Alfa Centauri - ultima zi

Cândva, mi-au căzut, din greşeală, pe o bucată de carton lucios, câteva picături din pensula muiată în acuarelă. Nu le-a plăcut contactul cu suprafaţa velină şi s-au zgribulit, în nişte forme aleatoare.
Stricasem un dosar nou-nouţ. M-am enervat şi-am mai spălat odată pensula, în apa murdară, fără s-o scutur şi-am lăsat-o să se scurgă, de data asta intenţionat, în acelaşi loc. Picăturile s-au revoltat iar, înghesuindu-se în alte contururi.

A treia, a patra, a cincea oară… Băltoacele ocoleau mereu aceeaşi zonă. Zona prindea să semene cu o siluetă. Am ajutat-o puţin, cu un colţ de sugativă.
Mie începea să-mi pară a fi un om.
Treptat, petele întâmplătoare semănau a lume.
Ce lume?
Nu conta. Una, prima care-mi trecea prin minte, îndepărtată de a noastră.
Alfa Centauri?
Alfa Centauri.
Ce să fi căutat un om, probabil gol, atât de stingher, în lumea aceea?
Nimic.
Tocmai pleca.
Venea încoace.
Un om din Alfa Centauri îşi lua rămas bun de la locul lui de baştină şi pornea spre noi. Nu era stingher, ci îndurerat, speriat, vulnerabil.
Izgonit de-acolo, fără să înţeleagă de ce, părăsea Tot-Înţelesul-Lui şi avea să cadă, în patru labe, printr-un simplu click de teleportare, pe pământ.

După ce s-au uscat apoasele culori, am decupat imaginea şi am scris sub ea singurul titlu care mi-a trecut prin minte: “Alfa Centauri – ultima zi”.
Am vârât cartonaşul între filele unui caiet pe care nu-l prea deschideam şi-au mai trecut vreo zece ani. Poate mai mult.

Şi azi, căutând ceva, a căzut omul de Alfa Centauri dintre coperţi şi-a aterizat pe parchet.
Tocmai azi.
Ăsta ar putea fi un semn. Bun.

Blond. James Blond

Nu, nu agentu’ 007 , cu Walther PP-u’ din dotare. Ăla era praf.

Zic de ăsta, al nostru, agentu’ de poliţie cu cin’zeci de pistoale plus o mitralieră de companie într-o mână, cu vreo sută douăj’ de kile de droguri în ailaltă şi care cu a treia şi ultima mână liberă, lăsa urme şi anume genetice la locul faptului, ca să-l zăpăcească de cap pe un băiat, Codruţ, şef dezorganizat la crime organizate.

De ce zic că era dezorganizat: fiindcă a ales să-i fugă pe sub nas chintalu’ de stupefiant, fără factură, conform planului şi s-a proptit să facă notă de intrare recepţie la două duzini de puşcoace, tot conform planului. Care plan poate fi: cincinal, guvernamental, providenţial sau prezidenţial.
Felicitat anticipat.
Asta e ce se dă. În presă.
Ce se cere: să credem, că de-aia suntem blonde.

Cu arcada spartă

Pun pariu că nu mai ţineţi minte ce-a făcut românul care stătea la bloc imediat după revoluţie!...
Da, şi asta: s-a privatizat şi a deschis butic in dormitor.

Care a fost mai curajos şi mai ilegalist a tăiat zidul sub fereastră şi a realizat o frumoasă intrare în magazin, care nu, a pus o scăriţă metalică pentru cocoţarea clientului la pervazul devenit tejghea.
Dar asta era valabil numai pentru locatarii de la parter.

Eu mă refer la ceva de care s-au apucat cei mai mulţi, indiferent de cultură, civilizaţie şi etaj…

Exact!
Şi-au spart o arcadă.
Nu la cap, ci între bucătărie şi sufragerie, obţinând mult-râvnita bucătărie americană .
Acolo unde peretele era de beton armat, au făcut echilibristică printre aprobări, s-au învârtit de nişte meseriaşi cu scule adevărate, nu de-alea de jucărie, black&decker, cu percuţie şi cap vidia… Nu,nene! Utilaje grele, care se folosesc in industria exploatărilor miniere, cu care îţi fora meşterul o bortă în sufragerie de toată frumuseţea.

Dacă spărtura ieşea simetrică, purta numele de arcadă. Dacă nu prea, şi era cam aşa-şi-aşa, cam şuie, tot arcadă îi zicea, dar trebuia mereu să le explici vizitatorilor (după reamenajare, musafirii se numeau vizitatori) - “Aici mi-au greşit idioţii ăia de muncitori arcada, n-au finisat-o bine.”

Dacă bucătăria fostă, aia mică, înghesuită, comunistă, avea aragazul lângă geam şi chiuveta, hăt, lângă uşă, oblic vizavi, şi nu puteai, în paştele mă-sii de treabă, să obţii absolut obligatoriul front de lucru funcţional, estetic, elegant, aşa cum arăta în poze prin Art&Deco, Houses&Garden şi alte publicaţii de-astea cu “&” în titlu, te documentai din alea româneşti, Casa Lux, Căminul, care apăruseră exact din această raţiune: să te înveţe cum să-ţi construieşti o vilă într-un apartament de bloc.

Acolo erau soluţii cu adevărat simple şi practice!

Cum le citeai, cum îţi dădeai seama ce dobitoc fuseseşi, că nu-ţi trecuseră ţie, primul, prin cap.

Normal că nu poţi aduce pe aceeaşi linie două chestii aruncate în duşmănie, în colţurile opuse ale unei cămăruţe!
Dar le poţi muta pe amândouă, trecând ţevile uite aşa şi pe dincolo, îţi descria arhitectul în articol, astfel încât ambele facilităţi, şi cea gazoasă, şi cea apoasă, făceau corp comun în sufragerie, erau mascate de o construcţie mai înaltă, placată, firesc, cu blat de bucătărie, căreia îi zicea bar, fosta chicinetă devenea spaţiu pentru luat masa, deşi puteai să mănânci şi la zona bar, dacă-ţi cumpărai scaune profesionale, iar sufrageria se numea acum living.

La atâta deranj şi moloz, încă vreo zece saci de perete zdrumicat nu mai contau.

“Iată, zicea şeful echipei, aici putem renunţa la debarale, lărgim vestibulul, scoatem uşa, zidăria asta cade, aici chiar merită să dărâmăm, că nu e de rezistenţă, e de bca şi obţinem un living frumos, de 40 de metri. Aşa am făcut şi la doamna de la şapte, a ieşit tare frumos.”

Mamă, până şi paţachina aia de la şapte şi-a reamenajat casa!... Bagă, meştere! Doboară fără milă! Să-mi zici câte spoturi cumpăr pentru bucătărie. Nu pentru aia veche. Pentru asta nouă, din sufr… din living.

Şi uite aşa, în maximum trei luni de zile, după ce stătuseşi cinşpe ani înghesuit, la patru camere decomandate, fiecare de trei pe trei jumate, acum aveai ditamai căsoaia, patruşdoi de metri pătraţi plus baie, fiindcă atât mai rămăsese cu pereţi proprii, balconul devenind şi el o extensie a livingului, de fapt grădina ta, ca în “Casa şi Grădina”.

Tot zgomotul, chinul şi prăfăraia înghiţită ca să-ţi faci o casă omenească şi absolut originală, să scapi de locuitul într-o cutie de chibrituri în Prelungirea Ghencea, erau compensate de exclamaţiile extaziate ale prietenilor, care, veniţi pentru prima dată să te vadă în noul tău cămin, ziceau - “Ah, exact aşa ne-am făcut şi noi!”

Într-o Sfântă Joi la vale

Într-o sfântă joi la vale (care a început încă de luni, fix 21 decembrie – 20 de ani mai târziu, tovarăşul Preafericit Daniel a organizat, în mod nu prea fericit, un meci în deplasare pe care i l-a vândut tovarăşului Băsescu la înscăunare şi care s-a desăvârşit miercuri, 23 decembrie, la Cotroceni, unde tovarăşul a fost colindat de un grup dezinteresat de voluntari din zona dacilor liberi de Satu Mare) a început marea sărbătoare a Spiritului Crăciunului.

A coincis cu darea şi re-darea, în reluare şi în reevocare a execuţiei soţilor Ceauşescu.

Ce-am apucat să remarc, eu, care nu mănânc decât doo sarmale, indiferent cât ar fi de bune: că repetiţia e mama prostiei, nu a înţelepciunii.
Că, aşa cum a câştigat voturi tovu’ Băsescu, pe bune, din reluarea până la super-hiper-saturaţie a filmuleţului dosului de palmă administrat unui copil, până când, prin tocire, gestul a devenit la fel de important ca pliciuirea unei muşte verzi, tot aşa câştigă milă şi compasiune tovaghăşu’ Niculae Ceauşescu & soţia, fiind prezentaţi în re-re-reuri la televizor, în momentul abominabilului proces, când erau ilegal condamnaţi la moarte, de către un complet absurd în care apărarea făcea corp comun cu acuzarea.
Doi moşi, neputincioşi, în faţa unei hotărâri deja luate…

Cred că actualul nostru nou tov preşedinte s-a bătut pe burtă cu el însuşi, văzând cum îi ciugulesc din palmă Mogulii, cu televiziunile lor.

Ce daruri mai aduce Moşul în 2009...

Ieri am auzit la tv o ştire care m-a surprins.
În 2009, păpuşa Barbie a împlinit 50 de ani.
Habar n-aveam că oroarea asta uscăţivă şi kitsch-oasă e atât de bătrână pe lume!

Am zărit-o prima oară în vitrine la noi după ’90 şi n-am asociat-o niciodată cu o păpuşă, ci cu o ustensilă. Ceva între făcăleţ şi linguriţă cu coadă lungă. Poţi să amesteci cu ea în ceva, ţinând-o de cap.
În felul ăsta, măcar nu-i mai vezi faţa, cu ochi mari şi inexpresivi în cel mai fericit caz sau expresivi, în sensul că te priveşte ca şi cum ţi-a pus gând rău, cu zâmbetul ei înţepenit, lucios, ca al Nicoletei Luciu.

Până când am văzut-o pe Barbie, credeam că păpuşile le dezvoltă copiilor inteligenţa emoţională, capacitatea de-a fi empatici, de a-şi iubi aproapele mai ales dacă e mic, plăpând, lipsit de apărare, în cele din urmă, instinctul părintesc.

Pe urmă mi-am zis că, probabil,nu e chiar o jucărie, ci una dintre acele figurine nereuşite, imbecile, care “a prins” la capitalişti cum “a prins” la noi peştele de sticlă de pe televizorul alb-negru , pe vremea când tot românul avea vitrină, ca să-şi etaleze bunăstarea sub formă de bibelouri, mileuri, ambalaje goale de deodorant străin care dădeau frumos în casă.

Poate că e, totuşi, întruchiparea feminismului, cu tot ce are bun şi rău în el, fiindcă a fost, timp de 50 de ani, îmbrăcată şi dezbrăcată în cele mai hilare moduri, reflectând imaginea femeii de succes, a frivolei, a proastei sexy.

În fond, lumea progresează, a trecut vremea casnicelor care-şi atârnă doi copii de poale şi se sacrifică o viaţă, la cratiţă, pentru familie.
O avea şi Barbie ceva bun în ea: le acomodează pe fetiţe, de mici, cu idealul femeii moderne.
Deci, mă gândeam eu, poate nu-i chiar o oroare!

Şi-acum aflu că la sărbătoarea semicentenarului ei, Barbie a apărut îmbrăcată în burka islamică. Adică oroarea a devenit eroare.

Inscripţie pe o oglindă cu coroniţă de mărunţişuri

Cadoul

Un ciob de sare vechi de 250 milioande de ani, tăiat din poalele munţilor Himalaya.
Singura intervenţie umană, cioplirea căuşului pentru candelă, se face manual.
Conţine aceleaşi minerale ca sângele, lacrima şi lichidul amniotic, în exact aceleaşi proporţii.

La căldura flăcării, cristalul emite anioni de halogenură, cu efect benefic asupra aparatului respirator, sistemului imunitar şi sistemului nervos.
Se poate dormi “cu lumina aprinsă”, ba chiar e indicat, fiindcă induce relaxare şi somn liniştit.

O candelă salină.
Asta au primit cei mai vechi şi mai dragi dintre pacienţii mei. Printre ei se numără mai ales oameni foarte în vârstă, singuri, cărora nu are cine să le facă un dar, cât de mic.
De aceea reacţia lor la un asemenea cadou este, de cele mai multe ori, disproporţionată.
În astfel de momente, uit că am pierdut în mod nedrept “procesul” acum 28 de ani şi am senzaţia că, probabil, de fapt, asta e meseria pe care trebuia s-o fac.