duminică, 27 mai 2012

Ne-am tâmpit de tot?!


Nu era Eurovisionul festival-concurs de muzică pop?
Ce caută astea pe locul doi? Da, ştiu, poartă costume autentice, vechi de 200 de ani, dar asta nu diminuează ridicolul situaţiei şi cântatul fals.
Ca să nu mai întreb ce caută circăria numită Mandinga în finală…

vineri, 25 mai 2012

duminică, 20 mai 2012

Vizita Bătrânei Doamne



N-am reuşit s-o întoarcem din drum în cazul lui Daniel Răduţă!
Adică, la Milano sau la Fundeni, indiferent câţi bani ai strânge, Bătrâna Doamnă e mai nehalită decât ne-am putea imagina. Adică, dezvoltând, în cancer, calea urmată de cercetători e greşită. Afirmaţia aparţine unor oameni de ştiinţă aflaţi în vogă prin anii ’70.
Văd că e valabilă şi azi.
Daniel Răduţă  a murit de leucemie, indiferent cât transplant de măduvă s-a efectuat asupra lui. Banii noştri n-au folosit la nimic. Logic, banii noştri ar trebui investiţi în cercetare, dacă ar exista măcar o brumă de speranţă că actualele mari companii farmaceutice, specializate în medicaţie antineoplazică, ar fi de acord să purceadă la o altă afacere, cum ar fi “Dusul Vacilor la Păscut”.
Fiindcă, în condiţiile prezente, în schema prestabilită – boli fără speranţă, empatia şi  umanitarismul şi  solidaritatea nu au niciun viitor.
Nu pot vărsa nicio lacrimă la postarea Ralucăi Răduţă – soţie, ulterioară morţii lui Daniel.  
Chiar dacă ea se cocoloşeşte în cuvinte de autoîmbărbătare, eu încă mă întreb: ce căutăm noi în Cosmos, când n-am rezolvat bolile, zise mortale, pe Pământ?

sâmbătă, 19 mai 2012

Deşi plouă cu spume, pe strada mea a ieşit soarele!

                        Dragii Gării,

Dacă n-aveţi chef să mişcaţi un deşt, da' vreţi să vă bată NONO ca ploaia în geam, cu labele lui moi, intraţi aici şi faceţi cumpărături. 
Şi dacă tot intraţi pe Strada Ficţiunii , comandaţi mai multe titluri, să nu vă coste curierul mai mult ca ursuleţul! 


joi, 17 mai 2012

Doişpe oameni norocoşi


Laboratorul de chimie analitică era mare cât un hangar şi urât ca o morgă. Asta, nemaipunând la socoteală faptul că se afla sub pământ. Prin ferestrele mici şi zăbrelite care se deschideau la nivelul asfaltului nu intra soarele niciodată. Vara mai vedeai o gleznă de fată în sandale romane. Iarna, nimic. Oricât ar fi fost de subţire stratul de zăpadă, tot reuşea să le obtureze aproape în totalitate. Pe vremea aceea iarna nigea în mod curent.
Stau şi mă întreb acum: totuşi, cum respiram?  Funcţiona, cred, un sistem de ventilaţie destul de eficient, fiindcă n-a leşinat nimeni, niciodată. Ne mai tâmpea eterul, mai ieşeam la vomitat din pricina hidrogenului sulfurat, dar n-au fost reclamaţii.
Nu stăteam mult acolo: o dată pe săptămână, şapte ore, de la 8 la 3. Aşa era programa analitică pe-atunci. Nu se pornea de la premisa că şcoala scoate tâmpiţi, ci de la presupunerea că bagă tâmpiţi care trebuie deşteptaţi cu răbdare, timp de şapte ore, cel puţin în domeniul analizei chimice.  
Când am intrat acolo prima oară eram în anul doi. Cineva lucrase dis de dimineaţă cu ditizonă şi puţea vag, scârbos şi plăcut în acelaşi timp,  a ceva ce peste câtva timp aveam să-l numesc, în mintea mea,  “mirosul de mort dulce”.
Dacă ştiţi parfumul  de  mere verzi, asociaţi-l cu duhoarea de putreziciune şi obţineţi aerul cu care ne-a întâmpinat în acea dimineaţă laboratorul din subsol.
Ne-am aşezat la mesele albe, de faianţă, cu chiuvete de tablă îngropate la ambele extremităţi. 
Pe catedră erau cărţi, tratate de chimie, şi cel puţin cinci cutii de cretă colorată.
Pe la 8 şi 20 a apărut asistentul nostru.
Ne-a întrebat: “Cine sunteţi voi?”
“Grupa doi, anu’ doi”, a zis careva.
“Şi câţi sunteţi?”
“Doişpe”, a răspuns aceeaşi voce care, presupun, aparţinea şefei de grupă.
 “Doişpe ce?”, a întrebat el.
 După câteva clipe de uimire a sosit şi răspunsul, singurul posibil: “Studenţi.”
Tipu’ s-a aşezat pe marginea mesei lui şi a făcut spre noi: “Ţî!”
Noi am tăcut, că ce era să zicem? Urma, probabil, unul dintre acele discursuri ameninţătoare în care eram avertizaţi că dacă nu muncim pe brânci, dacă nu…, dacă aşa şi pe dincolo…, zburăm din facultatea aia de nu ne vedem. Pe urmă a precizat: “Sunteţi douăşpe oi negre.”
“De ce?”, a îndrăznit careva.
“Fiindcă faceţi laboratorul cu mine. Eu am un statut aparte, sunt cam derbedeu, aşa că, la examen, domnul profesor o să se străduiască să vă pice pe toţi. Clar?”
Era mai mult decât clar. Era dramatic. Nimeriserăm rău. Poate că fiecare îşi făcea socoteli personale, cum, cu o cutie de bomboane sau un pachet de Kent, s-o-nmoaie pe secretară să-l transfere în altă grupă. Sigur, dacă izbuteam toţi, grupa a doua dispărea de pe faţa pământului.
“Numai că, a continuat el, noi o să ne luăm măsuri de precauţie. Pe lângă caietul studenţesc cu care văd că v-aţi pregătit, de data viitoare să veniţi şi cu un carneţel mic, un vocabular, ceva, unde vom nota, la fiecare laborator, întrebările pe care o să vi le pună dom’ profesor la examen ca să vă pice şi, fireşte, răspunsul corect.”
“Adică cum?”  asta l-am întrebat eu şi nici azi nu ştiu ce am vrut, exact, să-l întreb.
“Păi, face el, e simplu: de ce e negru oxidul feros, în timp ce oxidul feric e roşu? Mmm? Ştii?”
Nu ştiam. 
“ O să facem, prin urmare, un caiet suplimentar cu tot ce ştie dom’profesor şi cărţile nu spun, ca să trecem examenul. Priceput?”
Am bâltâcâit din cap a da, însă eram teribil de speriaţi. Noi credeam că tot ce ştie dom’ profesor e în cărţile lui. Ştii cărţile, ştii cât el. Treci.
“Băăă!”, s-a răstit asistentul, absolut colocvial către noi, când ne-a văzut aşa pieriţi. “ Cărţile din cărţi se scriu! Restul e aici!” Şi şi-a înfipt arătătorul în tâmplă, ca pe un revolver.
Pe urmă ne-a întrebat cui îi plac romanele poliţiste. S-au ridicat vreo opt mâini.
“Ei, a zis el, voi o să pricepeţi chimia analitică şi-o să luaţi 7, nota maximă a unei oi negre. Ăilalţi trebuie să se pună pe citit, pentru 5.”
“Ce?”, a întrebat şefa de grupă, cu pixul pregătit să-şi noteze bibliografia.
“Ştiu şi eu? Să vedem… Agatha Christie, Raymond Chandler… D-ăştia! Alegeţi-vă o carte, citiţi-o toţi, şi miercurea viitoare o discutăm. Vedem care l-a prins pe criminal înaintea autorului. Analizăm indiciile. Analizăm cum le-am analizat. Separăm capcanele, pistele false, şi învăţăm cum trebuie gândită o identificare de element necunoscut în probă.”
Pentru a doua oară în acea zi, am pus aceeaşi întrebare tâmpită: “Adică, cum?”
El ne-a zis ceva de sulful coloidal, care se dă singur în gât, de reacţia “inelului de argint”,  de cei patru-cinci suspecţi mizerabili care sublimează la proba în tubuşor, şi dacă nu apare sublimat, adio bismut! Micşorăm cercul suspecţilor până ajungem la patru, câţi ioni conţine o probă, la fiecare laborator.
A înhăţat o cutie de crete colorate şi s-a apucat să facă o schemă pe tablă, grupa întâia de separare. Scria repede, caligrafic şi colorat. Noi ne holbam. Când s-a umplut tabla, a şters-o. Nu copiaserăm nimic. Ne-a zis: “… Dar despre toate astea vorbim data viitoare. Voi cumpăraţi-vă “vocabularul” şi citiţi cartea aia poliţistă.
Se făcuse aproape unşpe. Ne-a dat liber, până miercurea viitoare. Care n-avea alt program, putea să iasă cu el la o bere, la “Cina”. Nimeni n-avea alt program.
A fost singurul laborator scurt.
Toate celelalte au durat şapte ore şi am jucat şi prelungiri. Ne învăţaserăm cu el: pleca destul de des în cabinetul lui şi, înainte de amiază se mişca economicos fiindcă era ţeapăn de beat. Totuşi, tabla se umplea clar şi caligrafic cu scheme de separare, la fel se umplea şi carneţelul cu care aveam să i-o tragem domnului profesor la final. Toată lumea găsea, pe parcursul celor şapte ore, PATRU VINOVAŢI în probă şi nu era obligat să-şi strice duminica, să repete laboratorul.
N-a picat nimeni la examen.
Doar domnul Tudor a picat, câţiva ani mai târziu.
Ce să vezi, nu de ciroză, nu de cancer pulmonar (era un fumător periculos!), ci din pricina unei gâlme sub omoplatul stâng, care nu era un lipom, aşa cum crezuse el, ci o tumoră malignă care metastazase discret, fără dureri, lăsând o oarecare grupă studenţească fără “oi negre”, dar şi fără neliniştea bucuroasă de-a prinde cei patru criminali în proba de laborator.

L-am visat azi noapte pe domnul Mihai Tudor. Purta acelaşi costum gri închis, cu cravată neagră (nu mai schimbase culoarea cravatei de la moartea canişului său),  era doar puţin machit şi zâmbea relaxat, aşa cum nu zâmbea decât o dată pe an, când îl bătea pe dom’ profesor, pe tăcute, la examen, cu noi, trecuţi.
Cine ştie, s-or fi împlinit azi-noapte nişte zeci de ani, luni, zile, ore, minute de când a plecat dintre noi,că prea l-am visat cu sârg!
Dacă aşa o fi, îi datorez acest mărunt omagiu, de oaie neagră, norocoasă.

miercuri, 16 mai 2012

Oameni printre care trăim. Ba, îi mai şi salutăm!...


El: Ştii că Oprescu e jidan şi mason?
Eu: …?!
El: Şi Prigoană e mason!
Eu: Parcă vorbeam de Oprescu…
El: Da, da’ şi Prigoană e mason! Şi ţigan.
Eu: Oprescu nu e ţigan!
El: Prigoană este!….

sâmbătă, 12 mai 2012

Duminică stricată




De fapt, v-am copt-o mai din vreme,  dar lansarea e pe 3 iunie 2012. La 11:30. Târgul de Carte de la Romexpo, standul Editurii ALL.
Autografele şi berea se vor efectua imediat după.  
Prânzul îl luaţi acasă, în familie, fireşte! 
Nu vreau să vă stric programul în totalitate.

Vestea proastă e că asta cade într-o duminică. Dacă aveaţi de gând să vă fi învoit de la serviciu, se anulează. Vă puteţi învoi de la nevastă, soţ, copil sau, mai bine, îi luaţi şi pe ei.

Vestea bună e că NONO a scris o carte. A dat peste un editor priceput la urşi mici, de câlţi, care au ceva de povestit şi asta e!
Vă stricăm duminica.



duminică, 6 mai 2012

"...şi fiţi ungurenii mei!"

De la clipul ăsta  n-am mai râs cu lacrimi, cum am râs azi, la discursul lui Ungureanu, către pedelişti.
Nu, nu dau link pe discurs, că a fost iremediabil penibil.
Jenant. Telenovelisto-meltenesc. De neam prost. Şi, nu în ultimul rând, uasecerist până în măduva oaselor.
Ungureanu trece.
Râsul rămâne.

joi, 3 mai 2012

'Ai, să n-o mai dăm cotită!

Împăratul Traian, nud, pe treptele Muzeului, e cum e. Cum o fi, e de bine. Bine că nu e circumcis.
Da' să-i lipeşti o vietate cu patru picioare de piept, în care ai rezolvat şcolăreşte hibridizarea a două simboluri, ca un combinagiu de rând, să te ia valul abstractizării  - ce are patru picioare e lupa capitolina, ce e ca fularul - e steagul dacic,  dar la nudul împăratului să tricotezi, realist,  păr pubian pe două rânduri, tendoane pe gambe,  articulaţia genunchiului absolut perfectă şi două fese de basm, asta, după umila mea părere de textilistă eşuată, miroase a kitsch de mare clasă. 
Şi mi-e absolut indiferent câţi esteţi cu patalama o să vină să-mi explice, cu subiect şi predicat, că realizatorul sculpturii îi calcă pe urme lui Brâncuşi, că eu îl cred incapabil să calce pe urmele mucilor lui Brâncuşi, suflaţi la liber, mitocăneşte, pe jos.
Mi-e teamă că ipocrizia de care se tot vorbeşte - ipocrizia pudibondă a unei societăţi neşcolite artistic, e masivă în tabăra coneseorilor autodeclaraţi cunoscători de artă fină.
Mi-e teamă că plătim tribut culturii comuniste în modul cel mai mizerabil cu putinţă: unde e nasol, invocăm păreri pertinente.

miercuri, 2 mai 2012

La ofertă

(Luciei Verona)





Două dezveliri importante s-au petrecut în acest “Întâi de Mai”: statuia Împăratului Traian, pe treptele Muzeului de Istorie  şi noul guvern al României, pe mâna lui Ponta. Ambele au dat naştere la comentarii. Aproape toată lumea s-a înghesuit să analizeze cei doi de “dacă”: dacă e bine că Împăratul apare în penisul gol şi dacă e bine că Rus a fost numit ministru la Interne. 
Dezbaterea continuă, aşa că e prematur să tragem concluzii. Văzând şi făcând…

Totuşi, Lucia Verona pune o întrebare foarte interesantă, în contextul ipocriziei generale: “Care ar fi reacţia, dacă s-ar expune la Bucureşti pictura lui Courbet, “L’origine du monde”
Primul răspuns e tot o întrebare: UNDE?
Că dacă o expunem pe o simeză, într-o galerie de artă, nu se întâmplă nimic.
Dar dacă o expunem pe domeniul ADP-ului, la liber, în stradă,  se vor contura două cozi.
Una va fi formată din cei care n-au văzut-o încă, în original. Pictura.
Cealaltă va fi formată exclusiv din “piţi” care, observând câţi domni fac coada unu, se vor întreba dacă nu cumva e un nou trend, a căzut epilarea inghinală totală sau parţială -  în formă de inimioară, de fluturaş, de floricică, de trifoiaş, de BMW, de aluniţă -  şi e cazul să-şi pună extensii pubiene, ca să beneficieze şi ele de aceeaşi coadă.
Coada unu va emite păreri. Se vor face sondaje. Domnul Freud se va zvârcoli în mormânt sau se va răsuci agale, zâmbind,  pe partea cealaltă.
Coada doi va face coadă la cabinetele cosmetice. Acestea vor fuziona cu saloanele de coafură: ce se tunde, nu se mătură. Producătorii de ceară pentru epilat de unică folosinţă vor da faliment. După ce toate piţi-urile vor fi beneficiat de implant pubian, vor dori să vâre moartea în concurenţă şi îşi vor lărgi aria de împăroşare. Membre inferioare. Superioare. Perciuni. Pomeţi. Mustaţă. Areole mamare. Axile.
În câteva săptămâni, Planeta Pământ va arăta ca Planeta Maimuţelor, fiindcă segmentul populaţional “piţi” e foarte deschis la nou. Nu cunoaşte limite.
În cele din urmă, organizatorii expoziţiei Courbet – “L’origine du monde” îşi vor lua pânzişoara (44/55cm) şi se vor face nevăzuţi.
Noi vom rămâne cu amintirea că am văzut un Courbet original la Bucureşti.
Problema e  cine le va convinge pe “piţi” că a fost o experienţă vizuală trecătoare,  că nu s-a instaurat lătratul ca formă de comunicare umană.
Concluzie: nu suntem pregătiţi, încă, să luăm lucrurile aşa cum sunt. Noi le luăm aşa cum ni se oferă. La ofertă.



marți, 1 mai 2012

Bădica Traian


Mă gândeam că, după Mihai Eminescu îmbrăcat în halat de femeie de serviciu la Montreal, nimic rău nu se mai poate întâmpla în materie de sculptură urbană românească. 
(În treacăt fie spus, mie, monumentul “ţeapa şi cartoful” din faţa Palatului Regal, chiar îmi place. Nu ştiu ce reprezintă, dar îmi place. )




Acum, că s-a urcat Bădica Traian pe treptele Muzeului de Istorie, poetul nepereche intră defintiv în umbră. Pare şi mai modest. Seamănă şi mai mult cu Tanti Leana în vizită de lucru.


Fireşte, nu trebuie să mă luaţi în seamă. Nu-s decât unul dintre milioanele de nepricepători ai artei moderne. 
A făcut foarte bine doctorul primar că a pus statuia acolo! 
Cu riscul că pierde câteva sute de voturi, e de admirat insistenţa lui de-a ne educa simţul estetic. Iar dacă nu reuşeşte să ni-l educe, măcar să ni-l sperie…
Nu,nu, răilor şi pudibonzilor care sunteţi! Nu mă refer la goliciunea Împăratului, ci la monstruozitatea ataşată la pieptul acestuia: un dog german decapitat căruia i s-a grefat, cu destul de puţin succes, steagul dacic.