duminică, 31 octombrie 2010

O zi mai lungă decât veacul

Apă cu lămâie, cafea, ţigări, perfuzii, monitorizare medicală.
Astfel au trecut cele 68 de zile de înfometare voită ale unei femei care a dorit să tragă un semnal de alarmă guvernului bolnav.
M-am abţinut să scriu vreun cuvânt despre ea până azi, de teamă că aş fi greşit.
Eu aş putea face greva foamei?
Da. Nu. Nu ştiu. Nu cred.
Mi s-a întâmplat,  o dată în viaţă,  să trăiesc doar cu ţigări, cafea şi apă vreo trei săptămâni. Nu mâncam de supărare, nu fiindcă n-aş fi vrut.
Când a trecut hopul, la două minute după ce am înţeles că am scăpat, m-a cuprins ceea ce doctorii numesc “foame canină”. Aş fi înghiţit un purcel fript, un lighean de salată, o brutărie, o cofetărie...
În ultimul moment m-am stăpânit, ca să n-ajung la spital şi-am mâncat un iaurt cu fructe.  Apoi am răbdat de foame încă vreo două ceasuri şi-am sorbecăit o supă.

Deci, până în ziua 68 de înfometare voluntară  a învăţătoarei din Caracal, m-am ferit să fac aprecieri. Mi-am abolit acest drept.
Fiindcă sunt, îmi ziceam, lucruri care se întâmplă, trec pe lângă noi, printre noi, ni se pare că le pricepem dar nu înţelegem o iotă din ele, dacă nu le trăim.
Poate că ea chiar a crezut că va sensibiliza politicul.
Poate că a demonstrat ceva, uite, câţiva colegi o urmeză, din solidaritate, pe timp determinat. Şi doamna Andronescu plânge….

Eu credeam că greva foamei  e ca şi cum ţi-ai da foc în piaţa publică şi timpul curge cu încetinitorul. Dacă ceea ce ceri ţi se dă în timp util, cât să mai fii salvat, scapi. Dacă nu, nu. E o situaţie care nu admite negocieri şi compromisuri. Nu e ca atunci când spargi o bancă şi iei ostateci. Îi cruţi pe toţi, dacă obţii elicopter în parcare sau îi razi pe toţi, dacă ţi-au pus la dispoziţie un Trabant.
Eu credeam că…

Până sâmbătă seara i-am ţinut pumnii. Să nu moară.
Sâmbătă seara, a apărut pe două canale de televiziune, la ore diferite, spunând aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi capacitate de-a reconsidera situaţia, cu aceleaşi argumente, cu putere egală…

Devenise, brusc, un tipic brand de ţară, brandul înfrângerii care poate fi interpretat ca un succes, un compromis explicabil, cu speranţe în viitor.

Nici asta nu mi s-a părut oribil!
Oribilă a fost declaraţia că renunţă la nemâncare  peste o încă o zi: în ziua 70. Adică, deşi protestul încetase, declarativ,  sâmbătă şi nu mai aştepta nimic, revenirea la masticaţie şi deglutiţie avea să survină tocmai luni.
Întâmplător, a fost cea mai lungă duminică din an, duminica celor 25 de ore.
O zi mai lungă decât veacul, când ştii că mâine mănânci. Şi plângi.
Sau nu.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Precizare

Anunţul de mai jos e un  pamflet.
E ca anunţurile din ziarul local al comunei "Afumaţii Cotroceni" (sau Adunaţii Copăceni?!) care face publică o licitaţie pentru o achiziţie de gume şi creioane la Ministerul Turismului.
O licitaţie absolut legală care va avea loc mâine, dar s-a adjudecat luna trecută. A câştigat-o nu ştiu care "Ocol Silvic", care a defrişat un versant pentru a produce doo creoane cu gumă, chinezeşti, la modicul preţ de zece mii de euro per bucată. 
La gume, a câştigat o fabrică de gumari, evident. Gimiciu.
Da' e musai să anunţi licitaţia în presă!


Anunţ





















Impresariez pisici!

Indiferent de sex, vârstă, pregătire. Totul e să posede minimum de cunoştinţe în ceea ce priveşte utilizarea tastaturii şi cunoştinţe de limbă română, scris fluent, cu umor, fără greşeli de ortografie.
Nu cer plata în avans! O cer la castronaş. Da’ să fie Tiramisù...
Cine nu crede că pot gestiona corect cariera unei pisici, să-l întrebe pe Baghi.
La doar o lună de blogosfârâială, primeşte cadouri din partea unui domn cât se poate de serios, ElZap şi îl citesc cu simpatie profesori universitari.

Zău, uneori îmi pare rău că nu sunt pisică!

"Boc decorat"

Dai pe Google cu cuvintele astea şi găseşti zeci de articole despre “boc decorat”.  De fapt, acelaşi text, cu ornamente.
Pe Boc l-a decorat unu’, Oprea. Asta e esenţa.
Că Oprea a fost înstelat general pe nedrept sau că cea mai înaltă distincţie a Armatei Române se poate acorda unui ins care s-a făcut C.A.P.-ist, de frica armatei, asta e lipsit de importanţă.
  
Faci apoi un exerciţiu de anticipaţie şi scrii “boc redecorat”.
Google te ceartă: “Aţi dorit să scrieţi Boc decorat” . Tu-l ignori şi-o ţii pe-a ta.
Google nu e dispus să facă previziuni, dar nici nu te lasă cu ochii în soare. Admite şi “boc redecorat” şi te aruncă în “redecorarea Biroului Oval de la Casa Albă”.
Cu o mochetă în trei culori, galben, crem, bleu,  cu citate istorice din patru preşedinţi americani, plus unul din Martin Luther King.  
Dacă aveţi curiozitatea să citiţi articolul pe Mediafax.ro, o să descoperiţi că până şi americanii au considerat că poţi călca în picioare cuvintele “Bunăstarea fiecăruia dintre noi depinde de bunăstarea tuturor.” (Roosevelt).

Atunci ce mai contează că pe Boc l-a decorat unu’, Oprea?

Ceva mai jos, Google se scutură de cuvinte balast şi te trimite să citeşti articole de specialitate despre reamenajarea şi redecorarea locuinţei.

Ei, aşa mai merge! Devine chiar interesant.

vineri, 29 octombrie 2010

La mulţi ani, Baghi!





Pisicolumea  virtuală îl sărbătoreşte azi pe Baghi. Motanul care a împlinit o lună de blogăreală.
Poate sunt subiectivă, fiindcă eu i-am făcut montajul pisicologic să iasă pe net, să-şi expună păsurile, pis-urile, să militeze pentru legalizarea lui “miau” vs. “mi-au”, să-şi facă un aliat din mouse şi să-i trateze cu îngăduinţă pe bipezii care doar experimentează mersul pe labele de dinapoi.

joi, 28 octombrie 2010

Ce mă irită

Pianotatul în tejghea, ca pantomimă a nerăbdării; când e executat cu nişte unghii din alea care depăşesc de 1,5 ori lungimea ultimei falange, apucătura asta chiar mă scoate din fire şi mi se întâmplă să reacţionez.

Expiratul zgomotos, oftatul exasperat şi dispreţuitor al celui care e următorul la coadă şi se întâmplă ca pacientul dinaintea lui, cel cu care tocmai stau de vorbă, să pună câteva întrebări suplimentare despre tratamentul său, iar eu am “proasta inspiraţie” să-i răspund, consumând din timpul preţios al pufnitorului.

Oamenii care nu-şi scot ochelarii de soare cînd se află în interior şi mi se adresează de după sticlele  fumurii; mă simt ca desculţă în faţa lor.



De câteva zile sunt departe de toate iritările astea.
Zac în scutece pe canapea şi mă uit la televizor.
Mă uit la Boc şi mă bucur: e mult mai bine să fii gripat decât imbecil. Măcar gripa trece. Tocmai l-am ascultat interpretând în manieră boccie o declaraţie de-a lui Ponta...
Ceva mai devreme, l-am urmărit pe micul “Robocop” de la Învăţământ, recitând niscai vorbe fără logică. Sigur, nu a fost mai incoerent ca altădată dar a glăsuit suficient de mult ca să-mi dau seama că nu se uită niciodată, nicio secundă,  în ochii celui cu care dialoghează. Îşi înfige privirea în gol sau în reverul interlocutorului şi iniţiază secvenţa “emitere cuvinte”.
Simptomul ăsta e caracteristic  sindromului “musca pe căciulă”, e limpede. Dar nu-mi dau seama dacă, etiologic vorbind, i se trage de la faptul că n-ar fi avut dreptul să fie ministru la Învăţământ sau de la acela că dansează precum i se cântă, dar n-are antrenament.

Abia aştept să mă fac bine şi să mă întorc la muncă!



miercuri, 27 octombrie 2010

Ziua de azi

Nu ştiu când, în ultimele 48 de ore, am avut iluzia pionierească, naivă, că Moţiunea ar putea să treacă. Iluzia a durat câteva secunde.
Aşa că nu sunt foarte dezamăgită.
Ce-ar fi adus ea?
Lapte şi miere  luni dimineaţă – sigur, nu!
Dar măcar nu-l mai vedeam pe Boc. Nu-l mai auzeam. Nu mă mai enerva cu sintagmele lui de plexiglas şi vată de sticlă. Cu inovaţiile lui  de sfertodoct în vorbirea limbii materne. Cu tupeul şi inconştienţa afirmaţiilor lui. Izvorâte din ignoranţă pură, din incapacitatea de-a trece prin filtrul creierului propriu (inexistent!) dicteul prezidenţial.
Poate veneau alţii la putere, furau mai cu perdea în introducere, mai respiram şi noi.
Poate creştea tonusul populaţiei, poate că bugetarii de la ghişee diminuau pauza de cafea, măcar aşa, ca să fie în trend, pe o perioadă scurtă de timp.
Când ceva se schimbă, până să te prinzi că se schimbă în “la fel”, există câteva momente de încredere şi entuziasm individual care pot reporni motoarele, mai bine ca oricare geniu economic care regândeşte totul la nivel macro.

Am stat azi în pat cu gripa mea bizonică şi ne-am uitat la televizor ca două proaste.
Am înţeles următoarele:
- când îţi vine imperativ să faci pipi, ratezi şi-un examen, părăsind sala. Normal că părăseşti masa de demonstranţi care, cu tine sau fără tine, e la fel de puţin importantă!
- când doamna Udrea ţine un discurs dinainte pregătit, fără să realizeze că face pe avocatul propriei ei apărări, că singurul lucru care o preocupă e BANII EI şi sala nu părăseşte Sala, înseamnă că nici nu contează dacă pleci din mulţimea protestatarilor din stradă să faci pipi civilizat, într-un loc special amenajat sau faci pe tine.

Ce să zic, în încheierea acestei zile?
Tot înainte!
Ca pionierii.

marți, 26 octombrie 2010

Gripă bizonică

M-a lovit Gripa.  Mişeleşte,  în puterea nopţii.
A-nceput aşa:
“Câte oase avem noi?” Mă lovea scurt cu vârful  pantofiorului (nici nu ştiu dacă se mai poartă d-ăştia, cioc de raţă, cum are Boc) în tibii şi-n peronee, să mă trezească.
“Vreo doo sute”, zic şi dau să adorm la loc.
“Două sute?! Cât ai avut la anatomie în anu’ doi?”
“Şapte”, zic. Minţeam: nu-mi mai aduc aminte.
În două ceasuri de recapitulat scheletul uman, ajunsesem destul de aproape de răspunsul corect, fiindcă mă durea clar, defalcat, cu talent pedagogic.
“Două sute trei?”  întreb disperată.
Zice  “Ţî!” şi-mi dă două junghiuri scurte în urechi.
“Gata, ştiu:  DOUĂSUTEŞASE!”… Uitasem scăriţa, ciocănelul şi nicovala.
Eram deja în capul oaselor în pat şi-mi umbla mintea după ceva mijloace legale să-i opresc acţiunea în zona osoasă.
Am găsit într-un fund de sertar nişte aspirină expirată. Expirată, expirată, da’ Bayer! Am hăpăit-o  imediat.
Dimineaţa nu mă mai durea nimic. Eram eu cam bleagă, aşa, dar funcţionam. Dau să zic “Bună dimineaţa!” – nu iese niciun sunet. Îmi dreg vocea - n-am ce drege. Fac “ma-me-mi-mo-mu”, ce n-am mai făcut  de când eram în liceu – nimic.
Mă lovise, nemernica, în a doua zonă de care depind zilnic – aia glăsoasă.

O sun pe doamna doctor şi-i explic prin şoapte şi piuituri ce mi s-a întâmplat.
Îmi zice că e viroză atipică.
Adică cum, atipică? Nu-mi curge nasu’, nu tuşesc, nu strănut, n-am febră, dar toată noaptea îmi frăgezeşte oasele şi dimineaţa mă trece pe mute?
Asta nu e gripă atipică.
E gripă bizonică. Bi-zonică.
[…]
La ora când scriu,  s-a dat pe brazdă. A evoluat spre  gripă normală, cu spectru larg de acţiune, populară, ca să zic aşa...
Dar v-am povestit-o ca să fiţi pregătiţi: debutează bi-zonic, cu dureri de oase şi laringită, vă face să vă simţiţi speciali o zi, pe urmă devine contadină.
Principalul e să treacă.
Şi ea, şi moţiunea

duminică, 24 octombrie 2010

Să mai ne şi râdem!!!

Va’zică două sereleuri, ambele aparţinând Arhiepiscopiei Bucureştiului, pe numele lor de botez "Misionarul Ortodox SRL" şi "Chivotul Mare SRL" au înfiinţat o a treia firmă, intitulată “Ţarina Păstorului", care are ca punct de lucru o curăţătorie chimică denumită , logic, “Bob de Rouă”.
O călugăriţă spălătoreasă, intervievată pentru "Ştiri", povestea cu o voce ca un Firicel de Iarbă că hainele preoţeşti nu pot fi spălate laolaltă cu ale mirenilor din două motive: unu – că nu poţi amesteca, în aceeaşi cuvă, jegul laic cu jegul preoţesc şi, doi – că patrafirele, din cauza multelor broderii şi-a materialului din care sunt făcute, nu suportă decât o curăţie chimică. Totuşi amestecul de  solvenţi folosiţi la straiul popesc, odată ce-a intrat în contact cu preasfinţeala din textila bisericească, automat capătă har şi nu-l poţi trimite la canalizare, dimpreună cu zoaiele apoase ale enoriaşilor. Aşa că va fi deversat la rădăcina unui pom, probabil.

Mă gândeam că nici Audiurile popilor n-au ce căuta la o spălătorie auto de-asta, banală, pe unde ne spălăm noi Daciile, Corsele, Feliciile şi alte păcătoase autoturisme şi-ar face  bine “Ţarina Păstorului” să-şi mai tragă un punct de lucru, da’ să nu-i  zică tocmai “Pomul Vieţii”, că nici popii n-ar înţelege ce se spală acolo, ci să-i zică “La Sfântul Arbore Cotit” , în amintirea   amărâtului pom care-a murit, din pricina deversărilor de neofalină provenite de la “ Bob de Rouă”

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Diferenţa dintre degringoladă, arătură şi paragină

Degringolada e pe model  bielă-manivelă. Dus-întors. Dacă dă Dumenzeu să te trezeşti urgent după ce te-ai dus şi, pe timpul întorsului, îţi revii, se cheamă că eşti salvat. Poţi să te uiţi în ochii oamenilor, inclusiv ai celor duşmani ţie, în timp ce semnezi o hârţoagă.
Tipul ăla care a iniţiat băgarea lui Ridzi la apă, cât e el de Tolontan, bântuie prin zona asta. Deşi încă nu s-a definit cu totul…

Arătura e mai complicată. Ai pornit de unde nu trebuia, ai ajuns unde nu trebuia, ai rămas acolo.
Exemplul tipic e Gigi Becali. Orice comentariu, oricât de laconic, devine plicticos.

Paragina nu e doar complicată, dar e şi dramatică. E ca-n “Puiul” de Brătescu-Voineşti.   
E fără soluţie. Eroul principal rămâne pe loc, sortit pieirii, se face tot mai mic, strigă de-acolo, dar lumea lui trece mai sus, pe lângă el,  peste el,  se duce,  poate nu e tocmai câştigătoarea de drept dar e ditamai stolul, zboară în “V”,  respectă regulile, ţine punctul miazăzi, ştie că va reveni la anul…
Mă doare sufletul să dau acest exemplu la “paragină”: Ciutacu.

Pe Puiul lui Voineşti l-a pierdut rănirea, pe Ciutacu îl pierd orgoliul şi graba de-a dovedi ceva, orice, numai să aibă dreptate.
L-am crezut şi-am ţinut cu el, i-am admis două-trei fracturi esenţiale. Pe când şi-o regiza pe ultima, deschisă (asta sângerează şi face rating), a renunţat persoana cu securea să participe, aşa că lui nu-i mai rămânea decât o gripă trecătoare cu fostul Preşedinte al României, domnul Emil Constantinescu, despre care îmi închipui că, dacă ar fi ştiut sigur că intră ca dublură a primadonei de Pleşcoi, ar fi lăsat să se suspende spectacolul.
“- Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!” – striga Puiul lui Voineşti.
Ce-o să strige Ciutacu după ce va fi scăpat de  ultimul comentator pe blog, oarecum critic, căruia îi răspunde, arogant şi genial -  “Rămâi cu Nistorescu!”?

joi, 21 octombrie 2010

Himenul elastic

Coana Vichi, pe numele ei întreg – Wikipedia, zice că himenul e o “membrană subţire care acoperă parţial deschiderea  vaginală umană”.
Cred că până aici putem fi de acord cu toţii.
Bucăţica asta subţirică de piele creează însă, prin morfologia sa, o grămadă de probleme, mituri, complexe şi scandaluri în familie. De ce: fiindcă prezenţa ei, însoţită de o discretă sângerare la primul contact sexual (ziceţi-i cum doriţi), autentifică o anume doză masivă de castitate a domnişoarei, în timp ce absenţa admite, automat, certitudinea că n-ai fost primul.
Sigur că toate frământările generate de a doua situaţie pot fi atenuate, dacă  ştii câteva lucruri elementare despre tipurile de himen şi fiziologia lor care, în mod natural, coexistă pe planetă.
Unul dintre cele mai controversate modele  este cel  elastic”.

M-aş putea lansa într-o lungă dizertaţie despre himenul elastic şi-am putea ajunge, în final, la concluzia că lucruri, fenomene, întâmplări care sunt - există!
Dar ne trebuie măcar un exemplu, ca să purcedem la aprofundarea problemei.
Păi, eu zic că cel mai potrivit exemplu din lumea înconjurătoare, pentru categoria himen elastic, e Ciutacu.
De ce?
Fiindcă la el, mereu,  e prima oară.
Cine sângerează, deontologic,  la un colţ, dar până la urmă se lasă pătruns de misiunea de ziarist imparţial, inteligent, a-tot-cuprinzător şi suportă o confruntare de un ceas din care iese cu onoarea neştirbită?
Ciutacu!
El  zice că Udrea nu are ce căuta la mine în emisiune, din simplul motiv că nu are capacitatea intelectuală de a purta o discuţie de o oră cu mine”.
Şi, totuşi, ceva mai târziu,  tot el o invită.
Că asta e caracteristica himenului elastic: e elastic.
E mereu ca nou.
A supravieţuit el violului limbii române la întâlnirea cu EBA.
A plutit ca “un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea” [de rating], prin cele două lacuri demenţial de albastre ale ochilor penalei Ridzi. 
Acum, era cât pe ce să joace o partidă de şah cu întemeietoarea republicii Norvegiei – noroc că ea n-a avut timp.
Şi, în loc să-i mulţumească Cerului că l-a scăpat de ireversibilul ridicol din care nici elasticitatea himenului nu l-ar fi putut salva, domnul Ciutacu ce face?
Cenzurează comentariile pe blog.
Le lasă numa’ p-alea entuziaste, semientuziaste, moderat entuziaste  - spre scârbite,  care admit, din plictiseală sau  din curiozitate strict umană că da, poţi invita la “Vorbe grele” o "prostituată al cărei model politic a fost Evita Peron…"
Ultima caracterizare, scrisă cu italice,  nu-mi aparţine.
Îi aparţine elasticului Ciutacu.

Eu, din respect pentru stirpea umană, continui să cred că Elena Udrea nici nu există.
E doar un accident.  Un sughiţ. Un râgâit. Un pardon la râgâit. Un pârţ care trece neobservat, când cineva îşi drege vocea.


Şi Ciutacu voia să-i ia interviu!...
  

marți, 19 octombrie 2010

Subiectul pufos (II)



Ieri am început să scriu despre subiectul pufos.

Unul dintre prietenii “gării” m-a ironizat un pic – “dalmaţianul  pufos???” şi parcă l-am şi auzit puf-nind în râs pe  Rădescu al nostru. 
Replica mea a fost excepţional de mediocră, aşa că n-o mai repet aici, fiindcă îmi place să mă fac de râs numai când vreau eu.


Ceea ce ar fi trebuit eu să-i răspund Rădescului (ah! deja mă simt Liiceanu post-dialog cu Herta Muller, când explica el ce  i-ar fi zis, de la obraz, dacă nu era laureată Nobel) era că nu dalmaţianul face subiectul în propoziţie, ci acei semeni ai noştri care se abat de la norma admisă de românul-cu-bască (întemeietor de familie, crescător de copii mulţi&sănătoşi, trăgător la şaibă din zori şi până-n noapte, umplător de frigider+congelator  cu crăpelniţă exclusiv umană, pentru el ş’ai lui…) şi îşi permit să deţină, să îngrijească şi – culmea inconştienţei – să iubească un animal.

E, oamenii ăştia care îşi rup de la gură pentru patrupedul  aşteptător la uşă, care-l duc la doctor când e bolnav şi-l lasă să li se urce în pat, care-l consideră un membru al familiei, îl respectă şi îl îngrijesc conform poruncii cu “iubeşte-ţi aproapele” – ăştia sunt subiectul.
Pufos, delicat şi aducător de speranţă.

Obiecţii?

luni, 18 octombrie 2010

Subiectul pufos

Azi, o cucoană bine plouată, cu marginile pălărioarei pleoştite de umezeală, mi-a făcut următoarea solicitare:
 -  Daţi-mi, vă rog, ceva, un tonic de-ăsta din plante, pentru cineva în vârstă, de 40 de kilograme.
 -  Ce boli are, am întrebat-o?
 -  Nicio boală. Bătrâneţea.
 -  Bine, dar cât e de bătrân?
S-a uitat în dreapta şi-n stânga, să se asigure că  nu suntem decât noi două acolo, despărţite doar de tejghea şi a zis foarte încet:
 -  Treisprezece ani.
Mi-a venit să râd dar m-am abţinut, fiindcă ştiu că nu dă bine să te amuzi în astfel de situaţii, se interpretează greşit şi-am precizat eu:
 -  Vasăzică e vorba de un căţel.
A recunoscut.
I-am recomandat câteva produse cât se poate de umane şi l-a ales pe cel mai scump. A zis:
 -  Totuşi, am să-l iau pe ăsta.
 -  De ce "totuşi"?
 -  Of, a făcut e... Ştiţi cum e. Nu-i decât un căţel. Dar e…
 -  …un membru al familiei, ştiu!
 -  Doamnă, în alte farmacii, aproape că te dau afară, deja m-am obişnuit.
 -  Ştiu!  

Acesta devine, printr-o întâmplare, subiectul pufos la care mă gândeam vinerea trecută, deşi aş fi vrut să scriu despre pisici cu blog, şi nu despre un dalmaţian pe nume Sunny.

Dar n-au intrat zilele în sac!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

De va veni la tine Vântu…

…purtând povestea lui amară, tăcerea lui să nu te-nfrângă, vorbirea  lui să nu te doară.

Şi-a venit!

Toată întrevederea de-aseară , Vântu – Ciutacu, a semănat cu un catren  de-al lui Goga, niţel tunat. Cam ca o Dacie de-aia veche al cărei proprietar e prea sărac să-şi cumpere altă maşină, dar prea orgolios să accepte că-l roade chestia asta şi-atunci o vopseşte în frez, îi pune perdeluţe de dantelă la lunetă şi scrie pe uşi “prima mea dragoste” sau “nu-s frumoasă, da’-s bătrână” sau altă gogomănie de-asta care poate culmina cu “princess on board” .

“Vorbe grele” a fost, aseară, “Şoapte fierbinţi”. Pe la jumatea transmisiunii, am dat sonorul mai tare. Pe la al treilea sfert  aveam deja senzaţia împuţită că trag cu urechea şi mă uit pe gaura cheii.
Când a evocat Vântu vizita lui Geoană din pre-ziua alegerilor ca pe o şedinţă de relaxare şi prietenie, mi-am şters o lacrimă ridicolă din colţul ochiului, gândindu-mă serios că poate am îmbătrânit, m-am zaharisit, mă ia plânsul fără motiv.
Dacă eram cu zece ani mai tânără, poate mă pufnea râsu’, puneam mâna pe telefon şi sunam în redacţie, să-ntreb dacă nu cumva o vizită de-a lui Geoană la un salon de masaj thailandez ne-ar fi scăpat de Băsescu reloaded.
Ori am aţipit eu intermitent pe parcursul dialogului, ori nu l-a întrebat nimic Ciutacu pe Vântu de cei care au ridicat bani de la FNI pe liste speciale, Băsescu inclus...
Că veni vorba: l-a întrebat?

vineri, 15 octombrie 2010

Vineeee!

Două subiecte îmi umblă prin cap: unul scârbos şi altul pufos.
Nu, ăla scârbos nu e cu Iurie Darie şi Anca Pandrea. Deşi pentru mulţi dintre noi o fi ţinut locul întâi în top, toată săptămâna.

Scârbos e ăsta, cu ieşitul în stradă sau în holul ministerului. Ieşitul cu măsură, să nu fie deranjul prea mare, să nu cădem în ireversibil, să stârnim oarece stârneală dar să nu întrecem măsura, să nu chiar ne dea afară, că, după aia, unde să ne ducem? Cine ne-ar vrea?
Să huiduim bine orchestrat dar politicos,  să nu-l înfuriem pe Marica, el e sufletul comerţului cu revoltă spontană, el e interfaţa, el ne-a strâns, el ne împrăştie, el mai pune un scaun cu patru picioare să se urce şi trogloditu’ de dom’ ministru pe el, să zică că ne dă, nu ne ia…

Scârboasă nu-i revolta în sine, doamne fereşte, deşi numai eu ştiu câte funcţionare de-ale Finanţelor îşi pensează sprâncenele în timpul programului cu public. Câte voci, scârbite de lucrul cu vulgul, nu m-au atenţionat că e pauză, că e marţi, că aşa zice legea, că e serverul blocat.
Scârboasă e uşurinţa cu care se amorsează răzmeriţa. Ieftinătatea promisiunii. Protocolul de bâlci al negocierii. Îl vreţi pă ministru, să vă spună el? Vreţi şi banii pă septembrie? Se face!

Deodată, Marica e ca un chelner cu vechime, stilat. Numa’ şervetul alb pe braţ îi mai lipseşte. Ce doriţi, protestatari? Una bucată ins, uşor imbecil, care răspunde la denumirea de ministru? Să vă facă promisiuni?
Vineee!  

M-am enervat! Îl lăsăm pe-ăla pufos pentru mâine.
Ar fi o mare măgărie să amestecăm scârbosul cu pufosul…

miercuri, 13 octombrie 2010

Poveşti cu Zâne

V-am mai povestit despre Zâna...
Cum vine ea măcar o dată pe lună să-şi ia nişte  vitaminoase şi să înjurăm guvernul, pe Zeus în modul cel mai expresiv… Cum are ea vreo nouăzeci de ani, patruzeci de kilograme, un apartament în Piaţa Kogălniceanu şi cam atât.

Azi mi-a mărturisit că are şi vreo două cutii de somnifere pe care şi le-a cumpărat demult şi, peste vreun an-doi, când o simţi că nu mai poate să se descurce singură, le înghite şi se culcă.
Asta mi-a zis-o aşa, ca fapt divers, fiindcă momentan n-are niciun chef să moară. Trebuie să rezolve o enigmă…

Iată faptele:
-în aprilie 2010,  avea o pensie de 500 şi ceva.
-în august 2010, pensia i-a scăzut cu aproximativ 100 de lei, fără avertisment
-în septembrie 2010, a primit o înştiinţare de la Casa de Pensii cum că, deoarece în perioada 08. 2007 – 08. 2010 a primit o pensie greşită, eroarea cifrându-se la 10.027 lei noi, trebuie să dea banii îndărăt.
Ca să simplificăm lucrurile: Statul pretinde că în aceşti ultimi 3 ani, 2007 – 2010, în ăia 547 de lei – pensia Zânei , vreo 300 erau necuveniţi.
Zâna s-a enervat şi-a făcut o plângere la Tribunal. Are prima înfăţişare  în martie, 2011. A trims Casei de Pensii înştiinţarea că i-a dat în judecată. Totuşi, pensia din septembrie vine cu reţinerea de 150 lei (cred că minimă posibilă la o pensie de 450). Eu ştiam că până se pronunţă Tribunalul, nu i se poate aplica poprirea.
Mi-a adus copii după toate hârtiile ei. Vă asigur că nu bate câmpii. Totul e negru pe alb…

Întrebare către prietenii Gării: are cineva vreo idee, ce avem de făcut?
Fiindcă am de gând s-o ajut pe Zâna să rezolve enigma asta.

marți, 12 octombrie 2010

Cum poţi ieşi din Facebook?

Mi-am făcut, cu ceva vreme în urmă, cont pe Facebook. Nu ştiu de ce. Poate fiindcă am reuşit din prima. De regulă, nimic nu-mi reuşeşte pe net. Nu-s în stare să pun un link pentru un filmuleţ, acolo…
După ce mi-am făcut contul pe Facebook, am constatat două lucruri: 1) că nu ştiu ce să fac cu el şi 2) o grămadă de organizaţii, filiale, asociaţii, prieteni ai unor prieteni de prieteni de-ai unor cunoscuţi de-ai mei, virtuali, care au, la rândul lor, prieteni pe care nu-i cunosc,  vor să ne împrietenim. Le-am dat “ok” la toţi. Oricum, nu intru niciodată pe pagina mea de facebook. Dacă ei, între ei, se bucură că s-au împrietenit prin intermediul meu, e de bine. Dar pe mine mă bagă în ceaţă.
Mă bătea gândul de vreo două săptămâni să vă întreb, lăsând ruşinea deoparte: ştiţi cum pot să-mi şterg pagina de pe facebook? Fiindcă mai rău mă sperie, decât mă încurcă.

Dar n-aveam curajul să lansez întrebarea asta…

Acum, când am descoperit că şi Sfânta Parascheva are pagină pe facebook  şi scriu unii  “sunt fan Sfânta Parascheva …”, nu mai am nicio reţinere.

Prin urmare: cum poţi ieşi din facebook?

Scrisoarea iv, iscată de răspunsul ve, al doamnei Mimi

Doamna Mimi,

Unu şi cu unu fac doi!
Am o pacientă care a făcut tripleţi.  Bărba-su şi-a mai luat un job, de noapte, care-l ţine ocupat. În  felul ăsta ţinem şi noi  aritmetica în frâu, adică deocamdată una şi cu unu fac numa’ trei.

Revenind pe tărâmul matematicii pure, zic să dăm numitor comun pe “daţi-i dracului!” la: calorifer+ţeavă+căldură+negrescu+leontopol şi să ne focusăm (nu-mi dau seama dacă folosesc termenul ăsta de bună credinţă, ca pe un barbarism oarecare sau mă manipulează subliminal  cucoana aia de la RADET) asupra scrisorii VI.

Eminescu s-a oprit din scris scrisori când ar fi ajuns la VI. Poate îl cuprinseseră  alte preocupări sau, poate, a intuit, cu geniul lui, că  VI o să scrie alţii, în alt secol.

Ceea ce s-a şi produs!

Prin unamienoosuteşapteşcinci, aproape toţi responsabilii de GOSTAT care aveau pui în ofertă, scriau pe un A4 făcut dintr-o hârtie de ambalaj “AVEM PUI VI” şi lipeau afişul în vitrină.
Poate că ei scriau aşa în cunoştinţă de cauză – puii nu erau chiar vii, erau morţi dar proaspeţi şi, cumva, detaliul trebuia semnalat clienţilor. Poate că mâncau “I”-ul din raţiuni publicitare – ceva care te râcâie la retină, gramatical, te râcâie şi la buzunar, te face să cumperi.

Doojde ani mai târziu, o firmă celebră de advertising, după ce trecuse o cutie de suc Parmalat prin ciur şi prin dârmon, lansa un clip publicitar exploziv care glăsuia ondulatoriu pe micul ecran “FI TU ÎNSUŢI!” A plutit aşa, la tv, vreo săptămână, pâna a venit din concediu “capu’ limpede” al firmei, ăla care verifica ortografic sloganul şi a descoperit măgăria.

Ce credeţi, doamna Mimi?
N-a înfipt un “I” , de bine, unde lipsea, a pus un “A” iniţial,  a mutat chestia la infinitiv – "A FI TU ÎNSUŢI” şi-a continuat să vândă sucul Parmalat pe ritm de avarie.

Eminescu n-a zis nimic. El, tot ce-a avut de zis, zisese deja.

Dar au trecut anii şi-am ajuns să văd ce nici dumneavoastră n-aţi apucat a vedea, la Gomora:  “şti că…?” , “nişte miniştrii…” şi alte nedumeriri de-astea care îl îndreptăţesc pe Eminescu să se oprească la “Scrisoarea ve”, dând voie posterităţii să jongleze cu “I”-urile, până unde o suporta netul.

De-aia, mă bucur că noi o să fim intrate în legalitate abia pe la scrisoarea a şaptea, care se scrie cu doi de “I”, orice-ar fiifiiifi.

A dv.,
renata


luni, 11 octombrie 2010

Uuuunde e… iluziile mele, care le-am perdut?

După 20 de ani de experimente  nereuşite, tânăra democraţie românească arată din spate liceu, din faţă muzeu.  
Adică nici  n-a apucat  să se maturizeze, că s-a şi stafidit şi, la cum evoluează lucrurile, mi-e teamă  c-o pierdem cât de curând.
Într-un fel, dacă tot n-am avut norocul s-o vedem crescând, să ne ataşăm de ea, s-o cunoaştem, s-o iubim, e foarte posibil să nu-i observăm dispariţia şi, peste vreo cinci ani, să ne întrebăm “Da’ când a murit, frate?”

Probabil că n-o să ştim niciodată data şi ora.

Cine o s-o petreacă la groapă? Nu ştiu. Poate Băsescu.
Nu e musai ca cel care o omoară să se ocupe şi de funeralii. Deşi aşa ar fi frumos.
El odată i-ar scrie un poem d-ăla întristatu’, de băiat labil!  Şi-atunci ar veni automat şi  prostimea îndurerată, îngrămădindu-se mai ceva ca la sfintele moaşte,  să arunce câte-un pumn de ţărână pe coşciug.
“Da’ cine e moarta, bre?”
“ Nu contează! Persoană importantă, dacă a venit până şi domnu’ preşedinte la înmormântare.”  

 

duminică, 10 octombrie 2010

Scrisoarea V către Doamna Mimi

 „Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea...”
Aşa începe  a lu’ Eminescu,  către eternul feminin. A mea către dumneavoastră, doamna Mimi, tre’ să înceapă cu seriozitate, cum le stă bine la doo doamne care nu mai sunt chiar nişte copiliţe, oricât şi-ar mai dori ele.
Prin urmare…


Sper ca micile mele rânduri times, font doişpe,  să vă găsească bucuroasă, relaxată după băile fizioterapice şi radioactive pe care le-aţi petrecut la Gomora  şi cu căldura dată drumu’ în calorifere, ceea ce mi-aş dori şi mie, dacă nu mi-ar fi spus, telefonic, o altă doamnă serioasă, de la RADET, că ne aflăm în plină revizie tehnică după nişte lucrări de modernizare şi mai durează.
Tocmai când am întrebat-o în ce constă modernizarea, fiindcă  nu mai sunt la curent cu ce se poartă în materie de ţevi, ea, vaca, m-a ginit după voce şi m-a întrebat:
 -  Nu sunteţi dumneavoastră doamna de la apartamentul 7?
Ce era să fac? Am recunoscut!  Numa’ cu ea m-am nimerit pe tură în ultimele opt convorbiri în care am vrut să ştiu care dintre apele  care curg în baie trebuie considerată calda, fiindcă n-am chef să greşesc şi să fac duşuri reci, acum, când a început epidemia de viroză respiratorie.
Ce credeţi că-mi zice?!

 -   Am impresia că dumneavoastră aveţi o obsesie cu apa caldă, pentru că nu mai sună nimeni altcineva din blocul ăla.
Mă gândeam pe cine să-mi pun eu doi martori, că e rece pe ambele ţevi. Sinceră să fiu, n-am încredere decât în domnu’ Negrescu, din cauză de nume şi fin’că pune gresie şi faianţă non-stop la el în apartament, imposibil să nu fi trecut şi prin baie cu lucrările, da’ ea nu voia decât să-şi verifice auzul muzical.
 -  Duceţi-vă liniştită la servici, că până deseară se rezolvă, mi-a mai spus şi a întrerupt convorbirea în modul acela brusc, despre care noi încă mai zicem că “mi-a trântit telefonul în nas”, deşi vorbim la mobile în cea mai mare parte a timpului.

Acuma, doamna Mimi, cu riscul de-a fi paranoică, a-nceput să puţin îmi pese când se dă drumul la căldură, da’ mă frământă o chestie: de unde ştia doamna de la RADET că  lucrez în ture şi că aia e ora mea de plecare când sunt de după masă? Adică RADETU’ nu doar ne căleşte, ne prelucrează şi informativ?  Şi dacă o face, de ce n-au date corecte, că prăvălia noastră e închisă sâmbăta după amiază?
Vedeţi, asta mă făcu să vă deranjez , dincolo de plăcerea de-a mai socializa şi noi în scris…

p.s. : S-aude un murmur surd în ţevi, de când am început scrisoarea. E posibil să mă citească RADETU înainte de-a da “publicaţi”?!

Cu mare nelinişte,
renata

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Doi ochi albaştri


Bine. Am luat de bună introducerea lui Ciutacu – nu vrea să facă emisiune cu sânge pe pereţi,  vrea dialog cu Ridzi pe micul ecran.
Elegant, cu stil, cu ştaif, cu un inel cam prea vizibil pe degetul patru, Ciutacu îşi conduce interviul de vineri seara ca un virtuoz al pianului.
Te-ai aştepta să zic că din claviatură. Ei, bine, nu! Îl conduce din pedale.
Ăia care au studiat pianul, ştiu că efectul “una corda” se poate obţine din tuşeu (degete pe claviatură) sau din surdină (picior stâng pe pedală).
Ciutacu nu vrea să-şi  experimenteze virtuozitatea şi, când pe partitură scrie pianissimo, calcă frâna pianului cât poate de priceput.
Doamna Ridzi nu intră, astfel, în coliziune cu propriul său glas strident, cu pruralul de la momentul scandalului, cu propriul ei discurs incert dar îndrăzneţ şi incoerent  de pe vremea aceea. Nu intră în coliziune cu nimic. Scapă boii cu serenitate în peisaj, minte sub efectul unui îndelung dresaj, se păstrează în grafic şi, singurul obiect care face notă discordantă cu atmosfera momentului e inelul lui Ciutacu, strălucind greoi şi nesimţit peste discursul cenuşiu spre argintiu al invitatei-surpriză.

Oricât va explica Ciutacu, pe blogul său, că, fidel unor principii şi vaccinat după milonul de scuipaţi de care a beneficiat după interviul cu Fiica preşedintelui, a ţinut sub control “vorbele grele” de vinerea trecută, eu zic că cineva din regie, poate producătorul, a mânărit mesajul dintr-un imbold necontrolat: l-a pus pe cameraman să stea belit pe minunaţii ochi albaştri ai doamnei Ridzi.
Dacă la emisiune m-am uitat numai eu, e ok: nu mă înmoaie doi superbi ochi albaştri  a căror gură zice “prural” şi semnează  devizul pe ZECE scânduri, la preţ  de Scala din Milano.
Dacă s-a mai uitat încă o sută de mii de  români, e trist.
Dacă s-a uitat peste un milion, e chiar nasol. Fiindcă e posibil să se fi uitat acele cinci milioane care pun “doi ochi albaştri” înaintea cuvintelor.

UPDATE: Ce ziceam mai pe la prânzişor? Că "oricât va explica Ciutacu, pe blogul său..."
Ia uite-l! 
" A fost Monica Iacob Ridzi, departe de a trece printre simpatiile mele, la Vorbe grele. Am remarcat destui oameni, inclusiv pe acest blog, unii cu scaun la cap, care au decretat superior, dinainte de a o vedea, că nu merită urmărită şi ascultată. Pe mine (şi, după cum arată tabelul cu audienţe, pe foarte mulţi români, în jur de 300.000) m-a interesat ce are de spus după atâta amar de tăcere şi autoizolare."

vineri, 8 octombrie 2010

Daruri


Dacă tot s-a “milit” de noi Ifim, să ne dea încă un nufăr pentru “gară”, i-am furat şi “Mila 23”, că prea era frumoasă!




joi, 7 octombrie 2010

Vindecătoreasa

Cu diacritice, vindecătoreasa naţională se numeşte, întâmplător, Ţâţoiu.
Monica Ţâţoiu.
Dar, pe lume, nimic nu e întâmplător. Dacă avem Hânci care hâncuiesc despre cutremure, de ce n-am avea şi vindecătorese insistente?
Avem noi o robertă în Parlament şi-o ebă în Parlamentul European şi uite că încă supravieţuim.

O vindecătoreasă care s-a format la şcoala comerţului “door-to-door”,  vânzând cosmetice de patru lei cu adaos comercial de o mie la sută, poa’ să prostească orice electorat sănătos la trup.
Dar, dacă ajunge să-i prostească şi pe deţinătorii de tumori maligne, dacă posturi de televiziune o admit şi-o încurajează să dea replică unui oncolog, atunci , după mine, vindecătoreasa e atentat la siguranţa naţională, fiindcă incită la sinucidere prin întreruperea tratamentului adecvat şi certificat.
Facilitează “ieşirea din sistem”. …

Sunt prea furioasă ca să fiu coerentă.
Întrebaţi-mă şi răspund.

Cred, cu toată convingerea, că există terapii asociate celor clasice (alopate) care cresc probabilitatea de vindecare în anumite boli.
Dar  cu cancerul nu e de glumit.
Oncologul de la Giurgiu afirma că lăptişorul de matcă înseamnă hormon sexual.
Înseamnă!
Vindecătoreasa bate câmpii fiindcă are o grămadă de rochii de firmă pe care încă nu le-a expus la televizor şi, dacă Băsescu se prăbuşeşete în sondaje brusc, măcar astea, canceroasele, nu mor imediat, mor mai încolo, după ce au făcut  tratament cu lăptişor de matcă, după ce vindecătoreasa şi-a prezentat  pe sticlă ultima colecţie de ţoale fără “mânici”.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Pagina 57

(Luciei Verona)

Deocamdată ploo ca la balamuc şi n-a murit nimeni. Da' pluteşte în atmosferă. Nu ştiu încă cine-i fericitul, însă cel care a ales tipărirea cărţii cu litere atât de mici, ar putea fi utilizat pe locul mortului în următorul tău volum.
Mie, personajul din B-story, cum o numeşte Horia Gârbea, îmi seamănă cu "Supravieţuitorul" din "Fără canguri".
El e, nu-i aşa?

Doontruna

(lui Augustin)

Cred că e ca şi rezolvată!
Interzicem doo interzise, deodată: intratul mâncând îngheţată şi intratul cu animal.
Astfel!
- desenăm o îngheţată la cornet cu labe şi coadă şi răsucim figura la 90 de grade, ca mai jos:

- umplem apoi conturul cu negru şi va arăta aşa:

Organele de control de la sanepid vor fi foarte mulţumite. Fiindcă nu contează ce interzici, totu' e să interzici ceva. Să fii în regulă la interdicţii.
 
Acum, că tot am deschis subiectul ăsta, nu ştiu cum se pot interzice:
-  intratul clefăind gumă de mestecat
- vorbitul la pertu
- mirosul de transpiraţie
Dacă aveţi vreo idee, aştept să mi-o comunicaţi.

Culegător total

(text de Ziua Recoltei)

Dacă nomenclatorul de meserii conţine “aburitor ”, “croşetor”, “uleiator” şi “zdrobitor”, de ce n-ar conţine şi profesia de culegător?
Doar e atât de răspândită!
De la culegătorul de căpşuni, până la culegătorul de scame de pe rever, trecând prin culegător de lauri, de şuturi în fund, de drepturi necuvenite, de litere , de zvonuri, de perle…
La câte poţi culege azi, în diverse moduri, la orice nivel, trebuie să existe, de fapt, nominalizată, şi profesia de culegător. Dar nu orice culegător, ci  culegător-total.
Cel care şi seamănă, şi culege.

Indiferent cât de târziu apar roadele ce-ar trebui culese,  culegătorul total seamănă cu mare atenţie sămânţa ( fiindcă ce semeni, aia culegi) şi aşteaptă răbdător, dedicat, să-i încolţească firul, răsadul, să-i încărunţească barba dacă trebuie, numai să prindă momentul rodirii în toată splendoarea sa, bucurându-se de pipăirea fructului  asupra căruia doar el e stăpân, fructul dulce şi păcătos numit Numire.

Ce contează câte ploi şi câte arşiţe i-au tăbăcit spinarea încovoiată?
Ce contează că un alt culegător-total, cu mult mai pirpiriu în fapte a fost deja numit la Marsilia? Acela e un culegător modest. Oricât s-o fi străduit el să-i rodească vorbele, n-a sădit nicicând o perlă ca aceasta:
“Traian Băsescu e alt gen. E influenţat de servicii, dar, în plus, psihologic vorbind, are un fel de duioşie puberă faţă de tot ce poartă uniformă.”

Auziţi? Duioşie puberă.
Ce invenţie grandioasă, încă neînregistrată la OSIM!

Trebuie să te cheme Andrei Pleşu ca să ai o asemenea uşurinţă a mânuirii sintagmelor, dar şi o asemenea jinduire după fructul Numirii, ca să ajungi să scrii apoi:
“În ce-l priveşte pe Băsescu, eu nu sunt acum într-un moment de mare simpatie pentru el…”, dispreţuind, probabil, până în ADN-ul ultimei sale celule, personajul  spre care îşi canalizează o simpatie moderată, pe moment, dar sperând, cu toată disperarea, că mai există încă zeci, sute de oraşe pe lume, mult mai importante ca Marsilia, unde şi-ar putea petrece cărunţenia.

Rezolvat enigmă

Abia ieri dimineaţă, pe când descuiam spiţeria, am înţeles ce-a vrut Rădescu să-mi comunice în reproşul său:

 Destinsă doamnă,
Păi bine, mă, doamno, tocmai tu, bruto, să tai câinele lup?”

Adevărul e că, pe geam, există   o    pictogramă   de-asta care interzice accesul câinilor. 
Şi câinele pare a fi un lup.
O s-o schimb. Mulţumesc, Rădescu!