroiu şi în al doilea mandat “preşedintele va pune în curând degetul pe el”, îl citez pe acelaşi lăzăroi.

Fiindcă dacă ar fi aşa, trebuie să-i acordăm lui Băsescu o şansă. Să zicem mersi că vrea să-l rezolve pe “sistemul ticăloşit” cu degetul şi nu cu biciul, ca Boc.

Si-atunci m-am pus, cu înfrigurare, să demolez tot ce aveam ÎMPOTRIVA lui Băsescu.
Şi am reuşit!

La 1 noiembrie, 14:12, în sinea mea, albisem toate bilele negre contra Băsescu şi era numai bun de re-ales!
La 14:13 mi-am amintit că are o fiică, Elena, care se identificase electoral cu numărul maşinii ei, care acum ne face de râs constant, activ şi pasiv, în Parlamentul European, care e la limita dintre prostie patologică şi patologie SNC, care a fost invitată la interviuri, mai mult sau mai puţin coafate, în televiziunile mogulilor şi i-a învins pe Moguli, în reaua lor credinţă faţă de ilustrul ei tată , dovedindu-se cu mult mai proastă decât tot ce speraseră ei, Mogulii…

Prin urmare: un om care, în calitate de părinte, nu observă că propria-i fiică are o problemă de sănătate şi o exploatează politic, în propriul interes, ăla NU E OM!
Şi încă n-am văzut reprezentanţi ai altor specii, aleşi sau realeşi ca preşedinţi de stat.

Aşadar, Băsescu, NU!