sâmbătă, 11 august 2012

M-am mutat în gară nouă!

Prietenii vechi şi noi ai gării mă găsesc la
http://garapentrunoi.wordpress.com/

vineri, 22 iunie 2012

O vizită ciudată

Evenimentul începe banal. Seara. Ieri seară. Bufnituri în uşă. Întreb “cine e?” O voce necunoscută răspunde:
- Fram, Ursul Polar.
Zâmbesc. Vreun prieten pus pe farse. Mă dau şi eu spirituală:
- Cartea?
- Nu, Ursul, mi se răspunde foarte serios.
Descui. Se umple holul de la intrare şi juma de sufragerie cu blană albă. Prin urmare, nu e nicio farsă.
- Unde putem sta niţel de vorbă? întreabă.
- Păi, aici, în hol plus sufragerie, da’ mai faceţi, vă rog, un pas, să pot închide uşa. N-aş vrea să se strângă tot blocul, ca la urs.
Se execută. Mă strecor şi eu cum pot, pe lângă perete, până ajung în faţa lui. Că aşa e politicos, să stai faţă în faţă cu musafirii, fie ei şi nepoftiţi.
- Cu ce vă pot fi de folos? mă interesez eu.
- Mă simt nebăgat în seamă.
Ridic din umeri, neputincioasă:
- Eu v-am băgat în trei sferturi din apartament. Altceva, nu ştiu ce-aş mai putea face.
- Îţi spun eu, mormăie Fram, încercând să se aşeze mai comod. Vreau să-mi dai voie să scriu un articol pe blogul tău, în care  să mă plâng că m-ai plagiat.
- Imposibil, domnule Fram! Ştiţi bine că nu-i adevărat!
- Nu-i adevărat, dar e sănătos. S-ar crea niţică agitaţie. Aş avea din nou cititori. Azi, copiii citesc despre Ţestoasele Mingea... Pe mine m-au uitat.
- Ninja, îl corectez în treacăt, reflectând la propunere.
Cum vede că stau pe gânduri, insistă:
- Cartea ta nu conţine un urs?
- Conţine, dar…
- Nici un dar!  Dăm “urs” numitor comun.  Hai, dacă nu merge “plagiat”, măcăr să mă plâng că te-am inspirat. Ia adu-l niţel pe Nono al tău, să vedem dacă semănăm suficient.
I-l aduc, fără prea mare tragere de inimă. Dacă nu-i convine? Ştiţi cum arată un urs polar nervos?
Îl analizează ca un cunoscător ce e, mai puţin de două secunde, apoi mă întreabă:
- De când poartă fular?
- De când îl ştiu.
- He, he!… râde Fram, peste măsură de bucuros. Şi Pinguinul Apolodor purta fular. ‘Ai, că v-am pupat! Mâine seară vin cu Pinguinul. Tot pe la ora asta…

miercuri, 20 iunie 2012

V-aţi supăratără?

Nasol!
O mai iau o dată de la început.
La noi, nu există cercetare. Cercetarea e o formalitate. O bifă în autobiografie.
Am termenat liceu? Am. Am facultate? Am. Ce n-am? Masterate şi doctorate. Se face!
Să-mi aleg o temă. Uite asta: efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă. Să-l întreb pe îndrumător cum dă bine în lucrare: să aive efect or să n-aive? Să aive, că d-aia ne muncim la partea practică.
Ce, adică, aţi dori, dom profesor, să producă razele de lună la galoşii de gumă? Să-i încălzească, să schimbe modelu de polimerizare stereospecifică a izoprenului sau să descoperim, în urma unei iradieri discrete dar conştiincioase, noapte de noapte, urme fine de uraniu pe bombeu?
Î-hî! Asta de la urmă. Cu bombeu'... Da' nu urme fine, că nu ne bagă nimeni în seamă. Urma d-alea... ştii tu! Să meargă la proiecte cu bani europeni.
Păi, cam cât uraniu să ne facem că am descoperit? Cât o boabă de muştar, cât una de cafea sau cât o cireaşă de iunie?
De iunie, că e mai dulci.
Bine. Adică juma de linguriţă de uraniu per bombeu, la o iradiere lunară contiunuă, în toate lunile cu "r".
Aşa! Cu "r", bine gândit, că tot atunci se ia şi uleiu de peşte. Scrie întâi metoda de lucru, să n-o uităm pe dinafara lucrării. O luăm de la Icsulescu.
Dom profesor, da e de dinainte de Gagarin!
Alta oricum nu există.
Bineee!.... O punem p-a lu ăsta. Icsulescu. Da la el nu rezultă uraniu, rezultă noroi.
Cât?
Cinşpe grame.
Mai taie dîn ele, că linguriţa are cinci, ne-am stabilit la cinci, n-o să dăm noi acuma doo secole de cercetare peste cap. 
Bun. Am scris metoda şi tehnica de lucru. Bag concluziile. Avem o pagină jumate. Lucrarea tre să aibă o sută cinzeci. Ce facem?
Băgăm partea teoretică.
Da. Băgăm o sută patruşopt virgulă cinci pagini dă teorie.
De unde?
De unde vrei! Uite lista. Ăştia patru sunt morţi, bagă cât mai mult de la ei.
Păi, dom profesor, ăştia au studiat platfusul! Nu intră la tema noastră.
Ba intră, că dacă ai platfus, nu poţi umbla în gumari.
Da' nu era despre galoşi?
Era despre galoşi, idiotule, dar gumarii, ca şi galoşii, sunt de cauciuc. Doamne, cine mi te-a scos în cale! Scrie, nu mai comenta.
Dom' profesor, am dovedit partea teoretică, aia practică o avem deja, concluziile le-am stabilit imediat ce-am ales tema... problema e că nu avem specificaţii la materia primă - galoşi - că nu se mai fabrică. Ce facem?
Punem balerini!
De firmă sau chinezeşti?
Chinezeşti, să aibă acelaşi producător ca şi galoşii.
A-ha!

Ăsta e lungul drum al cercetării româneşti spre concluzii.
Fie că vă place, fie că nu.
Dacă nu vi se pare veridic, înseamnă că ori nu v-aţi făcut lucrarea de diplomă pe vremea când mirosea a cercetare studenţească, ori v-a prostit îndrumătorul ştiinţific, de nici n-aţi mirosit că el îşi face planul.

N.B.: În literatură e aproape imposibil să plagiezi, dacă n-ai talent. Fiindcă, dacă ai talent, poţi povesti o EXACT aceaeşi poveste anterioară, şi toţi cititorii să fie convinşi că plagiatul e plagiator.

Ne vedem pe wordpress, în curând!
Staţi p-aproape, să vă dau linkul.

marți, 19 iunie 2012

Către toate forurile competente şi acreditate care pot investiga problema plagiatului

Băi,  nu mai investigaţi cine a copiat la lucrarea de control, la teză, la extemporal, la diplomă, la doctorat şi la toate comunicările ştiinţifice publicate, despre care noi aflăm  din presă, din articole care încep cu "Un  grup de cercetători biafrezi, chinezi, polinezieni, ieşeni s.a.m.d., a constatat că..."!
Cercetaţi cine a produs o lucrare absolut originală, care n-a avut nevoie de umplutură cu copy-paste, care nu s-a inspirat, n-a compilat, n-a ţinut cont de ce zic înaintaşii...
Lista e scurtă.
O să-l găsiţi pe Divinul, care v-a pus sub nas codul genetic şi relaţia informaţie-energie, pe Moş Einstein, dacă o fi adevărat că a mutat un vapor dintr-un ocean în altul, în experimentul Philadephia , şi pe Moş Crăciun. Ăla care umblă cu sania pe cer şi n-a tulburat niciodată traficul aerian, monitorizat din turnul de control.
Restul e copy-paste.
De la Romeo şi Julieta, până la Love story.
O să ziceţi: "Ei, cuma aşa?!"
Păi da!
Ea murea. În ambele cazuri.

duminică, 17 iunie 2012

Maia are aur

Maia Morgenstern, eroina de la mina de aur, îşi smulge cerceii din urechi în photoshop, deşi ar fi fost cu mult mai mişto să-i scoată calm, aristocratic, dispreţuitor, fără pic de sânge.
Proteveul dă un clip publicitar CONTRA proiectului Roşia Montana.  Pe lângă alea multele, PRO.
Ăsta contra, trebuie că a costat cât alea multe pro, fiindcă Maia Morgenstern nu joacă în clipuri pe banii pe care nişte suptingineri minieri declară în faţa camerei că vor să muncească la ei acasă, în Roşia Montana.
Maia, actriţa asta de nivel mondial, colegă cu Mel Gibson, care îşi rupe cerceii de la urechi, bea Doncafé  într-un alt clip publicitar, cu aceeaşi naturaleţe. Numai cine n-a băut  Doncafé din greşeală, nu realizează cât de talentat trebuie să fii, ca să joci în clipul promoţional al unei lături colorate cu etichetă de cafea.
Văd că toată lumea bună de pe feisbuc şi din blogosferă dă clipul din mână în mână, în semn de solidaritate cu cauza aurului românesc.
Am muşcat şi eu momeala şi-am comentat, pradă emoţionalului,   dar am revăzut între timp filmul de vreo treizeci de ori, pe bloguri, pe feis, la teve, pe unde se dă, şi toţi zic că nu se dă suficient, şi-am constatat că, deşi e emoţionant, eludează tema principală. Dăm cu un pic de sos de roşii pe lobii urechilor, băgăm nişte boceală a capella pe fundal şi ne-am scos!
Nu e aşa, bre!
Noi ne propunem să fim împotriva exploatării de la Roşia Montana fiindcă se folosesc cianuri, nu fiindcă se dă aurul pe care-l avem noi şi nu-l vrem, unora care îl vor şi nu-l au.
Şi cianurile se evaporă la vreo 29 de grade Celsius.
Asta e problema!
Restul e advertising, Maia Morgenstern, "respect doamnă Maia!" şi alte reacţii.

În caz că nu e clar, detaliez: ce se evaporă, se inspiră.

Final cu nisip

O oală de fier smălţuită, verde, plină cu nisip. Câteva lumânări galbene, subţiri, din alea care se vând la "recepţia" oricărei biserici. Înfipte în nisip. Aprinse.
De câte ori moare cineva în bloc, există o oală de-asta, liberă, şi lumânări la discreţie. Nu ştiu de unde se ia nisipul. E cineva, foarte prevăzător la noi în bloc, vreo pacoste de babă, care deţine rezerva de nisip a imobilului, pentru asemenea situaţii.
Emil, zis Benga, dă cu aspiratorul. Uşa apartamentului de la parter e deschisă şi toate luminile sunt aprinse. Motorul aspiratorului se aude în casa scărilor ca un zgomot universal, obligatoriu, până la etajele superioare. Îl suportăm cu resemnare şi bucurie. Bine că-l suportăm, şi nu-l producem! O fi vreo datină nouă, modernă, să dai cu aspiratorul după mort sau Benga se curăţă de trecut şi datina prevede doar uşa deschisă, obligatoriu?
Toate femeile de pe palier sunt la datorie, în pragul uşilor lor, întredeschise.
Asta care stă sub mine îl întreabă, foarte grijulie, într-o pauză de aspirat:
- Emil, ai acoperit oglinzile?
Benga apare în mijlocul lor, în tricou gri şi bermude albastre, cu şapca lui de biciclist, aşezată cu cozorocul la spate.
- N-am cum, că oglinda e în baie, lipită de perete.
Trec pe cant, printre ele, şi-i strecor o bancnotă în mână şi-un "condoleanţe, Benga!"
Benga zice:
- Mulţumesc pentru alaltăieri, că n-am mai apucat să vorbim.
Alaltăieri, când a venit ambulanţa, când eu deja ştiam că nu e cale de întoarcere, l-am ajutat "enorm": n-a trebuit să constate personal că maică-sa e moartă, a aflat azi dimineaţă de la spital, la telefon.
- Am avut noroc cu doctoriţa asta, mai zice el, că a mai ţinut-o în viaţă două zile.Acum doişpe ani, doctorul de-atunci mi-a zis că mai are două luni. Şi uite că... Şi-i ziceam mereu: nu mai bea, bre, poşircă d-asta, dacă ţi-a zis ăla că ai ciroză!

vineri, 15 iunie 2012

Îngheţată, chingi şi targă


Acum un ceas, aveam chef de-o îngheţată. Un chef mai mare decât lenea care mă cuprinde odată ajunsă acasă. Aşa că m-am dus s-o cumpăr.
În faţa blocului, Emil, zis Benga, vecinul meu de la parter, se uita în lungul străzii.
- Ce faci, Emil?
- Mama.
- Ce-i cu mă-ta?
- Doarme de ieri şi nu pot s-o trezesc. Şi are febră. Am chemat Salvarea la prânz şi nu mai vine.
- Şi ce le-ai zis, la Salvare?
- Că doarme şi are febră. Vino şi tu s-o vezi!
M-am dus. Frigea şi respira ca o locomotivă. Avea mâinile ca ceara.
- Mamă, mamă! strigă Benga, scuturând-o de umăr, demonstrativ. Vezi? Nu se trezeşte.
Sun la 112 şi le zic ce-am văzut. SMURD-ul ajunge în opt minute.
Doi băieţi pe care scrie PARAMEDIC  îi pun nişte senzori şi masca de oxigen. Electrocardiograful munceşte. Tensiunea 9 cu 4. Pulsul 140.
- Poate fi un accident vascular? întreb eu.
- Mai degrabă o comă, mi se răspunde. Apoi, acelaşi, către fiu: ia zi, frate, de când n-ai mai trecut prin camera ei?
- De-aseară, zice Benga.
- Î-hî! mormăie celălalt, pe ton de “pe dracu!”…
- Targă şi chingi! comandă primul, şoferului, apărut şi el în prag.

Ies afară, să fac loc.
Unul dintre paramedici iese cu mine.
- E retard, tipu’?
- Nu, zic. E doar sărac. Trăiesc amândoi din pensia ei.
- A-ha. Şi s-a hotărât, brusc, să ia viaţa pe cont propriu!
- Adică ce vrei să zici? îl întreb.
- Că baba nu-i aşa de azi, de ieri…
- Moare?
Înalţă din umeri:
- Mai există şi minuni.
- Unde o duceţi?
- La Sfântu Ioan.
- Spitalul? întreb aiurea.
Îmi zâmbeşte peste umăr, în timp ce se îndepărtează, ca să le dea celorlalţi o mână de ajutor:
- Deocamdată, spitalul…

miercuri, 13 iunie 2012

Ziua de azi

Iar am fost supusă vizionării unor poze de la nuntă! De către însăşi mireasa. 
E o fată normală, drăguţă, care mişcă destul de firesc în front. În poze arată ca peste douăzeci de ani. Ceaunul de bucle răsturnat în vârful capului. Extensii. Cineva şi-a dat doctoratul în coafezologie, pe ţeasta ei şi pe cheltuiala ei. Prezintă păr buclat la vârf , cât Făgăraşul, dar mai jos se scurg toţi afluenţii Danubiului, pe extensii.
Poza dovedeşte că, dacă nu se mărita acum, nu se mai mărita niciodată. Cine s-ar încurca, matrimonial, cu o persoană atât de păroasă?!
Rochia e blândă. Comestibilă. 
Naşii par eutanasiaţi în plin orgasm.
Socrii au probleme din care nici pozarul nu-i scoate. Credite la bănci?
Lumea merge înainte. Undeva, cândva...

Nu reuşesc să ţin pasul cu entuziasmul colectiv. Nu smulg suficient de "cu lăcomie" fotografia următoare.
Mireasa se mâhneşte....
N-am fost capabilă să-i explic atunci, pe loc, că n-am nimic cu ea, şi  de-aia o fac acum.

Fan "NONO" pune întrebări. Noi răspundem.

  1. Am înţeles că aţi terminat liceul de muzică şi Facultatea de Farmacie. Aţi oscilat mereu între planul artistic şi cel practic în viaţă? Sau în cazul dumneavoastră se completează şi le-aţi menţinut prezente în mod constant?
R:  Facultatea de farmacie a fost un compromis cu “epoca de aur”, nu mi-am dorit-o.  “Planul practic” îţi asigură existenţa. “Planul artistic” te asigură că exişti.
  1. La ce vârstă aţi început să scrieţi?(nu neapărat lucrări publicate)
R: Dacă e să glumesc despre mine, pe la şapte ani. Făceam rezumatul poveştii pe sub poze, în cărţile ilustrate pentru copii. 
  1. Ce fel de copil aţi fost?
R: În general, cuminte. Şi serios. Ca toţi copiii care studiază un instrument la un liceu de muzică.
  1. Cum a apărut Nono? Aveaţi clar ideea cărţii în cap, sau Nono şi-a creat într-un fel singur destinul?
R:  Nono (povestea) a apărut fiindcă mă intriga moaca lui (a jucăriei). Frământat, încurcat, uimit. Zero zâmbet. Am bănuit că păţise el ceva, înainte de-a poposi la mine în casă.
  1. Cum v-aţi simţit când aţi aflat că Nono va fi publicat?
R: Fericită, nerăbdătoare, emoţionată. Fiindcă era vorba de cartea „NONO”, toate astea la dublu.
  1. O să-şi continue Nono aventurile într-o nouă carte? Sau aveţi in plan alt gen de cărţi?
R: N-am nici cea mai mică idee. Deocamdată Nono îşi ţine un jurnal pe net. Există alte cărţi în plan. Dacă dumneavoastră o să-mi spuneţi cărui gen aparţine „NONO”, o să vă spun şi eu ce consider a fi „alt gen”. Oricum, viitoarea carte n-are nicio legătură cu NONO.
  1. Ce sfat le-ar da Nono adulţilor care au uitat să se bucure de lucrurile mărunte?
R: Nono nu dă sfaturi. Crede în puterea exemplului. El nu s-a bucurat niciodată de lucruri mărunte, fiindcă habar n-are unde sfârşeşte „măruntul” şi începe „importantul”. Ah, dar dacă tot am ajuns aici!... Nono i-ar sfătui pe adulţi să nu mai facă scale etalon cu care să aprecieze „majorul” şi „minorul”. Uite că am dat-o pe la muzică! Şi, ca s-o dăm şi pe la farmacie, dacă Nono s-ar pricepe, ar spune că „orice ACID se manifestă ca o BAZĂ, în prezenţa unui acid mai tare decât el.” Un grăunte de filosofie pentru care merită să studiezi chimia.

luni, 11 iunie 2012

În gară, se aşterne praful...

Un praf amărui. Noroc că e tăcut.
Prafurile amărui au numai două sensuri: vindecă sau ucid.
Vă spun asta din teorie.
Da, şi dacă n-o să existe comentarii, n-o să mă mir.
Nemiratul vine cu vârsta.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Opinie de cititor

Când tocmai începusem să cred şi eu că NONO e o carte pentru cititori între 10 şi 90 de ani, am primit un mesaj care m-a umplut de bucurie:

"Am citit romanul. M-a fascinat creativitatea ta imagistică. Felicitări! Foarte subtilă proiectare a complexelor. O mică bijuterie psihanalitică." (psiholog Ioan Zottu)



luni, 4 iunie 2012

Ieri, ziua Copilului de Câlţi

Ziua lui NONO a trecut.
Acum doarme fericit, cu scăfârlia pe o căpiţă de eşarfe pe care n-o să le port niciodată, fiindcă nu-mi place să mă strângă ceva de gât, dar le-am luat, că erau frumoase. Trandafiri roz pe fond bleumarin,  roşii pe fond alb, albaştri pe fond gri. Toţi trandafirii ăştia şi fondurile aferente se fac talmeş-balmeş în visele lui Nono, se fac nori, câmpie, râu, pietricele, Jeanette, Amélie, Wilson, tufa de lumânărică, pix argintiu, peştişori, Wilson, Înger, baloane, cravate, Lunetist, cutii de bere, de lapte, lună de staniol şi câte şi mai câte…

Dacă e plăcut să priveşti o jucărie dormind?
Da, mai ale când îi datorezi ziua de ieri.

Noi doi, cu Mario Demezzo şi Editorul nostru 
Autografe, vedere de sus
Autografe, detaliu

Numai noi doi
Florile noastre

duminică, 27 mai 2012

Ne-am tâmpit de tot?!


Nu era Eurovisionul festival-concurs de muzică pop?
Ce caută astea pe locul doi? Da, ştiu, poartă costume autentice, vechi de 200 de ani, dar asta nu diminuează ridicolul situaţiei şi cântatul fals.
Ca să nu mai întreb ce caută circăria numită Mandinga în finală…

vineri, 25 mai 2012

duminică, 20 mai 2012

Vizita Bătrânei Doamne



N-am reuşit s-o întoarcem din drum în cazul lui Daniel Răduţă!
Adică, la Milano sau la Fundeni, indiferent câţi bani ai strânge, Bătrâna Doamnă e mai nehalită decât ne-am putea imagina. Adică, dezvoltând, în cancer, calea urmată de cercetători e greşită. Afirmaţia aparţine unor oameni de ştiinţă aflaţi în vogă prin anii ’70.
Văd că e valabilă şi azi.
Daniel Răduţă  a murit de leucemie, indiferent cât transplant de măduvă s-a efectuat asupra lui. Banii noştri n-au folosit la nimic. Logic, banii noştri ar trebui investiţi în cercetare, dacă ar exista măcar o brumă de speranţă că actualele mari companii farmaceutice, specializate în medicaţie antineoplazică, ar fi de acord să purceadă la o altă afacere, cum ar fi “Dusul Vacilor la Păscut”.
Fiindcă, în condiţiile prezente, în schema prestabilită – boli fără speranţă, empatia şi  umanitarismul şi  solidaritatea nu au niciun viitor.
Nu pot vărsa nicio lacrimă la postarea Ralucăi Răduţă – soţie, ulterioară morţii lui Daniel.  
Chiar dacă ea se cocoloşeşte în cuvinte de autoîmbărbătare, eu încă mă întreb: ce căutăm noi în Cosmos, când n-am rezolvat bolile, zise mortale, pe Pământ?

sâmbătă, 19 mai 2012

Deşi plouă cu spume, pe strada mea a ieşit soarele!

                        Dragii Gării,

Dacă n-aveţi chef să mişcaţi un deşt, da' vreţi să vă bată NONO ca ploaia în geam, cu labele lui moi, intraţi aici şi faceţi cumpărături. 
Şi dacă tot intraţi pe Strada Ficţiunii , comandaţi mai multe titluri, să nu vă coste curierul mai mult ca ursuleţul! 


joi, 17 mai 2012

Doişpe oameni norocoşi


Laboratorul de chimie analitică era mare cât un hangar şi urât ca o morgă. Asta, nemaipunând la socoteală faptul că se afla sub pământ. Prin ferestrele mici şi zăbrelite care se deschideau la nivelul asfaltului nu intra soarele niciodată. Vara mai vedeai o gleznă de fată în sandale romane. Iarna, nimic. Oricât ar fi fost de subţire stratul de zăpadă, tot reuşea să le obtureze aproape în totalitate. Pe vremea aceea iarna nigea în mod curent.
Stau şi mă întreb acum: totuşi, cum respiram?  Funcţiona, cred, un sistem de ventilaţie destul de eficient, fiindcă n-a leşinat nimeni, niciodată. Ne mai tâmpea eterul, mai ieşeam la vomitat din pricina hidrogenului sulfurat, dar n-au fost reclamaţii.
Nu stăteam mult acolo: o dată pe săptămână, şapte ore, de la 8 la 3. Aşa era programa analitică pe-atunci. Nu se pornea de la premisa că şcoala scoate tâmpiţi, ci de la presupunerea că bagă tâmpiţi care trebuie deşteptaţi cu răbdare, timp de şapte ore, cel puţin în domeniul analizei chimice.  
Când am intrat acolo prima oară eram în anul doi. Cineva lucrase dis de dimineaţă cu ditizonă şi puţea vag, scârbos şi plăcut în acelaşi timp,  a ceva ce peste câtva timp aveam să-l numesc, în mintea mea,  “mirosul de mort dulce”.
Dacă ştiţi parfumul  de  mere verzi, asociaţi-l cu duhoarea de putreziciune şi obţineţi aerul cu care ne-a întâmpinat în acea dimineaţă laboratorul din subsol.
Ne-am aşezat la mesele albe, de faianţă, cu chiuvete de tablă îngropate la ambele extremităţi. 
Pe catedră erau cărţi, tratate de chimie, şi cel puţin cinci cutii de cretă colorată.
Pe la 8 şi 20 a apărut asistentul nostru.
Ne-a întrebat: “Cine sunteţi voi?”
“Grupa doi, anu’ doi”, a zis careva.
“Şi câţi sunteţi?”
“Doişpe”, a răspuns aceeaşi voce care, presupun, aparţinea şefei de grupă.
 “Doişpe ce?”, a întrebat el.
 După câteva clipe de uimire a sosit şi răspunsul, singurul posibil: “Studenţi.”
Tipu’ s-a aşezat pe marginea mesei lui şi a făcut spre noi: “Ţî!”
Noi am tăcut, că ce era să zicem? Urma, probabil, unul dintre acele discursuri ameninţătoare în care eram avertizaţi că dacă nu muncim pe brânci, dacă nu…, dacă aşa şi pe dincolo…, zburăm din facultatea aia de nu ne vedem. Pe urmă a precizat: “Sunteţi douăşpe oi negre.”
“De ce?”, a îndrăznit careva.
“Fiindcă faceţi laboratorul cu mine. Eu am un statut aparte, sunt cam derbedeu, aşa că, la examen, domnul profesor o să se străduiască să vă pice pe toţi. Clar?”
Era mai mult decât clar. Era dramatic. Nimeriserăm rău. Poate că fiecare îşi făcea socoteli personale, cum, cu o cutie de bomboane sau un pachet de Kent, s-o-nmoaie pe secretară să-l transfere în altă grupă. Sigur, dacă izbuteam toţi, grupa a doua dispărea de pe faţa pământului.
“Numai că, a continuat el, noi o să ne luăm măsuri de precauţie. Pe lângă caietul studenţesc cu care văd că v-aţi pregătit, de data viitoare să veniţi şi cu un carneţel mic, un vocabular, ceva, unde vom nota, la fiecare laborator, întrebările pe care o să vi le pună dom’ profesor la examen ca să vă pice şi, fireşte, răspunsul corect.”
“Adică cum?”  asta l-am întrebat eu şi nici azi nu ştiu ce am vrut, exact, să-l întreb.
“Păi, face el, e simplu: de ce e negru oxidul feros, în timp ce oxidul feric e roşu? Mmm? Ştii?”
Nu ştiam. 
“ O să facem, prin urmare, un caiet suplimentar cu tot ce ştie dom’profesor şi cărţile nu spun, ca să trecem examenul. Priceput?”
Am bâltâcâit din cap a da, însă eram teribil de speriaţi. Noi credeam că tot ce ştie dom’ profesor e în cărţile lui. Ştii cărţile, ştii cât el. Treci.
“Băăă!”, s-a răstit asistentul, absolut colocvial către noi, când ne-a văzut aşa pieriţi. “ Cărţile din cărţi se scriu! Restul e aici!” Şi şi-a înfipt arătătorul în tâmplă, ca pe un revolver.
Pe urmă ne-a întrebat cui îi plac romanele poliţiste. S-au ridicat vreo opt mâini.
“Ei, a zis el, voi o să pricepeţi chimia analitică şi-o să luaţi 7, nota maximă a unei oi negre. Ăilalţi trebuie să se pună pe citit, pentru 5.”
“Ce?”, a întrebat şefa de grupă, cu pixul pregătit să-şi noteze bibliografia.
“Ştiu şi eu? Să vedem… Agatha Christie, Raymond Chandler… D-ăştia! Alegeţi-vă o carte, citiţi-o toţi, şi miercurea viitoare o discutăm. Vedem care l-a prins pe criminal înaintea autorului. Analizăm indiciile. Analizăm cum le-am analizat. Separăm capcanele, pistele false, şi învăţăm cum trebuie gândită o identificare de element necunoscut în probă.”
Pentru a doua oară în acea zi, am pus aceeaşi întrebare tâmpită: “Adică, cum?”
El ne-a zis ceva de sulful coloidal, care se dă singur în gât, de reacţia “inelului de argint”,  de cei patru-cinci suspecţi mizerabili care sublimează la proba în tubuşor, şi dacă nu apare sublimat, adio bismut! Micşorăm cercul suspecţilor până ajungem la patru, câţi ioni conţine o probă, la fiecare laborator.
A înhăţat o cutie de crete colorate şi s-a apucat să facă o schemă pe tablă, grupa întâia de separare. Scria repede, caligrafic şi colorat. Noi ne holbam. Când s-a umplut tabla, a şters-o. Nu copiaserăm nimic. Ne-a zis: “… Dar despre toate astea vorbim data viitoare. Voi cumpăraţi-vă “vocabularul” şi citiţi cartea aia poliţistă.
Se făcuse aproape unşpe. Ne-a dat liber, până miercurea viitoare. Care n-avea alt program, putea să iasă cu el la o bere, la “Cina”. Nimeni n-avea alt program.
A fost singurul laborator scurt.
Toate celelalte au durat şapte ore şi am jucat şi prelungiri. Ne învăţaserăm cu el: pleca destul de des în cabinetul lui şi, înainte de amiază se mişca economicos fiindcă era ţeapăn de beat. Totuşi, tabla se umplea clar şi caligrafic cu scheme de separare, la fel se umplea şi carneţelul cu care aveam să i-o tragem domnului profesor la final. Toată lumea găsea, pe parcursul celor şapte ore, PATRU VINOVAŢI în probă şi nu era obligat să-şi strice duminica, să repete laboratorul.
N-a picat nimeni la examen.
Doar domnul Tudor a picat, câţiva ani mai târziu.
Ce să vezi, nu de ciroză, nu de cancer pulmonar (era un fumător periculos!), ci din pricina unei gâlme sub omoplatul stâng, care nu era un lipom, aşa cum crezuse el, ci o tumoră malignă care metastazase discret, fără dureri, lăsând o oarecare grupă studenţească fără “oi negre”, dar şi fără neliniştea bucuroasă de-a prinde cei patru criminali în proba de laborator.

L-am visat azi noapte pe domnul Mihai Tudor. Purta acelaşi costum gri închis, cu cravată neagră (nu mai schimbase culoarea cravatei de la moartea canişului său),  era doar puţin machit şi zâmbea relaxat, aşa cum nu zâmbea decât o dată pe an, când îl bătea pe dom’ profesor, pe tăcute, la examen, cu noi, trecuţi.
Cine ştie, s-or fi împlinit azi-noapte nişte zeci de ani, luni, zile, ore, minute de când a plecat dintre noi,că prea l-am visat cu sârg!
Dacă aşa o fi, îi datorez acest mărunt omagiu, de oaie neagră, norocoasă.

miercuri, 16 mai 2012

Oameni printre care trăim. Ba, îi mai şi salutăm!...


El: Ştii că Oprescu e jidan şi mason?
Eu: …?!
El: Şi Prigoană e mason!
Eu: Parcă vorbeam de Oprescu…
El: Da, da’ şi Prigoană e mason! Şi ţigan.
Eu: Oprescu nu e ţigan!
El: Prigoană este!….

sâmbătă, 12 mai 2012

Duminică stricată




De fapt, v-am copt-o mai din vreme,  dar lansarea e pe 3 iunie 2012. La 11:30. Târgul de Carte de la Romexpo, standul Editurii ALL.
Autografele şi berea se vor efectua imediat după.  
Prânzul îl luaţi acasă, în familie, fireşte! 
Nu vreau să vă stric programul în totalitate.

Vestea proastă e că asta cade într-o duminică. Dacă aveaţi de gând să vă fi învoit de la serviciu, se anulează. Vă puteţi învoi de la nevastă, soţ, copil sau, mai bine, îi luaţi şi pe ei.

Vestea bună e că NONO a scris o carte. A dat peste un editor priceput la urşi mici, de câlţi, care au ceva de povestit şi asta e!
Vă stricăm duminica.



duminică, 6 mai 2012

"...şi fiţi ungurenii mei!"

De la clipul ăsta  n-am mai râs cu lacrimi, cum am râs azi, la discursul lui Ungureanu, către pedelişti.
Nu, nu dau link pe discurs, că a fost iremediabil penibil.
Jenant. Telenovelisto-meltenesc. De neam prost. Şi, nu în ultimul rând, uasecerist până în măduva oaselor.
Ungureanu trece.
Râsul rămâne.

joi, 3 mai 2012

'Ai, să n-o mai dăm cotită!

Împăratul Traian, nud, pe treptele Muzeului, e cum e. Cum o fi, e de bine. Bine că nu e circumcis.
Da' să-i lipeşti o vietate cu patru picioare de piept, în care ai rezolvat şcolăreşte hibridizarea a două simboluri, ca un combinagiu de rând, să te ia valul abstractizării  - ce are patru picioare e lupa capitolina, ce e ca fularul - e steagul dacic,  dar la nudul împăratului să tricotezi, realist,  păr pubian pe două rânduri, tendoane pe gambe,  articulaţia genunchiului absolut perfectă şi două fese de basm, asta, după umila mea părere de textilistă eşuată, miroase a kitsch de mare clasă. 
Şi mi-e absolut indiferent câţi esteţi cu patalama o să vină să-mi explice, cu subiect şi predicat, că realizatorul sculpturii îi calcă pe urme lui Brâncuşi, că eu îl cred incapabil să calce pe urmele mucilor lui Brâncuşi, suflaţi la liber, mitocăneşte, pe jos.
Mi-e teamă că ipocrizia de care se tot vorbeşte - ipocrizia pudibondă a unei societăţi neşcolite artistic, e masivă în tabăra coneseorilor autodeclaraţi cunoscători de artă fină.
Mi-e teamă că plătim tribut culturii comuniste în modul cel mai mizerabil cu putinţă: unde e nasol, invocăm păreri pertinente.

miercuri, 2 mai 2012

La ofertă

(Luciei Verona)





Două dezveliri importante s-au petrecut în acest “Întâi de Mai”: statuia Împăratului Traian, pe treptele Muzeului de Istorie  şi noul guvern al României, pe mâna lui Ponta. Ambele au dat naştere la comentarii. Aproape toată lumea s-a înghesuit să analizeze cei doi de “dacă”: dacă e bine că Împăratul apare în penisul gol şi dacă e bine că Rus a fost numit ministru la Interne. 
Dezbaterea continuă, aşa că e prematur să tragem concluzii. Văzând şi făcând…

Totuşi, Lucia Verona pune o întrebare foarte interesantă, în contextul ipocriziei generale: “Care ar fi reacţia, dacă s-ar expune la Bucureşti pictura lui Courbet, “L’origine du monde”
Primul răspuns e tot o întrebare: UNDE?
Că dacă o expunem pe o simeză, într-o galerie de artă, nu se întâmplă nimic.
Dar dacă o expunem pe domeniul ADP-ului, la liber, în stradă,  se vor contura două cozi.
Una va fi formată din cei care n-au văzut-o încă, în original. Pictura.
Cealaltă va fi formată exclusiv din “piţi” care, observând câţi domni fac coada unu, se vor întreba dacă nu cumva e un nou trend, a căzut epilarea inghinală totală sau parţială -  în formă de inimioară, de fluturaş, de floricică, de trifoiaş, de BMW, de aluniţă -  şi e cazul să-şi pună extensii pubiene, ca să beneficieze şi ele de aceeaşi coadă.
Coada unu va emite păreri. Se vor face sondaje. Domnul Freud se va zvârcoli în mormânt sau se va răsuci agale, zâmbind,  pe partea cealaltă.
Coada doi va face coadă la cabinetele cosmetice. Acestea vor fuziona cu saloanele de coafură: ce se tunde, nu se mătură. Producătorii de ceară pentru epilat de unică folosinţă vor da faliment. După ce toate piţi-urile vor fi beneficiat de implant pubian, vor dori să vâre moartea în concurenţă şi îşi vor lărgi aria de împăroşare. Membre inferioare. Superioare. Perciuni. Pomeţi. Mustaţă. Areole mamare. Axile.
În câteva săptămâni, Planeta Pământ va arăta ca Planeta Maimuţelor, fiindcă segmentul populaţional “piţi” e foarte deschis la nou. Nu cunoaşte limite.
În cele din urmă, organizatorii expoziţiei Courbet – “L’origine du monde” îşi vor lua pânzişoara (44/55cm) şi se vor face nevăzuţi.
Noi vom rămâne cu amintirea că am văzut un Courbet original la Bucureşti.
Problema e  cine le va convinge pe “piţi” că a fost o experienţă vizuală trecătoare,  că nu s-a instaurat lătratul ca formă de comunicare umană.
Concluzie: nu suntem pregătiţi, încă, să luăm lucrurile aşa cum sunt. Noi le luăm aşa cum ni se oferă. La ofertă.



marți, 1 mai 2012

Bădica Traian


Mă gândeam că, după Mihai Eminescu îmbrăcat în halat de femeie de serviciu la Montreal, nimic rău nu se mai poate întâmpla în materie de sculptură urbană românească. 
(În treacăt fie spus, mie, monumentul “ţeapa şi cartoful” din faţa Palatului Regal, chiar îmi place. Nu ştiu ce reprezintă, dar îmi place. )




Acum, că s-a urcat Bădica Traian pe treptele Muzeului de Istorie, poetul nepereche intră defintiv în umbră. Pare şi mai modest. Seamănă şi mai mult cu Tanti Leana în vizită de lucru.


Fireşte, nu trebuie să mă luaţi în seamă. Nu-s decât unul dintre milioanele de nepricepători ai artei moderne. 
A făcut foarte bine doctorul primar că a pus statuia acolo! 
Cu riscul că pierde câteva sute de voturi, e de admirat insistenţa lui de-a ne educa simţul estetic. Iar dacă nu reuşeşte să ni-l educe, măcar să ni-l sperie…
Nu,nu, răilor şi pudibonzilor care sunteţi! Nu mă refer la goliciunea Împăratului, ci la monstruozitatea ataşată la pieptul acestuia: un dog german decapitat căruia i s-a grefat, cu destul de puţin succes, steagul dacic.



sâmbătă, 28 aprilie 2012

Moşi, pisici, femei...


Ştii clopoţelul de la intrare, cum scoate un sunet dulce, ca un chicotit? Ştii cum miroase frumos înăuntru, a lemn vechi, a eucalipt şi-a „doctoria pisicii“? De fapt, „doctoria pisicii“ nu miroase chiar aşa frumos, ba chiar pute când o pui pe zahăr, douăzeci de picături, dar… Ştii Spitzerul ăla care-ţi sustrage uşurel recepta din mână, dă capul pe spate, cât să citească „guttae“-le cu cifre romane, fix prin lentilele ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului? Îl ştii?… E! Spitzerul ăla a murit acum 50 de ani.

Asta scriam eu cu patru ani în urmă, minţind întrucâtva.

Adevărul e că Ultimul Spitzer a plecat în ’92. Şi-a lăsat ochelarii pe noptieră şi dus a fost. Era ceva între pompier şi duhovnic. Nu obosea niciodată să dea cuiva o mână de ajutor  şi ştia să asculte omul până la capăt. Avea timp. Aşa zicea, că măcar el are timp, doctorul nu prea are, prea îi vin mulţi pe cap.
Seara stătea până târziu şi compila formule din cărţile lui vechi de dinainte de război. Mai adăuga o juma’ de gram de rezorcină într-o soluţie, mai schimba antibioticul într-o alifie…
Pentru cine moşmondeşti acolo?
Pentru o femeie.  Pentru un moş. Pentru o pisică.
Păi, ăla cu pisica de ce nu se duce la veterinar?
A fost. Da’ tot îi cade părul.
Ajunsesem să urăsc femeile, moşii, pisicile şi pe celebrul Emil Belcot, cu formularul lui galenic de care mă împiedicam pretutindeni, de parcă am fi avut vreo cinci exemplare.
Să nu care cumva să-i spui doamnei X că i-am făcut crema acasă!
Eu?! Abia dacă o cunoşteam pe doamna X.  Era o disperată care-şi vopsea părul cu albastru de metilen şi se ungea pe faţă cu toate rahaturile. Lucea ca un pantof de lac şi tot nu era mulţumită. Mereu alte uleiuri, unturi, lanoline, ape de trandafir şi vitamine i se încuibau în piele, doar-doar avea să arate iar ca o codană.
De ce nu-i faci tu cremele la farmacie şi ne împuţi nouă bucătăria?
Fiindcă n-am avut timp.
Aşa e, dacă stai de vorbă zi-lumină cu toţi moşii!…

Într-o după-amiază, Spitzerul nostru a şters-o brusc din patul lui de spital, tocmai se simţea mult mai bine, tocmai ce-l aştepta doctorul de gardă la o şuetă şi-o ţigară interzisă.
A şters-o fără o vorbă şi mi i-a lăsat mie pe cap pe toţi ăştia:  moşi, pisici, femei… Plus un mojar mic de porţelan, inscripţionat Rosenthal şi, fireşte, pe celebrul Belcot.

miercuri, 25 aprilie 2012

Undeva, pe planetă, mai există oameni vii


Aşa aş fi intitulat eu ştirea asta, despre doi tipi care au luat ceva la bord şi s-au distrat într-un parc acvatic, aşa cum, treji fiind, n-ar fi îndrăznit niciodată s-o facă.
Nu, fireşte, nu puteau fi “beţi-rangă”, precum ne anunţă titlul! “Beat-rangă” e echivalentul lui “ţeapăn de beat”, e atunci când te mişti ca roboţii de primă generaţie, dacă te mai mişti, dacă nu cumva stai obnubilat într-un colţ, cu ochii în gol, “mut de beat”.
Mai mult ca sigur că ăştia doi erau în faza incipientă, euforică, aia în care toată lumea e a ta, eşti prieten cu amantul nevestei, orice slută e frumoasă, binele învinge răul,  dacă vrei, poţi: a) să dansezi ca Fred Astaire, b) să cânţi ca Freddie Mercury, c) să scrii ca Gellu Naum.
Beţivanii noştri n-au ţintit aşa de sus, s-au mulţumit să se simţească bine într-un loc unde n-ar fi cutezat să se vâre, la alcoolemie mai mică: în bazinul cu delfini. Au înotat cot la cot cu ei.
La cum îi ştim noi pe delfini de  inteligenţi, sensibili, politicoşi cu bipezii, gata oricând să le facă impresia că sunt niţel mai prostănaci ca să le măguleasă orgoliul, într-un cuvânt - diplomaţi, e foarte posibil că i-ar fi admis în compania lor şi într-o stare de ebrietate mai avansată. Aşa că episodul acvatic nu e concludent.
Dar ce-au făcut cheflii, la plecare? Au dovedit că simţul umorului le rămăsese intact, beţi fiind.
L-au luat cu ei pe Dirk, mascota parcului şi pinguin pe deasupra, l-au dus acasă, l-au omenit, şi-au făcut poze cu el şi, în cele din urmă, au adormit tustrei în bună pace.
A doua zi, s-au predat autorităţilor, restituind Apolodorul australian, cu scuzele de rigoare.
Toată întâmplarea asta a creat o ştire.
Cei doi vor putea povesti nepoţilor, dovedind cu fotografii plus filmuleţ, că pinguinul Dirk a dansat pe mocheta lor.
Dirk  le va comunica şi el, urmaşilor, în modul său pinguinesc, marea taină a lumii celor care plătesc să vadă pinguini: au descoperit mocheta şi calcă pe ea.
Poate doar delfinii  nu vor avea nimic de comentat în legătură cu incidentul, fiindcă se bucură de atingerile epidermei umane, indiferent de motiv. Delfinii sunt atât de emotivi, încât nici nu citesc ştirile, ca să nu se emoţioneze mai tare.
Pe asta s-au bazat şi jurnaliştii, pe discreţia şi tăcerea tuturor părţilor implicate, ca să transforme o ştire bună într-o ştire proastă. Păcat!

luni, 23 aprilie 2012

Îngerii Comerciali

Pe vremuri le zicea comis-voiajori. Acum, ne(re)cunoscătorii îi numesc tot agenţi de vânzări. Eu le zic “Îngeri Comerciali”, pentru că nu încearcă să-ţi vândă nimic, îţi oferă gratis o Oportunitate, o idee de Afacere Care Merge Singură, tu nu trebuie decât să ţii contul căscat, să aibă unde intra banii. Sigur, la început faci o mică investiţie în nişte cărticele care-ţi arată Calea.

De data asta era o Îngeriţă.
Nu ştiu unde mi-a fost capul, cum de nu m-am prins că urmează o întâlnire de gradul trei, deşi mă privea în felul acela, inconfundabil, cu o sfântă lumină în pupile. Şi-a pus o mână peste a mea în timp ce-mi vorbea şi eu m-am speriat, ca o ţărancă proastă, am tras mâna, gândindu-mă la tâmpenii. Bineînţeles că nu era lesbiană, era un Trimis al Oportunităţii Mele, dar eu deja mă făcusem de râs!
Când mi-am revenit din spaime, am întrebat-o dacă e faza aia cu vânzarea piramidală, fiindcă n-aveam chef să ne lungim aiurea.
A ţuguiat buzele dezamăgită  şi mi-a spus:  “Bineînţeles că nu!”  Totuşi, simultan, a scos la iveală o broşură.
Una din alea care te învaţă să gândeşti “Altfel”.
Unii îi zic “Schimbarea”, alţii “Provocarea”. I-am înşirat repede toate variantele cuvântului magic.
A zâmbit trist: eram depăşită, ridicolă, demnă de milă.
Cărţulia ei era despre “Algoritmul Vieţii”.
Cu asta m-a dat gata, dar n-am vrut să se observe şi am întrebat-o direct: “Cât costă crema antirid”?
N-a răspuns. Părea jignită. A scos un catalog cu poze şi s-a pornit să-mi explice: “După zeci de ani, cercetătorii geneticii umane, numai laureaţi ai premiului Nobel, au descoperit, în sfârşit, algoritmul genetic al vieţii.  Nu tot materialul genetic se replică! Există mari depozite genice mute.”
“Aşa e, zic, ADN-ul noninformaţional…”
S-a uitat la mine ca la un gunoi. Fiindcă minimalizam încercarea ei de a mă scoate la lumină. Fiindcă îndrăznisem să-i zic cremei -  “cremă”. Ea o numea “sistem”.
“Toate cremele sunt un sistem, îndrăznesc eu. Fază grasă, fază apoasă, plus agenţii de împăcare între ele…”
M-a privit iar. Altcumva. Nu mai eram un gunoi, eram un pericol. Mă dedam la trufii nebănuite.
“Crema Noastră, explică ea, funcţionează de la interior spre exterior.”
Am îngheţat: vasăzică se înghite? Nu te dai cu ea pe faţă?
“Te dai pe faţă, dar se adresează fiecărei celule epidermice altfel.”
Ah! Ştiam eu că e ceva legat de “altfel”!
Continuă să dezvolte: “Are valenţe diferite, în funcţie de nevoile fiecărei celule de a primi antioxidanţi. Bănuiesc că aţi auzit de antioxidanţi!”
Până să apuc eu să-i mărturisesc că vând lunar cam o roabă de flaconaşe cu antioxidanţi, a sucit laptopul spre mine şi mi-a zis că nu durează decât şapte minute ca să pricep despre ce e vorba.
Mă pune la film. Povestitorul e chiar Îngerul Suprem, cel care a descoperit Algoritmul Vieţii.
Vizionez un amfiteatru plin cu vreo sută de oameni, îmbrăcaţi în tricouri portocalii. Ar putea fi pedelişti, dacă n-ar fi americani. Printre ei, câţiva în tricouri verzi sau albastre şi, foarte rar, câte unul îmbrăcat în  tricou negru. Mie mi-a fost milă de ăia, puţinii,  în negru. Or fi pe moarte?
“N-au luat complexul antioxidant şi sunt pe ducă?”- am încercat s-o dau pe glumă, dar am dat-o în bară. Era exact invers: ăia întunecaţi erau salvaţii. Bubuiau de antioxidanţi. Firma ei, a Îngeriţei, avea şi Complexul Antioxidant Adevărat-capsule. Fireşte, unic în lume. Ăilalţi, verzi-albaştrii, urmau să crape în viitorul apropiat. Portocaliii erau cam fără viitor, dacă nu luau doze mari, combinate, din Antioxidantul Lor şi Detoxifiantul Lor. Că aveau şi Detoxifiant.
“Totuşi, mai încerc o dată,  cât e o cutie de algoritm de 50 ml, antirid, de noapte?”
Nu-mi spune. Scrie ceva pe o coală. Mamă, cât scrie! Un rând întreg.
Îmi dă să citesc. E un link, nu o sumă.
Acasă, am priceput de ce s-a cam bosumflat când a aflat că nu sunt patroana farmaciei. Ca să-mi cumpăr antiridul algoritmat, ar fi trebuit să fiu stăpâna unui lanţ de farmacii, toate deschise în mall-uri.

Azi o să mă sune Îngeriţa sa-mi ofere un demo gratuit.
Nu ştiu dacă are de gând să se dea cu cremă pe jumătate de obraz ca să văd eu, cu ochii mei, cum întinereşte cu zece ani sau să-şi întindă un strat gros pe pâine şi s-o mănânce, ca să-mi arate cât e de naturală şi non-toxică. Cert e că o să-i comunic venitul meu lunar abia la sfârşitul exerciţiului.

Să-i ţineţi pumnii, fiindcă o să-i cadă faţa!

sâmbătă, 14 aprilie 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Primesc pe mail...

E savuros! 
Păcat că nu s-a promovat, înainte de al doilea mandat!

vineri, 6 aprilie 2012

"De la o vârstă, îţi plac căprioarele"

Băsescu îi relatează fostului jurnalist Cristoiu, acum om de casă, cum ar putea fi bătut Oprescu în lupta pentru Primăria  Bucureştiului. În  limbaj comun se traduce: cum să-l bată Regele Gunoaielor pe Directorul Municipalului. 
Lui Cristoiu îi asudă vesta de plăcere, când enumeră marinarul policălcâiele lui Ahile pe care le târşeşte Oprescu în lupta sa electorală. Văzând cum se scurg pârâiaşele de bucurie ale moderatorului printre buzunăraşele vestei sale,   Băsescu plusează şi zice:
"Între parcul Alba Iulia şi Magazinul Unirea trebuia să existe un spaţiu verde cu căprioare, cu pelicani...bă, măcar să pună acolo o căprioară, un pelican!..."

Replica lui Oprescu: "De la o vârstă, îţi plac căprioarele!"

Eu o să-l votez pe Oprescu pentru răspunsul ăsta. Chiar dacă ar fi, în mandatul următor, să dinamiteze Podul Basarb.

Nedreapta dar valabila Lege a lui Muphy

Dacă pui o lingură de vin într-un butoi cu apă de canal, obţii un butoi cu apă de canal. Dacă pui o lingură de apă de canal într-un butoi de vin, vei obţine tot apă de canal.

Ce vrea să zică legea asta?
Că, dacă un PDL-ist greu şi bulbucat, cam ca Frunzăverde, trece la P.N.L., respectivul partid, în care ne puseserăm noi toate speranţele, se cam duce de râpă, în jos, pe canalizare.
E atât de evident, încât până şi-un venit cu ibricul pe conductă pricepe treaba asta.
Păcat că n-au priceput-o liberalii.
Uite că le-o mai explică o dată George Şerban