Palmarea sau palma rea?

Scurt-metrajul cu palma rea a preşedintelui a făcut înconjurul lumii.
Ce-ar mai fi de adăugat, când s-a dovedit că orice român e specialist în efecte cinematografice şi trucaje?
Unii şi-au făcut blog special pentru asta, să explice, frame by frame, mânăreala.
Alţii, cascadori de renume, s-au făcut de cascadorii râsului, uitând că şi-au mâncat tinereţea în faţa obiectivului şi nu în spatele lui.

Cică i-au tăiat braţul lui Băsescu – în photoshop, nu vă bucuraţi! – şi i l-au animat ca şi cum i-ar da o pleasnă scurtă, cu dosul pălmii, puştiului. Cică au cam mâncat fotograme, de cârpaci ce erau.
Aiurea! Când gestul real e rapid, ies mai puţine freimuri. Iaca, o dau şi eu scurt, la plesneală, sperând că vine cineva cu argumente ştiinţifice să-mi explice cum e cu capetele de mişcare şi cu fotogramele intermediare.

În pofida tuturor oamenilor de bine care vor să-l scoată basma curată pe Antimogulul Naţional, s-a ridicat Roberta, să confirme că nu l-a pălmuit, ci doar l-a împins pe ţânc.

De! Unde nu-i cap, degeaba sunt picioare. Roberta e genul care te împuşcă, să nu te mai chinuieşti.

Toată suflarea aşteaptă să apară vreun Spielberg, să se lămurească dacă filmul e „SIFI” sau e documentar horror.

Nu ştiu dacă mai avem timp până de Moş Nicolae să chibzuim cum e mai bine să votăm: cu stângaciul Geoană sau cu dreapta de mardeiaş a lui Băse?

Din nefericire, ştirea despre palma rea a pus în umbră o altă ştire , cea despre palmarea unei fiole de vaccin pandemic de către un reprezentant al presei, cu ocazia şedinţei foto de lansare a „Cantgripului”.
Citim în „Gândul”:
Campania de imunizare la AH1N1 cu vaccinul românesc Cantgrip a început spectaculos. O fiolă de vaccin pandemic AH1N1 din cele 50 aflate într-o cutie arătată presei, joi, ca mostră, de conducerea Institutului Cantacuzino, a dispărut, Ministerul Sănătăţii avertizând că nici doza respectivă, nici celelalte 49 rămase nu vor putea fi folosite, deoarece şi-au pierdut proprietăţile. Astfel, conducerea Institutului Cantacuzino a arătat jurnaliştilor, care au dorit să vadă, să fotografieze şi să filmeze fiolele cu vaccin, o cutie cu 50 de doze. Cutia a fost returnată după un timp, închisă, ulterior constatându-se că în ea mai sunt doar 49 de doze şi că una dispăruse.
Vaccinul trebuie păstrat la o temperatură între 2 şi 8 grade. Acesta este motivul pentru care transportul dozelor de vaccin se face cu o maşină frigorifică. "Doza de vaccin pandemic care lipseşte din cutia care a fost filmată, astăzi, 26.11.2009, la lansarea campaniei de vaccinare împotriva gripei AH1N1 a Ministerului Sănătăţii, desfăşurată la Institutul Cantacuzino din Bucureşti, când presa a fost invitată pentru oportunităţi de imagini, nu poate fi utilizată deoarece a fost ţinută în condiţii improprii", precizează Ministerul Sănătăţii.

Citim şi ne întrebăm: de ce aşa cu grăbire a ţinut Ministerul Sănătăţii să precizeze că doza subtilizată şi-a pierdut proprietăţile?
Ca să-l prevină pe hoţ că vaccinul nu mai face doi bani şi el e total expus gripei periculoase?
Aş! Ca să se pună la adăpost în eventualitatea că omul se duce glonţ cu proba la un laborator particular de analize şi află că a furat...apă chioară.

Habarnalistul de serviciu

Între habarnistul de bodegă, cel care-şi dă cu presupusul la un păhărel pe orice temă, dispus să-ţi vândă un zvon la preţ de informaţie şi habarnalistul care scrie la jurnal, eu îl prefer pe primul.

Măcar acela e nociv doar pentru doi-trei gură cască, Cornei, Dorei, băieţi cumsecade care sparg o sută de mii pe-o ţuică bătrână şi se duc acasă la culcare, pân’ la ziuă uită despre ce s-a vorbit la masă.

Habarnalistul de serviciu, ăsta care ia salar’ de la vreun Mogul de presă, ca să-şi tocească pingelele mouse-ului în călătorii de documentare, hăt, tocmai la zeci de click-uri distanţă, pe site-uri de gospodine, e tare periculos fiindcă emite afirmaţii ca şi cum ar fi în deplină cunoştinţă de subiect.

De pildă, scrie aşa un domn habarnalist la, nici mai mult, nici mai puţin decât Jurnalul Naţional:
“Marile companii farmaceutice, în special cele americane şi vest-europene, trebuie să efectueze un studiu pe oameni pentru fiecare nou medicament pe care îl scot pe piaţă.”

Greşit, domnu’ Mircea Opriş!

Toate companiile farmaceutice, de la cea mai mică făbricuţă de piramidon dintr-o ţară bananieră şi până la marile concerne farmaceutice de ţări superdezvoltate, sunt obligate să efectueze, după studiile preclinice, studii clinice pe om.

Altfel îşi iau “pa!” de la medicamentul pe care intenţionează să-l scoată pe piaţă.

Ia să vedem mai departe: “După mai multe scandaluri în deceniile trecute, în Statele Unite, de exemplu, Drug & Food Administration, o "poliţie" a medicamentelor şi a alimentelor, a interzis foarte multe studii pe animale, dar şi pe oameni”

Iar greşit domnu’ Opriş, greşit-greşit, de două ori în aceeaşi frază.

“Drug & Food Administration” nu e nicio poliţie, e agenţia guvernamentală care controlează orice viitor medicament nou sau orice variaţie a unui vechi medicament, în laboratoarele sale proprii, ca să se asigure că documentaţia teoretică pusă la dispoziţie de fabricant e conformă cu adevărul.

I-am putea zice poliţie dacă ar intra în acţiune după ce produsul finit a început să se comercializeze, dar ea acţioneză anterior chiar fabricării medicamentului.

“DFA” n-a interzis niciodată nimic din ceea ce solicită în mod obligatoriu, în vederea aprobării unui produs medicamentos.

Interzice eventuale încălcări ale protocolului sub care se desfăşoară orice studiu clinic, încălcări care intră în conflict cu drepturile omului.

Avem şi noi un omolog românesc al DFA, Agenţia Naţională a Medicamentului unde, aşa cum zice mai departe panicosul informator al opiniei publice, “nu se cunoaşte numărul exact al experimentelor” efectuate în centrele medicale de cercetare româneşti.

Sigur că ANM nu deţine astfel de date, luând cunoştinţă că s-a efectuat studiul clinic obligatoriu, numai în momentul în care începe să analizeze documentaţia tehnică şi ştiinţifică a produsului care i se prezintă spre înregistrare şi punere pe piaţă.

Nu la ANM trebuia să se informeze despre această evidenţă domnul habarnalist!

În încheierea articolului, fiindcă oricum alta era miza textului, şi anume pomenirea rectorului Facultăţii de Medicină din Timişoara, în legătură cu nişte bani negri – or fi, nu zic nu, dar trebuia cercetat fenomenul punctual, nu extrapolat prin datul în bobi într-o zonă complet necunoscută semnatarului textului, Opriş ăsta aruncă nişte puncte de suspensie ca să facă dezvăluirea mai explozivă: “Compania farmaceutică, de regulă străină, plăteşte un studiu de fezabilitate[…]. Pentru acest lucru se angajează o firmă de studii clinice care, la rândul ei, selecţionează spitalul şi angajează un... investigator”.

Păi dacă aşa se cheamă, investigatorul, investigator?!

Iată : “Investigatorul - un medic sau o persoana care exercita o profesiune agreata in Romania in vederea desfasurarii studiilor clinice conform legislatiei in vigoare, pe baza cunostintelor stiintifice si a experientei in domeniul ingrijirii pacientilor pe care le necesita aceasta; investigatorul este responsabil de desfasurarea studiului clinic intr-un centru, iar daca, intr-un centru, studiul este efectuat de o echipa, investigatorul este conducatorul echipei si poate fi numit investigator principal. ”

De ce să căutăm conotaţii acolo unde nu sunt?

Dacă era cu adevărat jurnalist, domnul Mircea Opriş ar fi putut face lumină în triunghiul „agenţie de control medicament – mare producător – guvern”.
Sau în patrulaterul „studiu clinic - bani mulţi la Centru – voluntar de experiment - bani ioc”.

Dar probabil că onorariul oferit de ordonatorul articolului către ziarist a fost modest, cu bătaie scurtă, politică şi nu merita efortul unei documentări mai aprofundate decât un „dictează-mi şi eu scriu!” ...

E-ternul feminin

S-a băgat toamnă peste tot, aţi observat?
E la liber!
Culoare-n frunză cât cuprinde, soarele-i rumeior şi flăcăiandru dimineaţa, la amurg e blajin şi resemnat, un fel de Soare cel Bătrân, domnitor incontestabil peste mioritica noastră glie. Nu-i aşa că “mioritica noastră glie” sună beton?
N-are Videanu borduri pe ştoc, câtă sintagmă am înmagazinat eu în ultimele zile!
De unde? De unde, de unde!...
Din catrenul lui Foarţă, ăla cu eternul feminin - “Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,/ doamnele invidiosincrasii mai au:/ unele văd roşu, altele oranjuri, /unele văd dublu, cestelalte blau.”, ăsta de-l citai acum, şi tot nu mă satur citindu-l...
Ce-mi place la el cel mai mult e că nu-l înţeleg.
Adică cum vine asta, „doamnele vertijuri, doamnele deranjuri, doamnele idiosincrasii”?
Mă minunam, mă incitam, mă cuprindeau fiorii, dar o exemplificare netă, pe net, nu găseam.

Noroc cu Roxania Iordache, graţie căreia am descoperit că se poate decodifica până şi catrenul ăsta, în sens invers acelor de ceasornic, şi anume:

Azi: „Hai să-i spun eu despre votul meu, al familiei mele şi al multor români: a fost PENTRU CRIN, pentru că merită, pentru că e altfel, pentru că ne reprezintă, pentru că e adevărat, frumos, curat, de dreapta.”

Ieri: „Crin Antonescu justifică pe deplin afirmaţia pe care am făcut-o aseară şi pe care o reiterez cu toată convingerea: este cel mai mare lider politic al României profunde postdecembriste, după Corneliu Coposu. Seniorul ar fi mândru de el. Ştiu asta, pentru că l-am cunoscut îndeaproape şi m-am bucurat de afecţiunea lui.Deci am toată autoritatea morală să fac afirmaţia că urmaşul lui Corneliu Coposu este Crin Antonescu. Pentru care îi mulţumesc.

Acum câteva luni: „Şi în raport cu monarhia, îl prefer pe candidatul Radu al României, candidatului Crin Antonescu, care, de când ţine să candideze la preşedinţie, afirmă că susţine teoretic monarhia. Care-i diferenţa? Diferenţa e de onestitate.
Ştiu, îmi veţi spune de ultimul sondaj Insomar, care indică mari şanse pentru Crin Antonescu. Pe moment. Şi poate şi pe viitor. Votaţi-l! Eu votez pe cine cred că poate duce România la o condiţie înaltă în Europa. Mă gândesc de câţiva ani la candidatura Principelui Radu la preşedinţie, în calitate de candidat unic împotriva lui Băsescu.”

Ei, aşa mai vine de-acasă şi domnul Foarţă! Unele văd „BAU!”. Pardon: „blau”.

...ca să treacă vremea

Toată lumea a comentat în vreun fel răspunsurile candidaţilor la două întrebări stupide, după părerea mea, puse de Turcescu. Aia cu fapta bună şi aia cu reperul moral.
Pretendenţii la tronul cotrocean au fost, toţi trei, penibili şi penibil de ipocriţi.
Acum, aşteptând ora 21, mă întreb:
noi ce-am fi răspuns ?

Pe cine votăm?

Acu’ vreo lună, s-a stricat iar centrala termică. Tocmai într-o zi friguroasă.

Mi-am pus halatul de molton vişiniu, ăla care mă face să aduc mai degrabă a doctoriţă şi-am butonat vreun ceas la ea. Nu că m-aş pricepe, dar data trecută am păcălit-o şi-am pornit-o.
De data asta nu mi-a mers.

Femeia de serviciu care m-a secondat tot timpul cu privirea, sperând să fure ceva meserie, s-a plicitsit la un moment dat şi-a zis “ ’Aideţi, că chem io un băiat!”…
Îl sună. Vorbeşte cu el. Ăla zice că nu poa’ să vină decât peste o săptămână.
“Întreabă-l de ce?” –îi suflu eu.
“Fincă n-are maşină”, sopteşte ea, acoperind receptorul.
“Spune-i că-i plătim taxiul. Ba nu! Dă-mi-l mie, la telefon. “

Mi-a luat vreun sfert de ceas să pricep că are maşina la reparat, că aşteaptă să-i vină piesele din străinătate, că Volvo e singura marcă pentru care nu se fabrică piese decât la “Volvo”, că n-are cu ce-şi căra lada cu scule, că nu merge cu taxiul niciodată, nesuportând să fie altcineva la volan.
“Bun, zic. Ce are maşina dumneavoastră?” Avea un stop spart şi nu ştiu ce, la bară.
“Ăsta nu e un motiv să nu mergeţi cu ea, până vă vin piesele.”
Admite că da, că ar putea s-o scoată din atelier şi s-o ducă seara înapoi.

Apare cam într-un ceas.

Un pirpiriu ochelarist. Adevărat e că cele două lădiţe cu scule atârnau mai greu decât el, la cântar.
Se apucă de demontat şi de explicat cum funcţionează o asemenea maşinărie.
Îl ascultam politicoasă, pe picior de plecare, tura mea se terminase demult.
Din vorbă în vorbă, ajungem , ca tot românul, la Cotroceni.
Zice: “Doamnă, eu am lucrat la Cotroceni mulţi ani.Cam ştiu ce e pe-acolo!”
Zic: Eraţi mecanic de întreţinere ?
Zice: “Nu. Eram sepepist.”
Mă uit iar la el, mai cu luare-aminte…poate mi se păruse pipernicit la prima vedere. Poate o fi vreun vânos. Nu era. Era pipernicit.
“Eu credeam că sepepiştii seamănă toţi cu Kevin Costner”, ii spun.
El zice, misterios: “E, nu chiar toţi!... Uite aici, are un modul, ăsta trebuie schimbat. Daţi-mi o cârpă!”
Îi dau cârpa, dar nu mă las: “Şi ce făceaţi acolo, la Cotroceni? “
El, strâmbându-se la o şurubelniţă în cruce, îmi explică: “Diverse. În ’91 am terminat Dreptul.”
Şi-atunci cum de îmi reparaţi mie centrala?
“Cu zece, precizează. Am terminat cu media zece.”
“Bravo, zic, dar cum de reparaţi centrale?”
“E o pasiune. O să vedeţi că nu vă cer mult pe intervenţia asta. N-o fac pentru bani."
“Bine, zic, aş fi mulţumită să funcţioneze ca lumea, nu să mă coste foarte puţin. Mai ziceţi de la Cotroceni!”
“Adică să dau din casă, râde el... Uite, de pildă Iliescu. Ăsta a fost cel mai disciplinat. Nu ne ieşea din cuvânt. Îşi anunţa din timp plecările… Moşu’ lucra ca la carte! De fapt, a fost singurul care s-a priceput la ceva.”
Parcă mă făcuse curioasă, deşi nu credeam o iotă. “Dom’le, zic, da’ e adevărat că e sărac şi cinstit?”
“Pă cuvânt de onoare: da! Chiar nu s-a băgat în nimic. Ştia, vedea, se făcea că nu ştie. Vă spun, avea clasă!”
“Şi Constantinescu?”
“Şi Constantinescu şi-a văzut de treaba lui, dar nu era ca Ilici. N-avea şcoală.”
“Şi povestea cu Ţigareta?”, îl tatonez eu.
La întrebarea asta tipul s-a dat jos de pe scaun şi-a zis că o să-mi schimbe două siguranţe Moeller, să închidem calculatoare, lumină, tot.
Insist: “Cum a fost cu Ţigareta?”
“Cu Ţigareta au fost arme. Gata! Acum n-o să mai aveţi probleme. Reglaţi temperatura numai din termostat.”
Bine, dar a fost sau n-a fost amestecat Constantinescu?

Pişpirelul se spală pe mâini intens, mă priveşte prin oglindă, ca-n filme şi-mi răspunde aşa: “Haideţi, doamnă, lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’!...”
După care schimbă şi siguranţele alea două, repune centrala în funcţiune, îşi ia banii cuveniţi şi pleacă.
De-atunci a trecut , cum spuneam, o lună.
Centrala merge brici.
Dar nici până în ziua de azi n-am înţeles ce-a vrut să zică ăla cu “…lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’"…

De ochii lumii

Aseară, mai devremior aşa, până ce nu apucase creierul să mi se coacerveze în faţa televizorului, adică mi-erau clare câteva elemente de bază, că verbul a şti face la masculin ştir, care e o buruiană comestibilă, lipsită de audienţă, în schimb, la feminin face ştire, care, cu cât e mai greu de înghiţit, cu atât ne lasă pe toţi mai gură căscată, apare prezidelu' în scenă, recenzând o carte.

La drept vorbind, n-am prea înţeles ce-a zis, dacă i-a plăcut sau nu, cert este că am ciulit urechile când a pomenit de SIFI.

SIFI ăsta s-a născut în 1935, în Italia.

Nu e mafiot, e tăticul producătorilor europeni de medicamente oftalmologice. Ca să zic aşa, are treabă exclusiv cu OCHIUL.

Cartea pe care o analiza cârmaciul tratează OCHIUL ŞI TIMPANUL. Care pe vremea primului nostru adevărat cârmaci se numea “Cooperativa Ochiul şi Timpanul”. De când ne-am civilizat şi noi, îi zice, mai americăneşte, “Serviciile”.

Dar n-are nicio legătură cu SIFI!

Chiar dacă pentru unii e ca o operaţie reuşită de cataractă şi pentru alţii e praf în ochi, chiar dacă pentru unii e bârnă şi pentru alţii pai în acelaşi sensibil organ, nu este, cu siguranţă, un produs SIFI!

Măcar că e steril!...

Prostia Omenească - efecte secundare

Să ne imaginăm sunetul oraşului miercurea trecută, la o oră de vârf. Tramvaie. Basculante. Beemveuri preparate. Motociclete. Picamere.Claxoane. Înjurături.Oameni vorbind la telefon. Copii care-şi strigă din faţa blocului mama, aflată la fereastra bucătăriei de la al patrulea etaj. Sirenele ambulanţelor. Ale maşinilor de poliţie. Televizoare şi radiouri zgomotind şi ele, pe fundal.
Vacarm.
Şi peste tot sonorul ăsta – hohotul de râs, incomensurabil, zguduitor, al colosului GSK.

GlaxoSmithKline, al doilea producător de medicamente din lume, cu tentaculele întinse peste cinci continente, întâmplător şi lider pe piaţa farmaceutică românească, trebuia să-şi asume, faţă de interimarul nostru premier Boc, printr-un contract , efectele secundare ale vaccinului Pandemrix, pentru copii!

Ei, cum să nu te buşească râsul?!

Boc, ocupat să pară mai înalt decât este şi cât de cât inteligent, a omis să întrebe pe careva ce sunt alea efecte secundare. Poate că l-a întrebat pe Videanu care, şi el, în acel moment, era ocupat cu măsuratul coridoarelor şi birourilor din ministerul sănătăţii, în vederea înlocuirii plintei cu borduri, deci nu era persoana potrivită a da sfaturi în domeniul respectiv.
Aşa că micuţul, priceput mânuitor de coasă, bici şi bâtă, a dat cu ultima în baltă, ca de obicei.

Băieţii de la GSK, la banii lor, sunt nişte tipi comozi şi plini de simţul umorului.

Au râs, ce să fi făcut?

Doar nu se apucau ei să-i explice că efectele secundare sunt deja asumate când iese un medicament pe piaţă, fiindcă, în definitiv, ele sunt consecinţe inerente, directe sau indirecte ale acţiunii principale a medicamentului, uneori nedorite dar suportabile, alteori chiar exploatate în terapeutică şi însoţesc produsul, în cutiuţa lui, tipărite negru pe alb, în prospect.
S-au prins cam ce voia comicul premier român de la ei: să se responsabilizeze prin contract, asupra efectelor toxice, mutagene, teratogene…

Sigur că o asemenea pretenţie i-ar fi pus în dificultate.

Asemenea studii cer ani de cercetare şi nouă ne trebuie vaccinul acum, de pandemia asta, nu de cea care ne va bântui peste douzeci de ani.

Aşa că, dacă iar s-a evidenţiat un oficial mioritic la concursul “Cine e preşedintele Norvegiei?”, mamutul GSK n-a avut de ales şi s-a aşternut pe râs.

Îl auziţi?
Mai râde şi azi.
Şi-o să râdă gros, bucuros, răsunător, încă vreo sută de ani, fiindcă o să inventeze mereu noi molecule cu care ne va îngriji sănătatea, dar niciodată nu se va obosi să descopere un vaccin antiprostie.
Pentru că asta l-ar aduce la sapă de lemn.