marți, 31 martie 2009

Eschivă sau deontologie?



Azi l-am citit pentru prima oară pe Tolontan.

Am executat un traseu scurt, uşor, pentru neiniţiaţi, urmând marcajul pus la dispoziţie de amicul Google. În prima oră de urcuş mi-a plăcut tipul. Tolontan.
Am făcut un popas mai serios la cantonul ”În presă, libertatea nu se dă. Se ia.” Interviu realizat de Eugen Istodor, în aprilie anul trecut.
La întrebarea “Te preocupă salariul Andreei Esca?”, Tolontan răspunde cu un citat din Sarkozy : “Banii sunt răsplata legitimă a unui risc asumat sau a unui excedent de muncă.” Corect! Excepţie fac salvamontiştii, dar mi se pare că aici e vorba de hobby, nu de meserie, ăştia îşi asumă riscul în timpul liber.

Pe urmă, tot umblând eu printre articolele jurnalistului, oarecum ostenită, mai fac o pauză prin 15 martie 2009, când glăsuia aşa: “Ultima ieşire a preşedintelui este oribilă prin lipsa de precizie şi prin amestecul planurilor. Tatăl furios l-a orbit pe preşedinte. Şi l-a făcut să vorbească, caraghios, despre “tonomatele de euro”care i-ar ataca fiica, tocmai cea care se învârte de ani de zile prin maşina de tocat euro turată de beizadelele nocturne ale oraşului spre disperarea tuturor celor care au insomnii . Zgomotul sălbatic de pe carosabilul nopţii e ceea ce aud toţi bucureştenii, nu mai e realitate mediată de trusturile mogulilor. Nici măcar termopanele nu o pot media.”

Bravo, Tolontane! Drept grăieşti. Mai iau o gură de ceai din termos, mai fac vreun kilometru şi iată-mă sus, pe platou, unde cresc jnepeni şi alte plante de-astea mici, care se ţin zdravăn de sol, să nu le smulgă vântul.

Acolo citesc articolul din 30 martie 2009, intitulat “Ioana Băsescu la Realitatea tv” care începe aşa:
“Nu o cunosc. Dacă nu visez, ne-am intersectat o singură dată, pe o potecă din Carpaţii Meridionali. Ne-am dat “bună ziua”, ceea ce pe munte iese de la trafic de influenţă şi se încadrează la obişnuinţă.”

Nu mai pot să zic “bravo”. Zic de-a dreptul, aproape cu invidie - mare vulpoi hoţoman eşti tu, Tolontane!
Cu două duzini de cuvinte ne-ai cosmetizat-o pe “fata cea mare” a Preşedintelui, cum tone de CV-uri şi prezentări romanţate n-ar fi reuşit s-o facă.
Vasăzică ce spui tu, acolo, Tolontane? Că n-o cunoşti, n-ai nimic cu ea, prin urmare dacă mai jos, în articol, o să-i iei apărarea, o faci dezinteresat, ca salvamontistul, de dragul de-a recupera o viaţă. Şi ce mai zici, tot aşa, căzut în reverie, parcă vorbind numai pentru tine? Că femeia asta, cât se poate de banală, care din ceva avocatură şi notariat într-o comună vrânceană a făcut rost de nişte bani să-şi cumpere nişte casă într-un oareşce cartier e, în fond, o fată bună, cu preocupări simple, de om de rând, iată dovada, poţi s-o întâlneşti pe poteci de munte, dându-ţi bineţe, în buna cutumă a montaniardului împătimit?

Frumoasă mişcare şi absolut necesară. Altfel cum să fi zis mai încolo: “aşa cum au sunat lucrurile şi aşa cum a curs întreaga discuţie de la RTV, pe motivul că se numeşte Băsescu, Ioana a rămas datoare să se disculpe, şi încă repede!, conform retoricii lui Sorin Roşca Stănescu, suspiciunii gentile a lui Adrian Ursu şi…”, delimitându-te oarecum de breasla “tonomatelor de euro” cu care făceai glas comun mai acum un an.

Astea să fie legile urcuşului, oare?

luni, 30 martie 2009

Brandul de ţară

Anul 1976 pentru unii nici nu există. Pentru mine e doar o vară, vacanţă, trenul de Tulcea, „Săgeata” de Sulina, încă nişte kilometri, un sat.

Tata, ireversibilul golan îndrăgostit de apă. Eu, care am luat examenul de sfârşit de an cu brio, îndrăgostită de colegul de bancă. Ne punem amândoi iubirile la comun şi scăpăm de mama, tocmai în Deltă.

Gazda, o femeie mică, rotundă aproape, cu „l” îngroşat, rusesc, cu ochi albaştri şi obraji dogoritori, ne arată camera. Nelipsita carpetă orientală deasupra divanului. Mileuri. O vază cu dalii din grădină şi mirosul acela, de curat-încremenit, mirosul altui tărâm.
Nu-mi place, deşi mă încearcă un plâns de bucurie. Tata îşi aranjează undiţele şi mie îmi revine de desfăcut rucsacul. Azi nu mai înţeleg cum încăpeau lucrurile strict necesare pentru două persoane, într-un rucsac. Lipseau cosmeticele? Lipseau.
Aveam şi eu o geantă de umăr, pe care bunica o burduşise cu mâncare: pâine cu unt, piept de pui şi ardei gras. Mai era acolo o carte, pentru când m-aş fi plictisit de pescuitul tatei. Pun cartea pe lada de aşternuturi şi mă gândesc ce să fac cu mâncarea. Nimic. Or avea frigider? Mă duc s-o întreb.

Grasa e în curte, aşează masa, zice „e gata imediat, vă chem eu, domnişoară!”. Uit de frigider şi rămân cu ochii pironiţi în oloiul de ciorbă cărămizie. Tata iese şi el să fumeze. Din fundul curţii se apropie un zdrahon bătrân, cu mers clătinat, înjurând de mama focului. Femeia ii taie calea, să-l potolească, arată spre mine. Până aduce ea mămăliga şi lingurile, moşul s-a liniştit şi-ncepe să-i explice tatei cum o să decurgă ziua de mâine. Tata îl întreabă cât ne costă. El zice că nimic, doar ce trebuie s-avem la noi: brânză, salam, pâine şi două sticle de ţuică.

Cât mâncăm, se lasă tăcerea. Parcă am fi dintr-o dată certaţi.

Lipoveanul bătrân stă faţă în faţă cu mine. Nu-mi pot lua privirile de la mâinile lui uriaşe de culoarea pâinii negre. Pe lângă ele, farfuriile şi paharele par de jucărie. Are ochi albaştri. Toţi au ochi albaştri si păr de culoarea nisipului.
După masă, plecăm în sat, să cumpărăm plata lipoveanului. Tata cere şi apă minerală, bănuind că omul uitase de ea.
A doua zi, când încă nu se luminase de ziuă, femeia cu ochi albaştri şi gene blonde ne trezeşte fără mari precauţii.
Peste un ceas ne conduce la barcă şi socru-su ne arată unde vom sta fiecare. Până ne aşezăm, bea primul sfert de ţuică. Pe urmă începe să vâslească…

Tata stă în faţă, la botul lotcii. E fericit ca un şcolar premiant în ziua serbării. Eu trebuie să mă aşez în spate. Privită din interior, bărcuţa e ditamai ambarcaţiunea. M-aş putea întinde să fac plajă. Aş putea dormi când am chef. Mă întreb deja când o să ne întoarcem, fiindcă mi-e teamă că totul va fi o mare plictiseală. Soarele, abia ridicat peste stuf, încălzeşte molcom, parcă din rămăşiţele căldurii de ieri.
Undeva, departe, iubitul meu de Bucureşti doarme încă. Habar n-are el ce zi monotonă am de înfruntat…

***

Mult mai târziu, spre cinci după amiază, lipoveanul leagă barca acolo unde ne aştepta în zori.
Cântă încă, ciudat şi frumos, pe ruseşte, un cântec de al cărui refren deja mă pot lipi şi eu.

M-a lăsat să vâslesc, ştiu deja să strunesc barca într-un păienjeniş de vegetaţie, mi-a arătat cuiburi de pelicani, m-a învăţat să beau apă rece ca gheaţa din fundul Dunării prin tija unui nufăr, ştiu de-acum să deosebesc păsările Deltei după fâlfâitul de aripi.

Cică mâine mergem la pescuit.

joi, 26 martie 2009

e-dialog: Panglicari in ale ţării

Eurozăronii

ElZap

De la Zăroni ni se trag toate. De la el şi de la Doctor Petru Groza.

Acum, dacă am vrea să stăm strâmb şi să judecăm drept, dracul nu-i chiar aşa de negru pe cât este el zugrăvit prin bancurile cu care românii îşi pavau drumul spre canal. Spre primul, cel ce pe care un cunoscut scriitor anticomunist după anii 60 şi mare comunist înainte, îl numea cu îndreptăţită mândrie comunistă „Drum fără pulbere”.

Dacă-l luăm la cercetat pe Doctor Petru Groza, băgăm de seamă că în CV-ul lui a intrat o facultate de drept făcută fără pile la Budapesta, iar prin 1918 ar fi ţinut primul discurs la Adunarea de la Alba Iulia.

Mai fără carte ar fi fost Romulus Zăroni, care n-apucase să facă decât vreo şapte clase. Să băgăm de seamă însă că pe atunci şcoala era şcoală, iar de făceai şapte clase era cam tot atât cât ar valora acum o facultate, sau chiar vreo trei doctorate luate pe bani.

Deh, vremuri grele pe atunci. Copiii n-aveau bani de aruncat să umble pe la facultăţi, iar de maşini Range Rover nici n-aveai voie să pomeneşti. Ei trebuiau să sape şi să are pământul, nu bulevardele Bucureştiului.

Cei ce l-au cunoscut sau măcar ştiau de el din auzite, printre care şi Corneliu Coposu, spun că ar fi adunat în biblioteca lui cam opt sute de cărţi. Dacă le-a citit sau nu nimeni nu garantează. Ce, parcă tinerii ăia de-şi iau diplomele cum şi le iau au citit mai mult de zece cărţi?

După ce i-am făcut această introducere elogioasă bietului Zăroni, mai că mi-e ruşine să amintesc poezioarele ce circulau pe ascuns pe vremea lui. Una tot o s-o pun aici, cu atât mai mult cu cât o ştie toată lumea. Ea sună cam aşa:


Caligula imperator
A făcut din cal senator
Petru Groza, mai sinistru
A făcut din bou ministru


Şi tot Coposu ne spune despre săracul Zăroni cum că a făcut patru clase gimnaziale la un liceu german, ba chiar vorbea fluent germana.

Vedeţi? V-am zis eu! El vorbea germana, pe câtă vreme unii nu vorbesc corect nici limba română. În plus, el vorbea fluent. Fluent şi nu împiedicat, ca unul sau una căruia i-ar fi scos dentistul toate vocalele din gură.

Că Zăroni al nostru şi-a părăsit nevasta n-are sens să mai spun aici, că el era ministru şi nu Primar General. Dacă nu era ministru, o lua pe Alinuţa până la Paris lăsându-şi nevasta acasă şi mai apoi lăsând-o pur şi simplu. Aşa păţesc nevestele ce au bărbaţi primari. Bărbaţii primari îşi mai permit din când în când câte o nevastă secundară.

Norocul nostru pe acele vremuri, dacă putem spune că a fost un noroc cât de mic, rezidă în faptul că pe atunci nu se ştia de Uniunea Europeană şi nici de Bruxelles.

Vă daţi seama ce dandana ieşea cu bietul Zăroni? Cum să aduci de peste ocean, făcut fedeleş un flăcăiandru chipeş doar ca să-ţi facă ţie campanie electorală, când drumul peste gârlă se făcea cel mai adesea cu vaporul?

De unde să faci rost de-atâţia pupincurişti şi pupincuriste care să se repeadă să-ţi facă discursurile periate de greşeli gramaticale, să ţi le citească seara târziu când vii obosită de la discotecă, apoi să te apere de gura presei şi de ciutaci aroganţi cât încape?

Şi-apoi de unde să-ţi găseşti câte o tanti drăguţă care să te ia în spaţiu pe tot timpul campaniei pentru europarlamentare?

Pe-atunci oamenii mai aveau treabă cu prăşitul păpuşoiului, nu vânau câte un poponeţ care să te împroaşte cu verzişori cum fac domnii şi doamnele din zilele noastre care confundă poziţia verticală cu statul culcat.

Băi, europarlamentarilor necopţi sau copţi, ia puneţi voi mai bine mâna pe carte, că ajunge cât ne fac de râs cerşetorii şi hoţii noştri aciuiaţi prin capitalele Europei.

Voi cu ce sunteţi mai buni decât Zăroni?

Ză ronii sau ză viaţa!

Renata

Romulus Zăroni a lăsat două moşteniri în urma sa: una bună, una rea.

Cea rea îşi înalţă si astăzi umbra peste masa românului, frugalizând-o. Ştiinţific şi oficial, s-a numit reforma agrară. Empiric şi în transcrierea lui Zăroni s-a numit „ecspropiere”. Nu ştiu câte cărţi avea Zăroni, dar se poate vedea cu ochiul liber câtă carte avea.

Moştenirea bună, pe care ar fi nedrept să n-o amintim, este apetitul nostru pentru bancul politic. Zăroni i-a dat de furcă sau mai exact de condei – lui Păstorel. Urmaşii întru stupiditate şi impostură ai acestui ministru în bundiţă ne-au alimentat cu generozitate foamea de ironie, de poantă, au dat cep la rezervele strategice de râs ilegal, pe vremea când două sute de grame de salam cu soia, cumpărate „pe buletin”, nu ţineau de foame.

Totul, în ultimă instanţă, derivă dintr-o fericită moştenire: salamul cu buletin e strămoşul creditului în baza aceluiaşi act de identitate , nevoia de poante stă la baza ridicării pe vârfuri a actualului Premier într-o poză de grup, surprins nemilos de fotograf pe când tânjea spre o înălţime pe care n-o va avea vreodată.

Ce să zic! Ceva mă îngrijorează. Stirpea lui Zăroni, departe de a se stinge, devine tot mai ramificată.

Azi, mica lume ce ne reprezintă în Lume riscă să fie formată din cei ce, urmând universităţi, fie ele şi neprestigioase, fie şi part time, cu tendinţă spre „one hour - happy hour”, îşi imaginează că, somându-ne cu „ză ronii sau ză viaţa!”, ne intimidează pe englezeşte, ne dau de capăt, ne pun căluş, ne taie pofta de râs, ne fac „varză”. De Bruxelles.

miercuri, 25 martie 2009

Dresură de elefanţi

renata


Era prin ’68 . Eram la mare. Staţiunea semăna cu un sat, numai că străzile erau pavate îngrijit, existau vreo două hoteluri în centru şi restaurantul cel mai frecventat se numea „Gagarin”. La o margine a localităţii începea marea şi la cealaltă, câmpul.

Acolo, în câmp, cât ţinea sezonul, funcţiona un bâlci cu căluşei, cu dughene de tras la ţintă în raţe de tablă, cu ghirlande de becuri colorate şi vată de zahăr. Mai era şi muzică tot timpul şi miros de porumb fiert.

La opt ani, dacă m-ar fi întrebat cineva încotro e Raiul, aş fi întins arătătorul spre bâlciul acela, fără să clipesc.

Într-o seară a apărut un cort imens din pânză dungată, mai multe lumini, nişte barăci mirosind greu a bălegar, sunete stridente, zgomote noi, răpăit de tobă, o agitaţie festivă, ceva minunat.
Venise Circul.

Mi-au trebuit trei zile ca să-l conving pe tata să mergem şi noi. L-am rugat, i-am făcut promisiuni, mi-am tăiat raţia zilnică de îngheţată din proprie iniţiativă, am stat bosumflată cât se poate de evident, am mâncat tot din farfurie si n-am mai vrut să intru în apă.

Jucam până în cele mai mici detalii rolul copilului urgisit de soartă, cuminte până în măduva oaselor, trist şi fără noroc care se stinge încet, sub povara nefericirii.

Nu mai vorbeam aproape deloc, zăceam ore în şir cu ochii în gol şi plini de lacrimi, nodul din gât mă deranja puţin, semăna cu un început de amigdalită, dar autocompătimirea mi-era minunată, dulce, aproape că începusem să cred că voi muri în curând, îi vedeam pe-ai mei hohotind pe marginea gropii şi pe mine culcată în adîncul ei, direct pe pământ (neglijasem sicriul), cu ochii larg deschişi către cer, ca o pedeapsă ireversibilă.

În cea de-a treia seară, probabil sub efectul matineelor mele, tata a capitulat: „Bine, mergem la circ, dar o să vezi că n-o să-ţi placă!”

Mi-am stăpânit în ultima secundă chiotul de triumf, mi-am luat uitătura de câine bătut şi recunoscător, am arborat un zâmbet muribund şi i-am şoptit un „mulţumesc”, ca o ultimă suflare.

Tata a început să râdă, cred că l-a impresionat stăpânirea mea de sine şi mi-a zis „Acum încetează cu teatrul, du-te şi te îmbracă!”

La circ a fost urât, aşa cum prevăzuse el. Clovnii se scălămbăiau caraghios şi suflau în trompetă, cădeau fără motiv, se îmbrânceau şi lumea râdea, mi se păreau demni de milă şi nu de aplauze, deja mă plictisisem, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume. Parcă maimuţele costumate mai erau cum mai erau, şi călăreaţa care se ţinea în şa, în picioare, îmi plăcuse, era, una peste alta, un urât suportabil.

La un moment dat a apărut o stârpitură de om în haine sclipitoare, pocnea din bici, făcea gesturi largi, muzica se înviorase cu nişte trompete, apoi o voce afectată a anunţat marele moment de atracţie, dresura de elefanţi. Asta chiar putea fi interesant, fie şi numai pentru atâta şi tot trebuia să vin, mi-am zis, şi m-am foit nerăbdătoare pe banca de lemn, aşteptând elefanţii.

Erau doi. Probabil bătrâni. Se mişcau cu încetineală şi plictis. Au dat o tură de arenă. Piticul care le era dresor, făcea tot felul de fandări plesnind cu biciul în praf pe lângă picioarele lor şi dându-şi importanţă. Acum, că intraseră uriaşele pachiderme, părea mai caraghios, mai pocit, mai inutil. Alerga de acolo-acolo, împărţea bezele, dădea cu biciul, striga ceva de neînţeles… Nu prea vedeam în ce consta dresura fiindcă elefanţii nu-l băgau în seamă. Mie mi se părea că, atunci când se urcaseră pe nişte scăunele speciale cu picioarele din faţă, au făcut-o fiindcă aşa le-a plăcut lor, şi nu fiindcă nebunul ăla, agitatul, răcnise la ei.

Pe urmă a tăcut muzica şi-au rămas doar tobele, semn că urma cu adevărat greul.
Dresorul se proţăpise în faţa elefanţilor şi le comanda ceva. Vocea îi suna teribil, aproape ameninţător, parcă nu avea cum să fie a lui. Biciul pliciuia neobosit. Nu se întâmpla nimic. Tobele deveniseră obositoare. Parcă mi se făcuse frică…

Şi-atunci i-a lovit. Scurt, clar şi cu ură, acolo unde ajungea el: peste picioare. Elefanţii au îngenuncheat. Foarte încet, se vedea că le e greu.
Lumea a izbucnit în aplauze.

Stârpitura nu mai contenea cu temenelele. Numărul se sfîrşise cu succes.
A mai fost un balet la final, cu multe pene în capul dansatoarelor şi totul s-a terminat.

De-atunci n-am mai vrut niciodată la circ. O dată, şi mi-a fost de ajuns. Am învăţat să-l recunosc după miros şi să-l ocolesc, cu teamă, ca pe cel mai amar spectacol pe care l-a născocit mintea omenească.

Si totuşi, ca întotdeauna, de ce ţi-e frică nu scapi.

marți, 24 martie 2009

Crinuirea Băsescului?

renata



Cred că prima oară am ciulit urechea la ce strigă în televizor Crin Antonescu, un tip tuns cu oala şi destul de simpatic, atunci când a decretat „Avem un Preşedinte – manea!”
Aparent, la vremea aceea avea dreptate.
Băsescu era un fiu din popor, care nu-şi cenzurează secreţiile sentimentale, când are chef să bea ca porcu’ - bea ca porcu’, dacă-i vine a plânge – plânge aproape cu hohot, muiereşte, când i se face de scos nevasta la terasă, acolo o duce, o dănţuieşte, pocneşte din degete, fumează şi aruncă chiştocul pe jos, adică e d’al nostru până în măduva oaselor.
Dar zilele trecute, când i-am văzut sclipirea din ochiul albastru şi tăcerea masivă, ca un bocanc de activist plecat prin sat cu colectivizarea, când l-am văzut pe Hurezeanu strivind la rândul său chiştocul unui zâmbet îndatoritor peste ultima întrebare rămasă fără răspuns privind odrasla prezidenţială, mi-am dat seama că Băsescu numai „manea” nu fusese vreodată!

Crin se înşelase.
Şi acum, în ziua alegerii sale la preşedinţia PNL, a persistat în eroare, numindu-l pe Băsescu „această codoaşă bătrână” a politicii…
Sper, din tot sufletul, că-şi va revizui strategia. Că se va opri din lătrat şi se va concentra, în tăcere, să muşte scaunul de la Cotroceni din orice alt loc, mai puţin de gleznă, ca să nu zic de fund, cum face acum.
Fiindcă, în pofida tuturor aparenţelor, îmi imaginez că domnul Antonescu nu şi-a fixat drept obiectiv crinuirea lui Băsescu până la obţinerea unui nou mandat de către acesta, ci chiar înlocuirea sa în fotoliul de Preşedinte al ţării.

22 martie, 2009

Cocălăreala piţiponcăită

renata
Mi s-a urât cu sex-simboala zilei, fata care şi-a ales cele trei litere de pe lângă ţeava de eşapament să intre cu ele în Parlamentul European, măcar că sună ca dracu’, a virus mortal.
Mai bine îţi răspund ţie, prietene, la întrebarea dacă „… facem noi, ăştia care ne credem maturi, suficient pentru ca cei despre care vorbeam, adolescenţii, […], să nu ajungă piţipoance sau cocalari?”
E ca şi cum m-ai întreba dacă legând cu o sfoară ultimul vagon al unui accelarat de o tufă de măceş, am putea să-i întârziem trenului plecarea de pe loc.
Aproape 20 de ani, instituţii grele au arat şi-au fertilizat terenul ca să prindă rădăcini cocălăreala piţiponcăită.
Acţiunile au fost perfect sincronizate şi inteligent gândite.
Pe deoparte, a venit MEC-ul şi-a reformat manualele. A înghesuit câte trei domnitori în pagină, l-a înlocuit pe Vlad Ţepeş cu Dracula, a rupt foaia cu Gheorghiu Dej şi-a lipit una cu Esca şi Mândruţă, a scuturat punga aspiratorului peste Eminescu, a scris cu degetul pe colb „expirat” şi-a adus direct „Poema chiuvetei”, fără s-o citească, fiindcă, dacă ar fi citit-o ar fi observat că a fost scrisă exclusiv pentru cei care au mâncat Eminescu, Arghezi, Blaga, Sorescu şi Nichita pe pâine.
Pe partea cealaltă au intrat televiziunile comerciale cu tancul în sufragerii, să-i reeduce pe părinţii micilor cocalari care abia trecuseră dintr-a cincea într-a şasea, să le lărgească viziunea asupra lumii, să-i facă mai „dăşchişi”, mai permeabili, mai cosmopoliţi şi i-au pus cu ochiul la gaura cheii, le-au dat nuntă şi naştere columbenească în direct, le-au redefinit „ţeapa” şi „tunul” şi dacă s-a găsit vreun prost să strige - „asta e crimă curată!”, a intrat batalionul al treilea de reeducare pe repede înainte, acela format din psiho-socio-econo-polito-deontologii presei şi-a zis doar „Ţî!... E rating!”
Două forţe de temut, Învătământul şi Media au moşit generaţiile de cocalari şi piţipoance, le-au schimbat scutecul, le-au încălţat în converşi gimi ciu, le-au învăţat unde e „banbu clab” , le-au dat câte-un beemveu sau măcar le-au lăsat flexu’ pe mînă, să-şi decapoteze loganu’… şi toate astea pentru ce? Ca să le aibă la dispoziţie, masă de manevră, turmă uşor de păcălit în ziua alegerilor?
Ţeapă mare, întrucât cocalariatul românesc nu se duce la vot, pentru simplul motiv că Mall-ul se închide mai tîrziu decît urnele.…Şi tu mă întrebi dacă facem destul?Eu zic că da: încă supravieţuim.
21 martie, 2009

Presa cu copil în braţe

renata


Cel puţin pentru o zi, presa românească s-a repezit cu un cavalerism pe care îl credeam demult apus, să-i ia niţel copilul din braţe Mihaelei Rădulescu, să-i lase mîinile libere, ca să poată da din ele în voie, ca Magda Ciumac. Sigur, nu le-a fluturat aiurea, steril, prin aer, ca moldoveanca analfabetă, le-a folosit judicios, gesticulând numai din degete, dând cu ele în tastatură şi-n milionarul român. Totuşi, textul rezultat se dovedeşte a fi scris cu picioarele.
De furie, mâinile Mihaelei cam tremură, deşi ţinteşte cu mare precizie cele câteva puncte vitale ale milionarului român, buzunarul stâng de la piept, amestecul în politică şi off-shore-urile lui îndepărtate, totuşi, încă din prima frază, când nu era chiar cu nervul la pământ, disperata mamă trage pe lângă şi nimereşte în noi, aştialalţii. Prostimea.
Păi nu scrie ea „Mă aflu în umilitoarea situaţie de a mă folosi de calitatea de persoană publică pentru a-mi apăra copilul de mizeriile unei lumi înrăite…”? Scrie!
Cum majoritatea românilor nu fac parte din cohorta de milionari plus nevestele lor, pe care le invocă Mihaela - “ Câte femei de milionar au trăit acest coşmar, doamnelor?” , nouă, mulţilor, nu ne rămâne decît poziţia cealaltă, a “lumii înrăite”.
Şi din această postură îmi vine şi mie s-o întreb: da’ ce-ţi făcurăm, dragă? Ce ne tragi pe noi de guler ? Ce ne întrebi pe noi cât de jos poa’ să ajungă un milionar? Tu ai trăit acolo, ştii mai bine… Ce să facem noi pentru “pacea copilului tău”? Să dăm noi cu mătura prin garsoniera lui Oţil şi să-i ducem, dimineaţa, gunoiul? Să-i explicăm noi micuţului cine-i domnul acesta drăguţ, de la Reşiţa, care-şi acoperă infirmitatea cu tot felul de căciuliţe şi şepcuţe şi îşi exhibă sexul imaginar pe jeanşi, cu un bun gust desăvârşit?
Cel mult putem să-i luăm Presei copilul din braţe, să-l ducem la Antipa, să vadă cum a evoluat omul din maimuţă, pe urmă să-i explicăm că, din orice punct de vedere ai privi lucrurile, teoria aceasta rămâne discutabilă.Şi-n vremea asta, Presa, degrevată de obligaţiile unui asistent maternal, să pună dracului mâna pe tastatură şi să-şi vadă de meserie, fiindcă pauza de joi, când tu ai făcut presa, cred că a luat sfârşit.
21 martie, 2009

e-dialog: Războiul armazoancelor

O călărire în zori
ElZap


Ziceam şi eu să-mi încerc norocul. Ce iese, iese.
Ce dacă a scris şi Eminescu o poezie cu titlul ăsta? Ce dacă a scris una şi Nichita. Zic eu de Nichita Stănescu, că doar nu era să mă refer la aia cu ‘c’ din kilogram, care dă interviuri din baia luată cu împrumut pentru un interviu acasă la TV sau la TV Acasă. Originala aia a auzit ceva despre Lucius Annaeus Seneca şi isprava lui din baie. Ce a uitat însă a fost esenţial. Filosoful se zice că şi-ar fi tăiat venele, lucru pe care diva de cartier l-a omis. Se mai zice că el ar fi dictat amicilor nişte fraze ce au rezistat peste două milenii, pe câtă vreme diva turuie într-una fără să rămână nimic după ce a terminat de spus ceea ce ţinea să ne spună cu anasâna.
Acum, la cât ne călăresc toţi, am putea scrie un roman, iar viermuiala din societatea românească aduce cu bătălia de la Rovine, sau poate cu cea de la Călugăreni, dacă ar fi să ne luăm după cum se luptă pentru ciolan în România.
Nu la Călugăreni însă mă ducea pe mine gândul când am purces să scriu aceste rânduri, ci la războiul troian, sau de ce nu la răpirea sabinelor. Zău că mă gândeam că am putea imagina o luptă în care ostilităţile ar fi duse numai de femei şi tot de femei ar fi conduse.
Uite, să zicem că Elena (din Troia, se înţelege) ar prelua comanda în calitate de mare general. Deocamdată se pregăteşte, studiind Strategia şi Tactica Răzbelului Modern. Din surse, sau de pe surse, vine informaţia cum că Elena noastră se pregăteşte la o Mare Universitate de Apărare. După ce şi-a luat masteratul în Securitate şi Apărare Naţională, cică ea ar trebui să-şi susţină un ditamai doctoratul. Deocamdată nu se ştie cu ce se va ocupa, şi poate va rămâne mai secret decât polimerizarea poliperilor, dar tocmai aici e chichiţa. Inamicul va fi luat prin surprindere şi va fi făcut cu siguranţă şah-mat. Dacă mat nu se reuşeşte, de pat n-are cum scăpa. Acum să nu ne închipuim că o s-o lăsăm singură-singurică pe marea războinică Elena din Troia, ca să bată doar ea câmpul de bătaie în lung şi-n lat cu plasa aia în care toţi cred că se găsesc niscaiva prăjiturele, când de fapt plasa aia este arma secretă cu care o să sucească gâţii duşmanilor. Nu.
Tot din surse, publice de astă dată, aflăm că va porni la luptă secondată de o tânără şi de nădejde luptătoare, despre care toţi cred că este o biată copiliţă naivă, când în venele şi arterele ei clocoteşte un sânge răzbunător moştenit de la moşi-strămoşi. În mod sigur de la părinţi. Numai ce s-au zborşit duşmanii la ea că, mintenaş ea le-a trimis o carte pe care scria clar şi răspicat (şi cu litere mari, ca să vadă chiorii ce poate ea) doar atât: “NU MĂ TEM DE VOI!”.
Eu n-am cum să ştiu dacă ea se temea sau nu de ei, dar e clar că ei se temeau de ea. Poate de ea, poate de oamenii de arme care o înconjoară mai ceva decât o făceau pentru Ioana d’Arc. Cu aşa viteji credincioşi sigur nu va pierde nicio luptă.
Iar am rămas orfan de titlu. Cum adică o călărire? Păi e simplu. Nu purcede orice războinic, fie el femeie sau bărbat, la luptă călare? Vă arde să le trageţi distinselor noastre luptătoare bidiviul de sub şezut tocmai acum când e lupta mai crâncenă?
Şi cu zorii cum rămâne? Hai s-o dregem şi pe asta. Vă arde de şotii să daţi drumul unui cal, să plece în toiul nopţii fără să ştie pe unde s-o apuce? Dacă nimereşte în tabăra vrăjmaşă la o adică?




Băi, Conquistadore!
renata

Ei bine, Conquistadore, armazoanca ne cheamă la arme!
Lăsaţi, vă rog, plimbările ecvestre matinale şi aruncaţi-i prosopul Nikitei, să iasă decent din baie! Fata asta, pe care văd că n-o prea aveţi la suflet, promite mult şi, într-un viitor apropiat, ne-ar putea reprezenta şi ea cu cinste la orice nivel, doar pentru că a înţeles la timp că, dacă nu deţii alte mijloace de călărire, vii cu baia de dârlogi în faţa lumii si o faci.
Băile, că sunt de spume sau de mulţime, au efecte benefice asupra pielii si-a culorii ei: era de porc şi portocalie, devine de căprioară şi independentă. Intri în baie copil timid şi ieşi femeie în toată firea.
O fi calul un animal fermecat, dar are un singur plural: cale.
Pe cînd baia!...
Avem o dată varianta baie – băi. Forma „băi” se foloseşte când vrei să dai frâu liber imaginaţiei şi să editezi un discurs care să conţină cel puţin un cuvânt greu, cum ar fi „determinare” . Zici aşa: Băi, fraierilor! „Ştiu la ce m-am înhămat, o asemenea campanie presupune resurse financiare importante, dar şi energie, ambiţie şi determinare.”
Dacă din cauză de răutate a domnilor moguli care deţin arma de inducere în eroare a maselor - televiziunea, nu se aude începutul, nu-i bai, că electoratul subînţelege că lui i te-ai adresat.
Cealaltă formă acceptată, fiindcă în materie de plural totul este permis, nu poate fi decât “baiuri”. Baiurile sunt, în cazul de faţă două la număr: cum să strângi numai o sută de mii de semnături până în 7 aprilie, când fostul şi viitorul tău partid are un efectiv mai numeros şi cum să fii nepoata propriului tău tată?
Ce s-o mai lungim, dacă e cum zice Zeus-tatăl, care a mai tranşat odată scurt apele, dis de dimineaţă, după ce le-a tăiat în lung şi-n lat o viaţă întreagă, dacă mica Elenă e aşchia ce nu sare departe de trunchi, la cum a scăldat-o azi în conferinţa de presă, trebuie să-şi ia cu ea, la Bruxelles, nu doar o cadă, ci o baie comunală, dar nici aceea nu văd cum ar spăla-o de ridicol.
Prin urmare, daţi drumul nobilului patruped, să plece, să fugă unde o vedea cu ochii, fiindcă la tot ceea ce presimt că va să urmeze, se va găsi cineva să întrebe “Da’ cu calu’ ce-aţi avut?” si nu ştiu, zău, ce-o să răspundeţi!
18 martie, 2009

Feminismul se Alină, dar de vindecat - nu

renata

Înainte de orice, o precizare: mie nu-mi place Alina Mungiu Pippidi.

Sigur, nu-mi place nici fata cea mică a Preşedintelui, dar cu aceasta din urmă neplăcerea mea sfârşeşte repede: nu-mi place din cauză de semianalfabetism („succesuri” nu se naşte din timiditate, ci din prea frecventa utilizare a vocativului „fată”, adică: „Fată, ştii, fată, ce mi-a zis ăsta , fată?...” ), nu-mi place fiindcă, fată de Preşedinte fiind, n-a avut măcar atâta bun simţ (forma minimă a autoconservării), încât să perceapă că ascensiunea tatălui ei poate fi susţinută numai printr-un regim de asceză din parte-i. Adică abţinerea dumisale de la vorbirea fără vocale, de la vorbirea cu subiect la persoana a treia plural şi predicat bun de întâia singular, pe scurt, de la vorbire...

Cu Alina Mungiu Pippidi mi-e mai greu să explic de ce nu-mi place.

Antipatia mi-e, pe deoparte, vagă şi extinsă ca un abur, nu-mi place şi gata, că îşi taie veşnic interlocutorul în orice dialog, folosind un ton repezito-supărat, subliniat de moldovenescul ei accent, cu multe „şî”-uri, pe care, la cât de multă carte are, le-ar fi eliminat în timp. La modul general, tot pe motive de vorbire, nu-mi place nici cucoana asta.
Punctual însă, mi-a devenit strict antipatică de când am prins-o în următoarele ipostaze:
A scris în memoria profesorului George Pruteanu un fel de articol-odă-necrolog. . L-a zdrobit cu dispreţ controlat pe defunct în toate strofele şi la refren i-a cântat „ce mult te-am iubit!”, neuitând să tragă nişte spuză pe turta ei, conform modelului „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se” pe ea.

I-a acuzat pe realizatorii „Sintezei zilei” de sexism, fiindcă şi-au permis să o ironizeze pe Roberta Anastase, fără să observe că ea, Pippidi, practică un feminism cel puţin ilar, grobian, stupid, angoasat, atunci când, ba se grăbeşte să ni-l citeze pe Ion Cristoiu care ar fi declarat că prezenţa dumneaei îi trezeşte complexul de castrare, ba i se năzare că „Valentin Stan si Radu Tudor îşi permit sa saliveze in studio uitându-se la filme” cu preşedinta Camerei Deputaţilor în costum de baie , prefăcându-se a nu înţelege de unde izvorau ridicolul situaţiei şi, în consecinţă, amuzamentul acelor domni.

Când o persoană cu standardul cultural pe care şi-l arogă Mungiu Pippidi dovedeşte atâta elasticitate şi înţelegere faţă de personagii ca Roberta Anastase, al cărei curriculum vitae plantat pe internet miroase de la o poştă a Pile-Combinaţii-Relaţii, ale cărei mici exerciţii de oratorie, absolut obligatorii în funcţia pe care o deţine, sunt nişte modeste încercări în limba papagaleză, fiindcă o aceeaşi frază e repetată de câteva ori cu sintaxa puţin modificată şi care a considerat benefic imaginii sale de politician serios şi cu vocaţie să amintească în acea autobiografie de laurii culeşi la un concurs de frumuseţe, ei bine, când o „doamnă” ca doamna Pippidi e atât de înţelegătoare cu „fata” Roberta, mie începe să nu-mi mai miroasă a „feminism sporadic cu guşă”, ci a interes politic personal şi neprincipial.

Şi cu asta trec la cea de-a treia ipostază pentru care fondatoarea Societăţii Academice Române îmi displace la punct fix: când te numeşti „politolog”, pentru că de politolog te ştie lumea şi nu de şefă de promoţie la medicină, te abţii să intri în vreun partid, mergând cu abnegaţia şi activismul până acolo încât să te visezi europarlamentar din partea acelei formaţiuni politice. Că ce e un politolog? Un veşnic filosof şi teoretician al fenomenului, un observator de sus şi din echidistanţă al acestei „maladii”omeneşti numită politică, în nici un caz un fidel dedicat unei singure doctrine, având înscrise în statutul său de membru dreptul, îndatorirea şi libertatea de-a susţine numai dezideratele partidului în care te-ai băgat.

13 martie, 2009

e-dialog: Pe fundal de manele

Maneaua vremurilor noi
ElZap



Mulţi o să-mi spună că am înnebunit. M-a apucat aşa netam-nesam sau viceversa să mă îndrăgostesc de manele, când până mai ieri mă plângeam că nu pot dormi din cauza programului de reeducare culturală, pe care mi-l bagă pe gât, urechi şi nas nişte agenţi culturali ai noii ordini muzicale mondiale?

Nu, n-am înnebunit, ba chiar şi acum când scriu îmi amintesc o scenă petrecută cândva în cursa Bucureşti-Paris cu un pico-lăutar minune pe care l-am confundat cu un minor adoptat de un cârd de lebede negre, pornite cu avânt să îi culturalizeze pe concetăţenii mei zburătăciţi prin lumea largă de o tranziţie năucă. Să nu-mi cereţi să o spun aici că e prea lungă şi prea anostă.

Nici nu ştiţi însă ce dor mi-e acum de stolul acela de lăutari, când văd câte falsete se interpretează pe malurile Dâmboviţei de oameni cu mai puţin talent şi cu mult mai multe ifose. În fond cu ce greşeau ei că îşi câştigau o pâine folosindu-se de talentul incontestabil pe care mai degrabă l-au moştenit decât l-au obţinut prin sudoare?

Ei vindeau ceva ce putea fi măsurat, fie şi într-un mod vag, pe câtă vreme unii dintre concetăţenii mei, cu obraz mult mai subţire, vând umbrele unor cai verzi pe pereţi.

Unul mai şmecher, de pilda, ce veşnic ne priveşte chiorâş, ne cere la modul imperativ să trăim bine, ca şi cum aş putea plăti la supermarket cu snoave ticluite prin mahala. Bine că nu ne cere să sărim din avion fără paraşută. Dar să nu vorbim de paraşute în casa spânzuratului.

Alt personaj, ce întruchipează noţiunea abstractă de blondă absolută, îmi cere să mă bălăcesc ca la Sovata în plin centru al Bucureştiului, într-o copaie de minciunele însăilate la repezeală, după ce a aflat că trebuie să încălzească un fotoliu de ministresă. Ce contează că nimeni nu o crede? Totul e să ne vadă în fundul gol, gata pregătiţi pentru scaldă, că ea schimbă ministerul, sau pleacă în capitala Europei, de unde o să ne trimită bezele prin curierat rapid.

Nu-i vorbă că, un distins predecesor ce umbla cu un palmier în braţe şi-l planta de câte ori vroia el şi pe unde vroiau muşchii lui, ne-a plimbat şi el prin toată ţara în căutarea locului de amplasare a Disneylandului românesc botezat Dracula Park. Până la urmă dracu’ l-a luat şi pe ăsta. Zic eu de parc, că de oameni capabili de asemenea isprăvi nici Necuratul nu se apropie, cât o fi el de păcătos.

Numai că minciuna fiind şi ea o boală ca toate celelalte beteşuguri, ba pe deasupra dobândind şi caracter epidemic, s-a pripăşit şi prin spitale, de au început până şi doctorii să o ia razna. Unul de pildă, citind pare-se o poveste de adormit copii, ne ameţeşte cu nişte poduri de basm ce vor trece peste zgârie-norii capitalei, de a început să mi se facă rău de înălţime numai auzindu-l. Ăsta, bag seamă şi-a zis că dacă am înghiţit noi o autostradă întreagă, ce mare lucru ar fi să înghiţim găluşca unui pod. Şi apoi de ce ar trebui ei să termine autostrada, când bine se ştie că marele Schubert, cât o fi fost el de renumit, tot a lăsat o simfonie neterminată.

Acum după ce am văzut ce urechişti sunt cei ce ne conduc, de ce nu vreţi în ruptul capului să cânte fiecare după limba lui? Măcar aşa am vedea pe viu cum a fost cu turnul Babel, de şi-au încurcat aia limbile.

Turnul Babel nu-l facem nici noi, dar cel puţin ne trezim peste noapte o Românie de poligloţi. Oricum mare scofală nu facem că vorbim aceeaşi limbă, dacă de înţeles tot nu ne înţelegem.

Singura noastră salvare rămâne cântecul duios al manelei.






Maneaua sub vremi
renata



Nu, ElZap, nu de femeia-manea, nu de minciuna-manea, nu de guvernantul-manea speram eu să-mi povesteşti, ci de maneaua-manea, de cântecul dulce-întristat al înamoratului, de fiorii dairelei, de minorul oriental, ăla care oftează galeş şi se întinde, pisică răzgâiată şi ostenită, peste încă un semiton. De ritmul şchiopătat al geamparalei (-dobrogene, de cântecul lui Anton Pann, adică numai de ecourile manelei-manea, fiindcă e tot ce-ai putea găsi asemănător cu cea autentică, în ziua de azi.…

Altminteri, ceea ce sparge acum piaţa şi timpanele domniei tale, sfidându-te la semafor, nu e manea. E…

1990 ne-a găsit sătui. De folclor nou cu „dragu mi-i bădiţa cu tractoru”, de iubiri constructive, de lăutăreasca ce-i plăcuse „tovarăşei”, de revelioanele cu dansatoare îmbrăcate cuviincios şi de circari ruşi.

Cimitirul Eroilor Revoluţiei a îngropat nişte naivi şi-a dat liber la AC/DC şi la Scorpions care, oricât ar fi fost de buni şi de universali, nu se potriveau cu melancolia nuntaşului pe la patru dimineaţa, cu nevoia lui de-a filosofa la nimicnicia vieţii. Mai băga orchestra un café-concert, mai dădea o grecească, mai un Tarkan - gűzel-gűzel…dar tot nu era destul.

Treceau zile, săptămâni, luni şi românul citea ziare pe uscat, legăna brichete aprinse în Piaţa Universităţii pe uscat, plângea emoţionat la gândul că ar putea fi, odată şi-odată liber, pe uscat. Adică în tăcere.

Şi-atunci, în liniştea serioasă ce se aşternuse, careva a dat iama prin Bosfor, a furat iaşmacul si tamburina, a subţiat timbrul percuţiei, a dat hammondul mai încet, a sărăcit armoniile, a corectat ritmul mixt, şăgalnic, senzual şi rafinat al geamparalei, l-a băgat în mă-sa şi în dou-a patra, a netezit disonanţa tânguitoare a lascivei secunde mărite, a întărit aiurea timpul neaccentuat al măsurii, a pus nişte vorbe să rimeze din coada de topor, dar pe româneşte şi nu s-a mai gândit nimeni la plagiat, la pângărire şi prosteală, ci numai la un nou gen muzical autohton. Gata. Nu mai era tăcere. Avea românul pe ce plânge când „sta şi el să bea un pa’ar dă vin”.

Brusc, „careva”-ul a devenit „românaş d-al nostru”, a pus smoching la şosetele albe, a uitat că nu ştie note si s-a simţit ca şi cum le-ar şti, a uitat că n-are voce, dar de-o gâjâială încă există şi s-a apucat de treabă. Tot începutul trebuie să poarte un nume şi i-a zis “manea”.

La început maneaua românească a fost şi ea de dragoste, ca pe vremea Mavrocordaţilor. De dragoste întristată, fiindcă mai frumoasă decât iubirea e doar iubirea pierdută . Ori că moare ea, ori că pleacă după altu’, ori că n-au lăsat-o părinţii, sfârşitul era trist.

Publicul bea, mânca, plătea, asculta şi pleca lăcrimat, parcă mai bun, mai împlinit, mai cu scop, mai “vai steaua lui”.

Pe urmă, fondatorul jelaniei cu parfum de Fanar n-a mai fost doar un simplu copil minunat, începător, s-a făcut costi, s-a făcut salam, a devenit mai vijelie, percepea onorariu greu pe lacrimă la botez, nu mai era la începuturile lui, îi plângea masa, îi plângea casa după spoturi în tavanul roşu din dormitor, o confratesă de-a lui tocmai îşi prezentase vila într-o emisiune televizată şi se jura că o făcuse numai şi numai după gustul ei, venise momentul să arate şi el că e cineva, prinţesa sa, ci-ca la-ca ci-ca cea, aia care fugea, putea fi adusă înapoi la eroin pe alte criterii, „pă interes” de merţan şi de vilan, trebuia schimbat puţin textul, acum, că avea bâta în portbagaj şi avocat la scară şi casă de discuri.

Melodia puhavă s-a mai îmbăţoşat, creatorul s-a mai stilat, ţipa el din rărunchi “ooooooooof”, cât îl duceau foalele pe mâncate, de te rupea, dar când merge treaba în sistem turbo, când iei 3000 de para la un chiolhan de politicieni, numai ca să le-o cânţi pe-aia cu care te-ai lansat, nu-ţi mai deranjezi nici deşteptătorul, să-l pui să sune pe mai puţin şi devii om de afaceri.

Dintr-un „stau şi plâng în faţa ta” , manelistul s-a făcut instituţie, cere drepturi de autor, măcar că s-a autoplagiat în toate cele 200 de piese create, e înregistrat la OSIM, e invitat în emisiuni tv, persoane carismatice devenite brand se gudură pe lângă el, îl numesc bunul meu prieten, bat tactul cu piciorul, bâţâie din cap în transă, ştiu strofe întregi pe dinafară şi nu se liniştesc decât când el le dăruieşte un CD cu autograf şi le zice „Deci, da, vreau să spun că şi eu te consider prietena mea.”

Realizatorul îşi face show-ul, audienţa se dă cu capul de tavan, ultima compoziţie e retrasă de pe internet, e piesă grea, nu-i s-o asculte amărăştenii moca, nişte băieţi care au terminat muzicologie şi-au scremut creierii să scrie o prezentare pe coperta albumului, au reuşit să găsească până şi-o explicaţie ştiinţifică aberaţiei ritmice, coliva sonoră e numită melos, lansarea e un triumf, momentul e mai înălţător ca simfonia „ a nouă” a lui Beethoven care, cel puţin odată, a fost şi ea sanctificată ca manea, ridicată la rangul de muzica noroadelor, cu prilejul intrării în Comunitatea Europeană, asta s-a întâmplat în pofida a orice, a bunului simţ, a dispărutului profesor Pruteanu, a mea, a ta, a noastră, care ascultăm încă, în păcat şi ilegalitate, „Für Elise”. Tot un fel de manea.

9 martie, 2009

Spre high life prin high five

renata


Ministru, mamă, bunică, doctor în ştiinţe multiplu specializat peste hotare, membru activ de partid, doamna despre care voi face astăzi vorbire este imprevizibila Cati Andronescu.
Cum „imprevizibilă”, veţi zice, când fizicul şi coafura sau mai degrabă necoafura domniei sale te poartă cu gândul spre tipologia de neconfundat a femeii secretar de partid care-şi dovedea originea sănătoasă prin cât de lins îi era părul?

Cum „imprevizibilă”, când spiritul său, materializat în scris, se pliază perfect pe principiul de bază al comunicării oricărui politician ce se respectă - „Vorbeşte, dar nu spune nimic!” ?

Pentru că doar atât ţine previzibilul doamnei ministru: de la pieptănătura austeră şi până la cugetarea de pe blogul personal: „În ziua de astăzi, când tot mai multe societăţi consideră liberalismul economic o condiţie sine qua non a dezvoltării, îmi permit să afirm că politica de stânga a devenit o necesitate. Liberalismul românesc generează prosperitate economică, e adevărat. Dar pentru cine? Pentru un grup restrâns de oameni care au acces la resurse. La resursele statului. Resurse generate de cei care muncesc prin valoarea adăugată a joburilor pe care le au, prin taxele şi impozitele pe care cu toţii le plătim.”

Dincolo de asta, Andronescu e numai surprize-surprize.

Prima, când ea, „doctor în Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice”, s-a lăsat girată moral şi intelectual de autorul pluralului „almanahe”, pentru a fi votată uninominal, adică pentru a accede în văgăuna high life – ului politic românesc.

Apoi, de îndată ce i-a reuşit figura, surprizele pe care le promite învăţământului românesc au început să se ţină lanţ. Nu numai că salariile profesorilor nu pot fi mărite cu 50% („asta era înainte de alegeri” recunoaşte doamna ministru cu sinceritate), dar şi 33% pare nesustenabil pentru mediul universitar. Programa de învăţământ liceal va fi aerisită. Cum? Eliminând o oră de sport care, bănuim noi, se desfăşura cu ferestrele închise.

În fine, confundând „after school”-ul cu dejunul, îşi propune să taie meschina gustare, cornul şi laptele, de care beneficiau toţi copiii, pentru a le oferi elevilor o masă caldă, la prânz, dar numai în şcolile unde spaţiul permite amenajarea unei săli-cantină. Care vor fi fiind şcolile acelea, nici doamna Andronescu nu ştie. Cu certitudine, nu acelea care n-au nici măcar un grup sanitar salubru, cu apă curentă şi care fac parte din procentul de 90% localuri de învăţământ ce nu pot fi avizate sanitar. Aproape sigur, Liceul Jean Monnet ar corespunde unui after school cu „ciorbiţă de văcuţă”, dar copiii care învaţă acolo n-au nevoie de un prânz pe post de ajutor social.

Surpriza ce derivă logic din această cavalcadă de surprize anulate imediat ce au fost anunţate, ar fi să dispară gustarea sărăcăcioasă şi oarecum generalizată, instituită de Năstase. Fiindcă decât puţin, mai bine deloc. Nu poţi fi un ministru modern al învăţământului, dacă stai să te încurci în meschinării.

Problema modernismului, cred că a preocupat-o pe doamna ministru Cati din prima, pentru că, odată ajunsă la vârf, s-a updatat stilistic, această opţiune constituind adevărata surpriză pentru mine. Doamna ministru şi-a deschis un cont pe „hi5”, de unde am cules şi eu câteva date biografice.

Acolo are ea 1233 de prieteni, printre care „titishor” , „DEYA”, „gagica tutu”, „tyby b”, „nascutzu” şi mulţi, mulţi alţii, adunaţi pe pagina atât de frumos şi aproape corect intitulată: „Prietenii lui Ecaterina”.
8 martie, 2009

Restul e zgomot

renata



În sfârşit, România, cu forma ei de palmă pe harta Europei, care a dovedit de-a lungul vremii că poate fi umplută cu orice, de la dulceaţa sinilie în care plutesc siluete de femei împăiate frumos de Sabin Bălaşa şi până la doar sex de femeie, îmbujorat cam portocaliu de Benedek Levente, s-a lăsat cuprinsă de emoţie zilele trecute, la Gala Gopo, unde Nae Caranfil a pus în bătrâna ei palmă un film pe care multe ţări, de felurite forme, ar jindui să-l aibă.

In sfârşit, avem şi noi filmul nostru fără mesaj imperios, care nu ţinteşte nici în stânga, nici în dreapta, nu înfierează, nu demască, nu demitizează, nu strigă vreun adevăr supărător pe care l-am ţinut ascuns din motive istorice, diplomatice, geografice, politice şi politicoase, nu ştiu câte secole.

E doar povestea frumoasă, mai mult sau mai puţin romanţată, a facerii unui film care chiar s-a făcut şi e spusă cu atâta generozitate şi nepăsare boierească faţă de cruda realitate care-şi arată colţii la noi, încât, şi dacă ar fi să rămână doar cu acest premiu de interior, deşi mă îndoiesc, tot n-ar mai putea strica nimeni şi nimic binele ce-a fost comis: în sfârşit palma României s-a spălat de păcatul de-a voi să dovedească lumii întregi că, după ce a fost secerată si ciocănită sistematic de artişti cu trompele legate de cenzura comunistă, pansată cu kitsch festivist de tot felul de funcţionăraşi ai penei si-ai penelului, se aşterne pe vomitat nonconformist orfani abuzaţi, vagabonzi de canalizare si cai roz pe pereţi, închipuindu-şi că astfel va prinde un loc pe strapontina culturii universale.

7 martie, 2009

Corina Dragotescu pe piciorul lui Boc

renata





N-am nimic cu doamna Corina Dragotescu!

Ştiu că e genul de afirmaţie cu care „m-am scos”, de-acum si până mai la vale pot să dau în ea liniştită, că „nu se pune”…
În fond, o utilizez doar ca punct de plecare într-o discuţie, pe care, dacă n-o deschid, simt că plesnesc.
În celebrul, deja, dialog Dragotescu – Boc, pe care dumneaei l-a început cu stângul, chestionându-şi distinsul interlocutor dacă ”există vreo asemănare dintre criza de acum şi criza pe care am traversat-o în '96 – 2000”, fiindcă nu se zice „dintre” în cazul nostru, ci „între”, doamna jurnalist a vrut să fie cool, să compenseze probabil ridicolul bluzei cu croială de ie şi imprimeu de dalmaţian cu un limbaj viu, pe gustul telespectatorilor de orice categorie şi l-a muştruluit la un moment dat pe Premier, astfel: „aţi mai luat o măsură de-asta pe picior - că mie mi se pare măsură luată pe picior”…

Invitatul emisiunii, care de orice poate fi acuzat, mai puţin însă de umor şi cool-isme de-astea, a preluat expresia cu seninătate şi i-a răspuns, cât se poate de în ton: „Ca să vedem care a treaba cu piciorul”… şi-a dat o explicaţie, nu contează care.

In fine, ne aflam la punctul critic în care nici iubitorii de limbă literară nu se simţeau chiar în largul lor, dar nici utilizatorii de argou nu exultau că, iată, până şi purisanii ăştia doi bagă jargoane pe sticlă, noi de ce să nu?
Bănuiala mea este că doamna Dragotescu, fiind o persoană serioasă, cel puţin la fel de serioasă ca şi doamna Mandas Vergu care şi ea se-ncumetă să experimenteze faza cu piciorul şi scrie frumos în articol - „În schimb, deciziile acestea pe picior, negândite, vor afecta profund sistemul.”, n-a stat să-şi piardă timpul cu prostii, să analizeze de unde până unde i-a venit pe limbă construcţia aceasta cel puţin ciudată, o fi metonimie, o fi sinecdocă… indiferent ce-o fi, n-are sens.

Şi atunci mă gândesc să ardem niţel gazul şi să lămurim care-i treaba cu piciorul, fiindcă nici „123urban” nu dă vreo explicaţie şi e posibil ca doamne jurnaliste care vor să-şi ţină şi rangul, dar să fie şi în trend, s-o mai folosească şi altă dată, în mod la fel de nefericit.

În argoul unei categorii de fiţoşi, al celei care se îmbracă, trăiesc, utilizează numai „de firmă”, există expresia „făcut pe vapor” , cu referire la un bun de consum, de la lenjerie de corp şi până la componente de calculator, care este o imitaţie aproape perfectă a produsului autentic, o contrafacere, n-are origine, n-are un producător autorizat pe care să-l poţi trage la răspundere pentru calitatea proastă a obiectului. Varianta mai dramatică a „făcăturii” e atunci când falsul nici măcar nu seamănă suficient cu originalul, e marfă de foc, e „pantofi de mort”, e gunoi, fiindcă a fost realizat în condiţii şi mai precare decât „făcutul pe vapor”. Despre acesta din urmă zici, ca să-l deosebeşti de primul, că e „făcut pe genunchi”. Adică făuritorul, măcar o masă de lucru n-a avut la îndemână şi-a lucrat pe genunchi.
Cum vor fi ajuns doamnele jurnaliste la concluzia că ceva poate fi făcut pe picior, habar n-am. Cert e că nu-i poţi lua bietului cârpaci falsificator inclusiv genunchiul din dotare, nu-l poţi obliga să lucreze „pe picior”, că fizic nu se poate. Se poate „din picioare”, asta are sens, înseamnă „de mântuială”, în grabă, „pe picior de plecare”.
Să fie, oare, această substituire a genunchiului cu piciorul un fel de compromis stilistic, ca în cazul lui „du-te naibii”, pe post de „du-te dracului”?
Să fie, doamnelor! Să fie, dar să lipsească cu desăvârşire.

Dacă tot lucraţi cu limba română, măcar iubiţi-o şi folosiţi-o pe toată, în cunoştinţă de cauză, aşa cum e ea, mai cultă-n cap şi mai literară sau mai cultă-n picioare şi mai argotică, iubiţi-o atent şi imparţial, staţi cu burta pe „DEX” şi cu „Urban Pedia” pe genunchi, altminteri toată lucrarea dumneavoastră devine o simplă „uneltire”.


3 martie, 2009

Emulaţie si empatie

renata





Uneori, îl las pe Google să-mi dea în cărţi. E destul de simplu. Îmi imaginez ca-l aud spunându-mi „trage o carte!” şi mă conformez: îi scriu un cuvânt. Azi i-am scris „emulaţie”. Nu chiar întâmplător. Mai întâi, fiindcă pe mine definiţia din DEX nu mă mulţumeşte: „sentiment, dorinţă, strădanie de a egala sau de a întrece pe cineva într-un domeniu de activitate; întrecere”.

Dacă vrei să egalezi pe cineva, înseamnă că ţi l-ai luat de idol, de maestru. Dacă vrei să intri în competiţie cu el, trebuie să-l tratezi ca pe un duşman. Să-i găseşti punctele nevralgice si să-l baţi.

„Cineva”-ul din prima situaţie poate fi iubit, admirat, venerat, citat, e un „până la”. „Cineva”-ul din a doua situaţie trebuie cântărit la rece, analizat, dezintegrat pe fragmente, puţin urât, fiindcă asta creşte adrenalina şi adrenalina îţi creşte performanţa, cineva-ul de-al doilea e un „peste el”.
Concluzie: „sau” n-are ce căuta în definiţie.

După mine, emulaţia este o competiţie empatică. Transpiri şi te emoţionezi pe lângă rivalul tău si-ţi dai în cap, ridicându-i mingea la fileu. Ăsta o preia şi-ţi face loc să sclipeşti o secundă, orbitor, deasupra lui. Oftează, îţi face cu ochiul, cu ochiul acela pe care publicul nu i-l vede, stând el în trei sferturi-profil şi se dă un pas înapoi, şoptindu-ţi, numai pentru tine: „E rândul tău, Maestre!” Îi arăţi ce poţi, mai bine ca el, doar atât cât să laşi loc de concurs, în continuare. Publicul vibrează. După un ceas, vuiala spectatorilor bucuraţi încă se ascultă, dar cu surdină.
Ceea ce tu auzi cu precădere, e pulsul acestui adversar de geniu, care te secondează şi te înfrânge, spre a te arunca, în postură de victorios, mai în lumina reflectoarelor.

“În treacăt fie spus” – zici tu - “nu cred că există cineva care să mă poată uimi până la stupefacţie cu vreun text scris.”
O, ba da! – zic eu…
Întotdeauna trebuie să existe cineva care, uimindu-te, încărcându-te cu scrisul lui, te propulseză spre scrisul tău viitor, şi vei folosi scrisul lui drept rampă de lansare către memoria cititorului, sperând că, graţie elementului cu care eşti comparat măcar, rămâi pe raftul lui de amintiri.
2 martie. 2009

Guvernul Bocciu

renata
Ivirea lui Boc în bobocul puterii atrage după sine câteva rele previzibile, palpabile, clasificabile şi, odată cu dispariţia lui – că nu s-a născut premier pe vecie – reversibile.

Putem spera că viitorul premier nu va mai suferi de obedienţă patologică şi disperată faţă de persoana preşedintelui. Peste patru ani, cu puţin noroc, tronul prezidenţial ar putea redeveni scaun tapiţat cu spătar şi braţe, adică fotoliu şi s-ar putea îngriji de şezutul, spinarea şi coatele altcuiva, pe care n-o să-l mai cheme Băsescu, iar cel care va ad-(prim)-ministra turma miniştrilor, ar putea fi un tip care să totalizeze un număr suficient de centimetri în înălţime, astfel încât complexul mărunţeniei lui să nu-i devoreze atât de drastic caracterul şi personalitatea, ca predecesorului cu nume onomatopeic.

Putem spera ca, prin autocenzură si bună creştere, viitorul premier să-şi mascheze bucuria infantilă de-a avea, în sfârşit, dreptul să comită toate acele abuzuri pe care le-a înfierat anterior şi, chiar dacă îşi va tapeta vecinătatea cu neamuri laterale, colaterale, auxiliare, va avea decenţa ca, la a cincea spiţă, acestea să nu-i poarte şi numele de familie.

Putem spera, dacă supravieţuim aceşti patru ani guvernului bocciu, la un trai „legal” şi nu „ordonat de urgenţă”. Dacă nu vor creşte salariile pe motiv de criză economică, măcar îi vom reda cuvântului „salariu” demnitatea lui de cuvânt, să-l rostim până la capăt, aşa cum îl impune DOOM-ul şi cum îl ştiam noi.
Citind însă presa online şi forumurile articolelor, observ de ceva vreme un fenomen deocamdată discret, dar supărător în persistenţa lui. Indiferent ce temă tratează jurnalistul, discuţiile de pe forumuri sfârşesc prin a se centra în jurul unui nou tip de xenofobie, şi anume una regională.

De când avem Premier adus „ghie la Cluuj”, care „şi-o adus tăt stafu’ lui, tăt numa’ ghie la Cluuj”, cititorii se apostrofează în comentariile lor cu „băi, miticilor regăţeni!” şi nu Mitic-ul îmi pare primejdios, ci precizarea „regăţean”, cu sens peiorativ.

Mă întreb dacă, peste patru ani, când toate neajunsurile acestui guvern ar putea fi îndreptate prin neajunsurile guvernului viitor, nu vom rămâne cu insulta asta: „băi, regăţene!”, un fel de „băi, ţărane!”, discriminant inclusiv geografic.

Adică, după ce că trăitul în România ne ocupă tot timpul, vom ajunge să ne ocupe de trei ori mai mult timp, analizând şi de care anume parte a Carpaţilor am apucat să ne naştem?
1 martie, 2009

wall-e şî ulcieli

renata
Fir-ar, că ghinionişti ca de când ne-am născut si până om da colţul, n-am fost niciodată! Ăia, cu Milk, cu Pitt, cu Penn, se scaldă în lapte şi miere pe covorul roşu. Îşi iau statueta în braţe şi se cară. Cu faima, cu luminile, cu lacrimile, cu aplauzele, cu muzicile, cu râsetele. Noi, cu alchimiştii noştri de bucătărie, fierbem şi fierbem la retorta cu ciorbă de încărcător, doar-doar vom reuşi să-l preschimbăm pe Mr. Hyde în distins Dr. Jekyll, recte pe miliţia de cartier în inteligenta şi întreprinzătoarea poliţie română…

Scenariul după care vrem noi să facem filmul e de-a dreptul halucinant de bun, adică are de toate şi, dacă îi ţine Dumnezeu pe protagonişti sănătoşi până la anul, nu văd cum ne-ar mai putea trage cineva covorul de sub picioare.

Povestea începe asa: braţul lung si vânjos al legii îl înşfacă din scurt pe braţul fărădelegii, pe numele său Gorbunov, îl scutură bărbăteşte şi-i dă drumul din absenţa probelor şi prezenţa alibiului, înapoi, la mititica. Nu la mititica lui, care nu era a lui, ci a capului reţelei de crimă organizată cu care braţul conlocuia intr-un ménage à trois de mare risc. E vorba de mititica numită şi zdup. De ce-i zice zdup, asta ţine deja de cultura telespectatorului care suntem cu toţii, nu trebuie detaliat în film, ajung două flashback-uri unde apare Gorbunov - zdup! – din mititică direct în spitalul de neclarvăzători şi zdup! – la sala de antrenament din Braşov, un cadru larg cu Biserica Neagră ar fi de ajuns pentru a subînţelege juriul saltul lung spaţial si scurt temporal care schimbă destinul eroului.

In vremea asta, adevăratul cap al răutăţilor dispare din casa blestemată, că nu pot să-i zic altfel, când ştiu câte descinderi si percheziţii a făcut poliţia acolo, si n-a găsit nici cartea de imobil, să vadă dacă îi ies locatarii la număr, ce să mai vorbesc de iubită, care trăia într-o stare de invizibilitate perpetuă, poate în altă dimensiune, e bine de băgat treaba asta, că şi SF-ul se vinde bine, aţi văzut ce-a păţit „wall-e”, a fost premiat si, dacă noi introducem personaj feminin, povestea capătă savoare, imediat intră în lucru schema cu cherchez la femme, dar nu oriunde, ci în oala cu ciorbă, unde se pasteuriza încărcătorul, simultan cu descinderea la Ploieşti… E, aici avem o problemă: Norvegia asta mă încurcă rău de tot! Poate să genereze confuzie. Vede juriul subtitrarea, scrie acolo clar, că ăsta se ascunsese tocmai la Norvegia , îi vede pe cei 60 de poliţişti cum dau două picioare în uşă cu somaţia nu mişcă nimeni, sunteţi arestaţi si-o aude pe Norvegia, tuşind uşurel şi tabagic către ei - că asta e vreau să fie replica finala – „Bă, mânca-v-aşî!... Io dacâ vă spui lu’ Preşădintili meu, vă face wall-e şî ulcieli…”

26 februarie, 2009

Mulţumesc, Cristian!

renata
În sfârşit, avem si noi Ministru de Externe!
Spun asta nu pentru prestaţia sa în confruntarea cu Frattini, apreciată cu fair play atât de periculosul Stan laptop, cât şi de doi foşti miniştri români .

Vreţi să ştiţi unde a sclipit de diplomaţie Ministrul nostru de Externe în conferinţa de presă, avută alături de omologul său, Frattini?

Nu atunci când a replicat jurnalistului italian:” Încerc să vă răspund în spiritul ei sau, mă rog, a ceea ce am dedus din întrebarea dumneavoastră. Sper că nu sunteţi într-o profundă eroare. Discutăm despre cetăţeni europeni care au drepturi şi obligaţii egale în întreg spaţiul european, atât din punct de vedere al responsabilităţii faţă de legea penală din toate ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi faţă de dreptul de a fi protejat de legea ţării în care se află şi muncesc. În egală măsură şi eu pot să întreb care este răspunsul autorităţilor italiene faţă de cetăţenii români care cad victime unor infracţiuni de acelaşi fel. Infracţiunea nu are cetăţenie, infracţiunea nu are naţionalitate.”
Nu!
Ci atunci când i-a răspuns lui Frattini, în finalul discursului aceluia, discurs destul de lemnos şi gomos, cu care i-ar fi putut face invidioşi pe mulţi vorbitori consacraţi ai limbii de lemn, universală ca stil: “Mulţumesc, Franco…”
Atunci m-am gândit că guvernul lui Boc conţine o excepţie. Totuşi, avem măcar un Ministru. Şi nu e rău că s-a nimerit a fi tocmai cel de la Externe. Fiindcă măcar în exterior ne-am putea repara imaginea de popor tulburat de complexe, care-şi conservă cu atâta grijă ruşinea de a fi român.

Mai că-mi vine să-i scriu Excelenţei Sale, Domnului Ministru de Externe, Diaconescu, cu tot respectul:
“Mulţumesc, Cristian!”
25 februarie, 2009

Bella Italia

renata
Aparent, români de tot felul îşi iau lumea în cap şi inima în dinţi, să-şi caute rostul, unul mai bun, prin alte ţări.

Şi totuşi în Spania li se zice, generic, „căpşunari”, nu „adormitori”, fiindcă grosul celor care îşi oferă forţa de muncă peste graniţă sunt mână de lucru necalificată, culegători de fructe, nu anestezişti cu examenul de specialitate luat. Deşi se vorbeşte despre un exod al medicilor, al profesioniştilor şcoliţi, al celor cu mapa, totuşi majoritatea covârşitoare a plecaţilor e formată din cei cu sapa.

Raportul e un doctor la un avion de culegători, aşa încât cei din urmă fac imaginea României.
Dacă ai ceva minte în cap şi o grămadă de diplome de studii,când ţi-a ajuns exasperarea la os, înainte de-a te interesa unde şi pentru câţi bani are cineva, vreo altă ţară, nevoie de creierul şi de mâinile tale, te întrebi mai întâi dacă vei face faţă sufleteşte necunoscutului, altei culturi, altei limbi, altor cerinţe, altui mediu de viaţă şi despărţirii de atâţia oameni apropiaţi. Dacă răspunsul e da, abia atunci începi să-ţi pregăteşti plecarea. Dar de foarte multe ori răspunsul e nu, fiindcă n-ai curaj suficient, în schimb ai îndoieli cu ghiotura, aşa că stângi din dinţi, stângi cureaua şi rămâi acasă, sperând ca, măcar la bătrâneţe, să ajungi şef de secţie.

Dacă eşti deja şef, nu de secţie ci de şatră, n-ai mare lucru de gândit, nu trebuie să-ţi legalizezi „spoiesc-tingirile”, pui salteaua, ligheanul, ceaunul de mămăligă şi maieul de schimb în portbagaj la merţanu’ „bot de cal”, îl burduşeşti la habitaclu cu toată familia ta, trăi-ţi-ar, şi zvrrrr! – la Milano. Acolo nu se bucură nimeni când te vede, dar nici prea multe bătăi de cap nu dai, fiind învăţat să dormi sub cerul liber. Dacă nu eşti chiar loază, se găseşte vreun domn Maroni să-ţi dea de pus gresie în beci, pentru o farfurie de paste.
Pe urmă, de alegeri, domni ca Maroni trebuie să facă ceva de ochiul electoratului, cheamă doi carabinieri şi-un ziarist şi te dau afară din ţara lor de nu te vezi, numai că tu te întorci săptămâna viitoare, că nu ţi-ai terminat treaba, mai aveai de pus plinta la gresie.

Cred că asta e, de fapt, povestea, imparţial vorbind.

Italienii ne sunt atât de asemănători!...

În fond, nu-i decât o lună de când iar a dat Berlusconi cu gafa în fasole, îngroşând rândurile mitocanilor care caută inconştient circumstanţe atenuante violatorilor. N-a zis el că aceştia n-au cum să dispară, câtă vreme pute Italia de femei frumoase?

Nu vă sună cunoscut? Aproape româneşte?
24 februarie, 2009

Rumeni şi romeni

renata
Cu mai bine de zece ani în urmă, un italian şcolit si bogat îmi explica, fără să-i pese dacă mă ofensa, că o anumită situaţie pe care o trăise el în prezenţa unor autorităţi române i se păruse de domeniul fantasticului absurd şi-l dusese cu mintea la unul dintre marii lor scriitori. L-am întrebat la cine făcea referire si, timp de un sfert de ceas, a refuzat să-mi spună numele aceluia, considerând că nu auzisem de el, deşi era de notorietate universală. Credea că eu, româncă fiind, nu aveam cum, sub nici un chip, să fi ştiut de existenţa lui. În cele din urmă i-a pronunţat numele: Pirandello.

Următorul sfert de oră mi l-am petrecut încercând să-i explic că Pirandello e tradus în româneşte, se găseşte în librării şi se joacă la teatru, că românii, surprinzător de mulţi chiar, au în casele lor nişte rafturi pe care îşi păstrează cărţile şi că, dacă tragi afară din grămadă cotorul uneia, surpriză, continui să ţii în mână o carte şi nu cutia unei videocasete sau o colecţie de benzi desenate. Aici făceam o aluzie grosolană la biblioteca fiului său, un tânăr om de afaceri.

Cred că nu l-am supărat, fiindcă ulterior am vorbit adesea despre scriitorii şi pictorii care îi plăceau şi despre o mulţime de alte subiecte, cu sinceritate şi fără prejudecăţi.
Dacă fac abstracţie de averea-i deloc neglijabilă şi de acurateţa cunoştinţelor sale de farmacologie, în ciuda faptului că de zeci de ani nu mai practica medicina, ci comerţul cu medicamente, Ignatio nu era decât unul dintre acei italieni care au venit în România să pornească o afacere cu succes garantat.

Treptat, a înţeles ca România nu este altceva decât o altă Italie, îţi faci loc mai în faţă cu plicul (”bustarella”) şi, dacă vrei să dormi liniştit, plicul nu trebuie să conţină bani, ci o eşarfă stampată cu un desen Picasso, serie mică, despre care numai eventuali cunoscători ar putea jura că e exemplar unic.

Treptat, am înţeles şi eu de ce compun scrisori atât de personale, după dictare, unor cunoscuţi de-ai lui, alţi prosperi oameni de afaceri italieni, in România: fiindcă, analfabeţi fiind, doreau să facă diverse comunicări unor persoane foarte apropiate de acasă.

Treptat, am înţeles şi eu, si el, că popoarele noastre seamănă în mod plicticos, aşa că ne-am făcut, reciproc, câte un cadou: el a încetat să-i mai numească pe români „rumeni”, care echivalează oarecum cu „ţigani”, în timp ce termenul literar acceptat este „romeni”, iar eu am început să-l compar cu bunul său prieten, Gian Marco Venier, de 25 de ani corespondent de presă, pe vremea aceea, al „Ansei” la Bucureşti, care îmi spunea adesea că „proştii ăştia de italieni, ar trebui să se mai nască odată, ca să ne semene”, el considerându-se, după un sfert de veac de trai in România, român.

De ce v-am povestit toate acestea… Aşa!
24 februarie, 2009

Răul e apatrid

renata
Iar le facem necazuri fraţilor de gintă latină, care ne-au primit toate ciurucurile în cizma lor, cu o cordială nepăsare! Iar se-nfiorează de-aşa faimă guvernanţi din două ţări. Ziarele italiene traduc regretele poporului român, partea care are acces la internet şi ştie carte. Ziarele româneşti sforăie şi ele cu indignare şi păreri de rău, ce zice media din ţara nu tocmai vecină şi din ce în ce mai puţin prietenoasă.

Stan Laptop, ajunge, prin nu ştiu ce meandre ale minţii, de la fetiţa de 14 ani violată de doi degeneraţi, la cravata roşie de la gâtul lui Cătălin Predoiu, aia care i-a stat în gât lui Berlusconi…

Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, violatorul n-are cetăţenie, etnie, circumstanţe atenuante, agravante, nu contează că era beat sau drogat, că era ţigan, că era negru sau asiatic, că fusese molestat în copilărie, că victima avea 17 sau 70 de ani, că s-a zbătut sau că a rămas înţepenită de frica morţii, că poate fi recuperată psihosocial în ani de tratament sau niciodată.

Un violator are o singură caracteristică importantă: EXISTĂ. Aici ar fi câte ceva de făcut…
În codurile penale unde maximum de pedeapsă e „pe viaţă”, să i se dea. Acolo unde există „cu moartea”, să i se aloce.
Nu s-ar umple închisorile de vieţaşi pentru viol, nici injecţia letală n-ar fi prea des utilizată fiindcă, de îndată ce aceste scursuri ale lumii ar şti cam ce le aşteaptă dacă sunt prinse, fiziologic vorbind, le-ar scădea mult apetitul pentru „flăcăisme”.

Ştiu, nu mai trăim in evul mediu, omul are drepturi, există noţiuni foşnitoare ca: reeducare, recuperare…vax!
Trăitorilor ca-n evul mediu mi se pare normal să li se răspundă medieval, pe înţelesul lor.
În rest e politică, presă, sclipici, filosofie de doi lei, rasism, antirasism, ipocrizie, statistici, sondaje şi circ. Mult circ. Pâine, mai puţin…
19 februarie, 2009

Trei focuri de pumnal

renata




Eu, care mi-s mai chiţibuşară din fire şi le despic în patru, nu pot ţine pasul cu evenimentele la zi. De-aia, în timp ce spargerea Băncii Transilvania din Cluj tinde să alunece din prima pagină către a cincea, iar fiica fotbalistului Chivu, micuţa Natalia, benvenuta al mondo în clinica La Madonnina din Milano îi ia locul, înfăşată în dragostea admiratorilor fotbalistului şi în gafa discretă a ştiriştilor care preiau un detaliu neonatologic (scorul Apgar 10, adică bebeluşul respiră neasistat, are puls peste sută şi prezintă culoare roz, parametri caracteristici în peste 90% din cazuri) drept figură de stil – „o fetiţă de nota zece”, fără să ştie exact despre ce vorbesc, eu mă tot învârtesc în jurul cozii, încercând să pricep CUM…

… pot doi tipi încagulaţi să parcurgă cei câţiva metri de la maşină până in incinta unei bănci, fără să atragă atenţia;
… l-au imobilizat pe paznic, aplicându-i o lovitură in cap şi trei electroşocuri;
… au culcat atât de rapid 15 oameni la pământ;
…a deschis jefuitorul uşa casieriei cu piciorul, dacă aceasta se afla „in prima treaptă de securizare”, cum zice directorul băncii;
… cum de-a umflat atât de mulţi bani, 246.650 lei, in timp aşa scurt;
… de-a ajuns maşina Ambulanţei prima;
… de nu i-a prins din urmă jandarmul alergând după ei, dacă el însuşi declara ulterior că cei doi infractori se deplasau pe jos, dar nu alergau, doar „se grăbeau”;
…de au avut timp să arunce după o ghenă de gunoi din apropiere banderolele de hârtie cu care erau legate teancurile de bancnote.

Când toate acestea fi-vor lămurite, sper să se găsească un nebun să scrie un scenariu de film si să avem şi noi „Ocean’s Eleven”-ul nostru, intitulat ca mai sus.
17 februarie, 2009

„Hai, spune!... De ce ai vrut să ne întâlnim?”

renata
La începutul zilei eram hotărâtă să scriu un text de-ăla rău’, ceva care să aibă la refren „Afară, afară, / cu VALLY’s DAY din ţară”, eram bucuroasă că-mi voi împlânta până în prăsele săgeata în inimioara tuturor domnişoarelor care dorm cuibărite la pieptul puternic al vreunui ursuleţ de pluş, de preferinţă roz, visând un „zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură”, vino în Lexus măcar, dacă Veyron n-ai…şi alte tâmpenii de-astea care dau bine de 14 februarie, dacă eşti un tip deştept ce pune în fiecare an bulina roşie pe kitschul de import care voieşte să sugrume ceva mai tomnatecul Dragobete indigen.
Pe urmă mi s-au întâmplat două lucruri fără nicio legătură unul cu altul şi anume: la ştirile de la ora 7 dimineaţa am aflat despre Minculescu de la Iris, că nevastă-sa îi va dona un fragment din ficatul ei şi am realizat că e pentru prima oară când aud că Minculescu are o nevastă, a ţinut-o ascunsă, n-au divorţat de trei-patru ori la televizor, n-a îngropat-o în Carpaţii Meridionali, n-a făcut referire la ea în niciun cântec si totuşi femeia îi cedează o bucată de ficat, fără să ţină cont de posibile întorsături pe traiectoria viaţă - moarte si apoi, mult mai târziu, pe la amiază, am văzut un puşti, de vreo 17 ani, care ţinea un trandafir roşu la spate, săruta o fată teribil de drăguţă şi asta îl tot întreba: „Hai, spune!... De ce ai vrut să ne întâlnim?” şi mi-am dat seama că, în afară de comercianţii de ursuleţi roz şi de ziariştii care n-au altă treabă, pe nimeni nu încurcă sfântul acesta de marţipan.

14 februarie, 2009

Futurologul de proximitate

renata
Singurul lucru care-i lipseşte in momentu’ de faţă guvernului Boc e un futurolog. Nu vă râdeţi, că nu ştiţi ce-nseamnă. Nu, nu-i tot una cu domnu’ preşedinte. Futurologul e o persoană de ştiinţă care vă explică proiecţia voastră in viitor. Poa să fie de două feluri: de proximitate si de eternitate. De eternitate nu ne trebuie, întâi fiindcă e criză si pe urmă e posibil ca noi chiar să nu mai avem nevoie de aşa ceva, dar unul de proximitate ne-ar scoate din haosul care domneşte in creierii voştri.

Păi vine vara. Vă dă şefu’ tichete de vacanţă. Ultima zi la birou, o bere cu colegii, după program… Noroc, Vasile, hai, petrecere frumoasă si vreme bună să ai, mai luăm un rând, nu, că tre’ să-mi fac bagajele, că mâine plec.
Pleci pe dracu! O să te duci acasă, o să citeşti bonurile alea şi pe dungă si n-o să ştii cum procedezi.
Aici îmi intru în pâine eu, futurologu’ de serviciu. Parcă m-aud!

Prima zi de concediu, Vasile. Scoţi din debara cortul, sacul de dormit, bocancii, jambierele, rucsacul şi spirtiera, le faci balot şi te duci să le vinzi. Nu, nu insista, că nu mai ai nevoie de ele. Cum, n-ai cui? Găseşti. La o adică, le amanetezi. Bun. Îţi dă amanetistul jumătate din valoare. Nici nu-ţi trebuie mai mult. Cu banii obţinuţi, îţi iei bilet dus-întors la vagonetul de dormit. Da, nu te mai mira ca prostu’, nu-i mai zice vagon . E după buget. Cum să nu ştii exact când te întorci? Io la ce-s plătit, atunci?

Îţi iei dus-întors, cum zic, că trenul te aşteaptă.

A doua zi… Bă, nu mă-ntrerupe, că nu-ţi ştii tu viitorul mai bine ca mine. Nu, n-ai pierdut nimic. N-ai nevoie de toate zilele de concediu, o să vezi. Ce ziceam? Aşa. Te duci la Gara de Nord şi-ţi iei un bilet de criză loucost, Îţi rămân bani, normal! Te-ai lăcomit să dai şi sacul de dormit, deşi la iarnă o să plângi după el, da’ în fine, nu e treaba mea ce-o să-ţi fie la iarnă; dacă o mai fi cazu’, te preia un coleg de-al meu sinior-futurolog.
Te duci la peronu’ 19. Acum are opt! La vară o să aibă 19. Vine partea suspendată, care pleacă din autostrada cu acelaşi titlu, tehnologie nouă, biodegradabilă.
Te urci in… tren. Aici am un dubiu, nu pun mâna în foc , io cred că tot „tren” o să-i zică, da’ nu înţeleg scrisul, că tocmai se termina cartuşu’. Nu dom’le!... Ce te-ai albit aşa? De la imprimantă.
Buuun. Iată-te în Mamaia…Nu te-am întrebat dacă-ţi place sau nu Mamaia. Ţi-am zis unde trebuie să ajungi. Da…Nu, că nu mai e după cum vrei tu. Ai rămas cu puştismele astea, cu Vama Veche, cu harfe, cu figuri…

La Mamaia te duci direct la Rex. Aici merit un bouns, că nu te las să umbli din recepţie în recepţie, întrebând unde sunt valabile bonurile tale valorice. Câştigăm timp. Aţă la Rex! Fă-te că eşti în largul tău. Nu întreba dacă au camere, că te prăbuşeşti în ridicol. Pune tichetele pe tejghea şi cere un bergănbir la patru grade. Prietenii tăi habar n-au de ce, dar recepţionerul are liceul de alimentaţie publică şi-o să priceapă imediat că nu eşti vreun guşter. O să-ţi toarne berea fără guler . Tu o să zici „păstrează restul, amice!”. El o să te întrebe dacă vrei un taxi. Tu o să zici „da”, fiindcă n-are rost să pari un pui de maţe fripte in cel de-al doisprezecelea si ultimul minut de concediu si-o să te pomeneşti în vagonetul de dormit, cât ai zice peste.

Ştiu, ştiu ce vrei să mă întrebi: de ce durează călătoria de întoarcere aproape nouă ore. Fiindcă mai sunt şi alţi pasageri, nu ţi-a luat tac-tu drum de fier. Poate să fie unii care-şi petrec vacanţa la Lehliu-gară, alte douăşpe minute. Poate chiar douăzeci, că acolo nu va construi doamna Udrea decât o pensiune de patru stele, dă hotelieru’ o amandină din partea casei că ai optat pentru el.
13 februarie, 2009

C-un ochi râd, cu altul plâng, p-amândoi de gât îi strâng…

renata
Citesc blogu’ lu’ acesta cu nume domnesc, faţă de tută şi apucături de Gică Diazepan.
Il citesc cu dreptu’. Ochiu’, fiindcă la el mă refer, prinde a-mi lăcrăma de râs.

Vasăzică în anunţul aproape electoral pe care şi l-a postat pe blog, recunoaşte cu modestie că e „ specializat în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne, cel mai dificil capitol al negocierilor României cu Uniunea Europeană; autor al mai multor lucrări în acest domeniu; - Decorat de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul “Bărbăţie şi Credinţă” (cel mai important ordin militar de pace), în grad de comandor, pentru meritele deosebite în aderarea României la Uniunea Europeană.”

Pe urmă zice nea Rareş Niculescu, fiindcă el e subiectu’ şi predicatu’ zilei, că-i place de Bob Dylan şi de Pink Floyd.
Lăcrămile încep să-mi curgă lanţ pe obrazul drept, a înţelegere: ăsta nu scrie pe blog pentru tovarăşii lui! Scrie pentru vreo fată de-aia care-şi serveşte ceaiul de iasomie cu scorţişoară şi cireş la Vasiliada, că uite şi cartea lui preferată: Bill Clinton - Viaţa mea. Păi cu asta faci ravagii atât în suflete de domnişoare culte şi cu masteru-n cap, cât şi în anticamera guvernului, până îţi vine rândul la interviu.

Gata. Ochiu-miu drept e frânt de oboseală. Îi dau liber la program şi-ncep să-l exploatez pe stângul, care stâng, conform basmului, e antrenat cu plânsu’…

Dau foaia la site şi mă nimeresc cu lectura într-o îmbulzeală de nedescris, ’jde inşi, care normali, care ziarişti, care martori oculari, se grăbesc să se înţeleagă ei pe ei şi apoi cazu’ in speţă, adică în ce măsură (de metrica muzicală vorbim) se pupă Pink Floyd cu maneaua burticoasă şi păroasă şi cine ne garantează nouă că nu a greşit vreun tembel de editor, mutilând cartea lui Bill Clinton fix în titlu? Nu cumva, in original, se numea „Of, viaţa mea!”?
Fiindcă, dacă aşa vor fi stând lucrurile, totul capătă sens, pumnul în figură, aplicat de europarlamentar unei fete, miroase a legitimă apărare preventivă si numai faptul că asta l-a bătut măr, mai apoi, dovedeşte cât de rea şi invidioasă e lumea în care trăim.

Adică de ce să nu se râdă si ochiul meu stâng si plângăcios de ceva?
11 februarie, 2009

Blogorănia

renata
Da. Moda jurnalului încuiat cu lăcăţel cât bobul de porumb, ţinut departe de ochii vigilenţi ai mamei care l-ar fi răsfoit şi de două ori pe zi, numai ca să se asigure că nu e oportună [încă] o vizită la ginecolog, a trecut demult.

Jurnalul intim şi parfumat era, in general, apanajul fetelor. Băieţii n-aveau apucături de-astea, n-aveau gânduri care să necesite conservarea în condiţii tainice, n-aveau de ce să-şi noteze undeva „ A nins toată noaptea. Nu circulă nici un autobuz. N-am cum să ajung la şcoală şi, prin urmare, n-o să-l văd… Zăpada a devenit duşmanul meu de moarte.” , unicul lor mare secret era fumatul în spatele şcolii şi singura grijă, îndepărtarea urmelor tutunului – miros şi ce se scutura din pachetul de ţigări prin buzunare.

Azi lucrurile s-au schimbat din temelii. Puştoaicele au jurnalul la vedere şi, cu cât impresiile par de factură mai intimă, cu atât mai profund e chinul să fie subliniate cumva, grafic, fotografic, cromatografic. Si s-a mai schimbat ceva, cred: adevăraţii, marii, mulţii posesori de jurnal personal sunt ei, ciutanii de 17 – 20 „şi ceva” de ani care, nu numai că au opinii (bravo lor!) de tip decret, nu numai că şi le aştern prin batere cu pumnul în masă, nu numai că şi-au perfect-cristalizat convingeri despre experienţe proprii pe care urmează să le trăiască peste alţi vreo douăzeci de ani, dar să te ferească sfântul să îndrăzneşti o altă opinie la „comentarii”, că zbori, călare pe „123urban”, direct in paradisul mitului lor falnico-falic care-i face să pară atât de maturi si invulnerabili.

Poate că nu m-aş fi apucat niciodată să deschid acest subiect, dacă ieri n-ar fi adus vorba cineva despre „comunicare” şi dacă, tot ieri, n-aş fi citit întâmplător pe blogul unuia dintre cei mai teribili copii teribili ai blogosferei româneşti, un îndemn plin de viaţă, adresat actorului „săracul Dem Rădulescu”: „Gata, bă, mai duceţi-vă la culcare, mai lăsaţi şi pe alţii să îşi joace şansa!”

9 februarie, 2009


Băieţii buni n-are noroc

renata
De săptă-luni, cred că deviza secretă a guvernanţilor noştri este : “Ce nu îl deşteaptă, îl face mai docil.” Asta, referitor la băiatul din popor, învăţat să iubească tot ce nu întelege.
Exemple? Vreţi exemple?
Bine.
Pe 1 ianuarie 2007, am intrat în UE. Aţi văzut cât s-a bucurat poporul? Ce şampanii, ce artificii, ce de sticlă spartă în Piaţa Universităţii, dar nu spartă golăneşte, ca în ceilalţi ani, când elemente turbulente, certate cu simţul civic, au tranformat centrul Bucureştilor în groapa de la Glina, ci spartă cu mândrie naţională, cu entuziasm ştiinţific…
Dacă l-aş fi întrebat atunci, în noaptea respectivă, pe un băiat: ” Tu ştii ce e aia UE?”, riscam un “Băi… vorbeşte frumos!” în cel mai fericit caz, în cazul opus mă puteam alege cu una peste bot.
Că-l întrebam, că nu-l întrebam, el era fericit că-şi intrase in UE.
Dacă l-aş fi întrebat pe acelaşi băiat: “Ai idee cum a fost cu aviara? Cum dracu’ mureau găinile pe capete, nimic nu-i stătea virusului în cale, decât nişte sereleuri bineintenţionate care ne spălau cauciucurile cu o zeamă dezinfectantă ce s-a dovedit, mai târziu, a fi apă chioară?”, el ce credeţi că mi-ar fi răspuns? Că avea Hoffmann la Roche prea mult vaccin Tamiflu pe stoc? Nu! Mi-ar fi zis: “Nu ştiu, că io m-am dezinfectat cu pălincă de când sunt. Hai, să trăim bine!”
Dacă l-aş întreba acum pe băiat: ”Ai idee de ce se bucurau ştiriştii asa de rău, când am câştigat punga cu petrol din Marea Neagră, dacă tot nu prea era a noastră?”, el nu mi-ar zice, zeflemitor: “Fiindcă ştiau că urmează desecretizarea lui Boc.”… M-ar privi acrit de cît sunt de pisăloagă, si proastă pe deasupra, dacă-mi pot imagina că petrolul se ţine la pungă.
7 februarie, 2009

Gaudeamus igitur

renata
După marea încercare literară a marelui Boc - puşca si cureaua lată, ce de bani aveaţi odată! - deşi el a stricat ritmul, despicând firul in trei: prime, sporuri, stimulente, a dat şi minstrul sănătăţii cu un cântecel peste noi:
Punga şi obrazu’ gros, şi-n Ferrari, şi pe jos.
Adică cum? Simplu!
Când călăreşti căluţul lui Ferrari şi arunci lasso-ul după ministerul sănătăţii, prinzându-l, totul devine permis. Ai glume cu Rectorii Universităţilor de Medicină, îi plesneşti cu halatu’ peste ochii şi le rânjeşti din punga de firmă: “Aşa-i bă, că nu-i aşa?”
Ridicolul ar fi putut să-i aparţină exclusiv afaceristului banal, ajunsului prin mijloace de-acum consacrate, ministrului de formula unu…
Dar, din păcate, venerabilele cadavre didactice universitare care încă mai speră să se pună un zero în coada lui 5% - mărirea de salar promisă, au dat cu oiştea pupincurismului în gard, au vrut s-o facă pe băieţii ăia care îngenunchează rapid şi eficient la schimbarea cauciucurilor şi s-au grăbit să-şi înmoaie măinile lor, invăţate să dea paginile tratatelor de medicină, în punga de culoarea sângelui arterial, a ministrului Ferrari.
7 februarie, 2009

Scrisoare pentru urmaşii urmaşilor noştri

renata
Cred că n-a fost om în ţara asta, să nu se fi entuziasmat când a auzit că am caştigat la Haga! …
Dacă peste ani, după ce timpul si colbul se vor fi aşternut îndeajuns de temeinic, cu acte în regulă, parafate si confidenţializate, peste această întâmplare, tu, vreun aiurit călător cu mausul, vei accesa din greseală pagina de faţă, pentru tine sunt obligată să fac precizarea că, in 2009, februarie, prin decizia Curţii de la Haga, România a caştigat nu numai, ci si.
Detalii, tinere, la: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/119530/Ce-inseamna-victoria-de-la-Haga-pentru-Romania-.html ...
Exact aici unde te trimit sa citeşti, vei găsi, în zicerea Ministrului nostru de Externe de la acea vreme, indiciul că acesta nu era doar un bun diplomat, dar şi un tip cu umor, pentru că iată cum îşi încheie declaratia:
” ... Exista rezerve de hidrocarburi, dar urmeaza sa vedem in ce cantitate si in ce masura putem sa ajungem la ele."
Daca tu, cititorule, nu vei înţelege pe deplin ce-a vrut să zică domnul Ministru prin „ ... şi în ce măsură putem ajunge la ele”, caută undeva (te descurci şi singur!), pe vreun site de bancuri istorice, pe cel în care se povesteşte că, într-un ipotetic institut de cercetare pentru potenţial intelectual si creativ uman, în 3 incăperi perfect goale, au fost închişi separat un român, un indian şi un neamţ, lăsându-li-se la îndemână câte două mici bile din metal masiv, cu rugamintea ca, în decurs de o noapte, să facă ceva interesant cu ele. A doua zi dimineaţa comisia l-a găsit pe indian concentrându-se intens, iar biluţele pluteau în aer. Neamţul era şi el preocupat şi entuziast, fiindcă reuşise să obţină energie, plasându-le într-un anumit raport una faţă de cealaltă şi-acum cerea hârtie şi creion să scrie nişte ecuaţii. Doar românul zăcea trist într-un colţ, abătut, ţinând în palmă o singură bilă şi, la întrebarea - ce se întâmplase cu bilele lui, acesta a răspuns: „Păi asta s-a stricat şi p-ailaltă am pierdut-o”
Oh, dar deja ţi l-am spus eu!
Nu-l mai căuta, că cine ştie ce mai afli!...
5 februarie, 2009

Alice în ţara Ciutacilor

renata
Habar n-am avut cine e Alice Drăghici.
O urmăresc de două seri la televizor, cum dă ochii peste cap, nu a leşin, ci a exasperare. Stiţi, genul ăla de exasperare ultra-răbdătoare, pe care ţi-l educi când toată viaţa ai de-a face cu proşti.
Două case, două maşini, două conturi cu sold modest, cât să n-o omită banca de pe lista de clienţi, un venit anual fără sare şi piper, chiar că nici nu merita să se fi zorit cu declaraţia de avere. I-a apărat pe Cămătari, pe Hayssam, pe Boierică…In fond, ăsta-i blestemul vieţii de avocat: să-l apere pe Diavol, că Dumnezeu nu prea are treabă cu justiţia pamântească.
În prima seară m-a cam enervat. S-a enervat şi ea. Dar în a doua, adică aseară, a fost un regal.
Când se lăsa ea uşor in faţă, de astă dată cu ochii mijiţi, subliniindu-şi vorbele de la stânga la dreapta şi retur cu mandibula-i bine conturată, când făcea ea apel la ultimul strop de bun simt al vazutilor si nevazutilor interlocutori, si zicea “…să credeţi în Sistem, să credeţi în Sisstem!” [judiciar], zău, mă luase aşa, un fel de duioşeală pe la genunchi, parcă şi plină de speranţă, cum n-am mai avut de la “Pe aripile vântului” – scena finala.
Stam tuflită în canapea şi mă găndeam: băi, suntem praf! In frunte cu Ciutacu. Asta, ce are el faţa aia de neînţelegător de la natură, dar acum părea o fortăreaţă a nepriceperii!
Eu înţelesesem demult de ce un arestat prevenitv trebuie internat sub paza (fiindcă te poţi aştepta la orice din partea lui, încă nu-i un pericol clasificat), iar un puşcariaş sadea trebuie internat în stare de libertate (fiindcă ăstuia ştii ce-i poate pielea, a omorât, dovedit, cu probe, mai rău de-atât ce să mai facă) , Ciutacu nu intelegea.
Eu deja intuiam cum e cu eul criminalului raportat la armonia universală in prima lui noapte petrecută la Jilava, Ciutacu era bâtă.
Banuiam ce-nseamnă sa fii victima unui brutar care ţi-a trimis şişul in franzelă, şi tu, unde să-l pui la păstrare, în carotida gardianului… Ciutacu se făcea că plouă şi număra la pastilele alea de ecstasy, parcă ar fi scos ţara din criză cu ele. Poţi să relansezi economia naţionala cu zece mii de buline de-astea? Nu! Atunci e clar ca ăla care le-a adus era un un beginner, bine, dracului, că i-au dat trei ani cu suspendare, altfel trăia pe banii statului mult şi bine, poate işi făcea şi implant de păr, în regim de urgenţă medicală.
Doamne, cât mi-a plăcut femeia avocat Alice Drăghici si cât m-a enervat Ciutacu!
Si când zic asta, nu mă gândesc la câte m-a făcut ea să pricep pe metrul pătrat de tragere a spuzei pe turta sa, ci la senzaţia care mi-a persistat îndelung în interstiţiul celular, multă vreme după ce îi dădusem “off” televizorului: Ponta îmi devenise simpatic.
Asta înseamnă să fii meseriaşă!

4 februarie, 2009

Dezarmanţi şi periculoşi

renata
Cred că s-au descoperit armele furate la Ciorogârla! De unde ştiu? Simplu! Pentru că nu le mai caută. Doar se prefac.
Iată faptele: ieri, pe la amiază, circulând cu viteză cam neregulamentară pe Splaiul Unirii aproape pustiu şi aproape de ieşirea din Bucureşti, am încetinit considerabil la vederea unui număr de cinci puncte prăzulii care puteau fi drumari, dar tot atât de bine, poliţişti. Pe măsură ce mă apropiam, am observat că punctele devin clar veste şi sunt îmbrăcate peste nişte costume negre cam de antitero.
Imediat am reuşit să desluşesc şi motivul care le făcea să pară aşa sfidătoare la adresa legii gravitaţiei şi anume Loganul alb cu insemne de poliţie pe care stăteau oarecum tolănite, ele, costumele negre cu veste prăzulii. Când deja distingeam detalii, cum ar fi bocancii impecabili, noi şi strălucitori, a trebuit să fac dreapta pe aleea pietruită şi să-i dau bineţe portarului firmei unde aveam treabă. Omul, deşi mă cunoaşte din vedere, m-a rugat să mă legitimez, dar nu pentru el, ci pentru poposiţii aceia bicolori, astfel că am extras buletinul din geantă şi l-am scos în vizibil, prin geamul din stânga deja coborât în vederea dialogului, cam la o lungime de antebraţ.
Până s-a făcut el că mă controlează, l-am întrebat ce-i cu reprezentanţii legii şi ordinii.
A dat din umeri, cu milă: “Stau şi ei săracii p-aci, să le treacă tura. Au îngheţat de frig.” Zic: păi nu fac filtru? Nu caută arme? Iar ridică din umeri: ”Unde dreacu, Doamne iartă-mă, să le caute?! La lume în por’bagaj? Parcă ei nu ştie că n-are ce să caute! …Da’ ăsta le e serviciu!... Stă p-acilea dă patru ore.”
3 februarie, 2009

Interlop

renata
Am căutat cuvântul interlop în DEX.
Nu înseamnă nici pe departe ceea ce credeam eu, din contextele în care e folosit azi. DEX-ul, care nu e nimic, nu iese pe stradă, nu cumpără, nu vinde, n-are cont, n-are firmă, n-are imobiliare, nu e VIP, nu e nici măcar persoană fizică sau juridică, ci e un fel de carte, trăieşte hăbăuc pe melagurile lui dicţionăreşti şi continuă, în marea-i nepăsare faţă de ceea ce tocmai trăim, să creadă că o definiţie potrivită pentru interlop ar fi: “ care are o reputaţie proastă; rău famat, dubios, suspect, deocheat”
Îi dau click pe ignore şi mă duc repede pe 123urban, cu speranţa că aici voi găsi, în dicţionarul viu al limbajului de toate zilele si nopţile ce mi-au mai rămas, o definiţie.
Wrong! Vietatea lingvistică nici n-a auzit de interlop, cică să i-l definesc eu!
Mă pun pe definit cuvântul care mă îngrijorează, încerc să dau numitor comun tuturor interlopilor despre care vorbeşte presa cu politicoasă reţinere, întreb un prieten, generalizez cât pot şi, când sunt aproape sigură că ştiu ce e ăla un interlop, adică îi vizualizez portretul robot - fălcos, ochi osândiţi la osânză palpebrală, seninătate pe muşchii mimicii, poate chiar exprimând amuzament obosit faţă de imbecilitatea conştiincioasă a reporterului care pune întrebări deranjante şi oferă spor de deranj, picioare în “X”, geacă de firmă, abdomen marcant, mers legănat, de marinar pe uscat, fiindcă uscatul se udă tot când vede muşchii lui… ce mă împinge necuratul?!
Să iau o pauză de la definit, să mă uit niţel pe realitatea net, să mă relaxez şi pe urmă să i-o dau p-aia greaua lu’ 123urban.ro.
Pe “realitateapunctnet” însă, se întâmplă nişte chestii…
Anume că ”doctorul oftalmolog” care l-a diagnosticat pe Gorbunov, primeşte azi, prin accepţiunea divină, un nume: Carmen Marin.
Ea, din interiorul moale al halatului alb, glăsuieşte aşa:
"Când vine la mine la consultaţie, eu nu ştiu că el cere să fie eliberat sau ajunge la medicină legală”…
Mai zice că e posibil să se fi înşelat în privinţa diagnosticului, dar eu deja nu mai sunt atentă la ce citesc, mă gândesc că, în sfârşit, profesionalismul strict specializat şi-a făcut ivirea şi în România, oftalmolog Carmen Marin (prezent!) işi face meseria cu abnegaţie, nu se încurcă în detaliul “pacient&cătuşe” ( oare de ce ?!), se uită cu luminiţa aia de la capătul tunelului direct în ochiul lui, în nervul optic, şi scrie pe hârtie, sub parafă şi semnătură, “Dg: glaucom, da’ nu e exclus să mă fi inşelat”.
Brusc, definiţia bună pe care o dădusem eu temenului de interlop, cade.
Dex-ul rămane cu ce credea el, 123urban îşi vede de muismele lui inofensive.

2 februarie, 2009