Alfa Centauri - ultima zi

Cândva, mi-au căzut, din greşeală, pe o bucată de carton lucios, câteva picături din pensula muiată în acuarelă. Nu le-a plăcut contactul cu suprafaţa velină şi s-au zgribulit, în nişte forme aleatoare.
Stricasem un dosar nou-nouţ. M-am enervat şi-am mai spălat odată pensula, în apa murdară, fără s-o scutur şi-am lăsat-o să se scurgă, de data asta intenţionat, în acelaşi loc. Picăturile s-au revoltat iar, înghesuindu-se în alte contururi.

A treia, a patra, a cincea oară… Băltoacele ocoleau mereu aceeaşi zonă. Zona prindea să semene cu o siluetă. Am ajutat-o puţin, cu un colţ de sugativă.
Mie începea să-mi pară a fi un om.
Treptat, petele întâmplătoare semănau a lume.
Ce lume?
Nu conta. Una, prima care-mi trecea prin minte, îndepărtată de a noastră.
Alfa Centauri?
Alfa Centauri.
Ce să fi căutat un om, probabil gol, atât de stingher, în lumea aceea?
Nimic.
Tocmai pleca.
Venea încoace.
Un om din Alfa Centauri îşi lua rămas bun de la locul lui de baştină şi pornea spre noi. Nu era stingher, ci îndurerat, speriat, vulnerabil.
Izgonit de-acolo, fără să înţeleagă de ce, părăsea Tot-Înţelesul-Lui şi avea să cadă, în patru labe, printr-un simplu click de teleportare, pe pământ.

După ce s-au uscat apoasele culori, am decupat imaginea şi am scris sub ea singurul titlu care mi-a trecut prin minte: “Alfa Centauri – ultima zi”.
Am vârât cartonaşul între filele unui caiet pe care nu-l prea deschideam şi-au mai trecut vreo zece ani. Poate mai mult.

Şi azi, căutând ceva, a căzut omul de Alfa Centauri dintre coperţi şi-a aterizat pe parchet.
Tocmai azi.
Ăsta ar putea fi un semn. Bun.