Profa

Mama lu' Badea şi-a deschis blog. E profă de română în real. În virtual, e profă de cuvinte. Badea-fiul i-a făcut promo în emisiunea lui, i-a dat link într-o postare, dar n-a introdus-o în blogroll. Fiu principial!

Am crezut, o clipă, că  profa-mamă o s-o taie pe "diacritica". După câteva postări, răspunsul, liniştitor pentru "diacritica" e că nu. Nevernicicând. (Cuvânt inventat de diacritică.)

De ce? Poate tocmai fiindcă e profă. Ţine blogul de la catedră. Zâmbeşte numai în recreaţie şi numai premiantului clasei.

Io i-am sugerat să trateze şi problema "o dată/odată" şi i-am exemplificat-o: "Bătui o dată cu pumnul în masă şi odată se făcu linişte!"

Ce credeţi că îmi răspunde? Că am scris exemplul din paranteză corect. Şi mă întreabă dacă sunt olteancă.

Cuprologie

În sfârşit, o făcurăm şi p-asta! Scăparăm de grija cuprului.

La ce ne trebuia nouă cupru? Ă? Eram noi producătorii lu’ peşte de electronice şi electrotehnice? Aveam noi de gând să înlocuim suprafeţele clasice de contact, în spitale, cu unele din cupru, fiindcă are acţiune bactericidă intrinsecă de peste 90%?  Nu! Noi, cel mult, schimbăm liţa într-o siguranţă arsă şi ţevile de pexal cu altele, tot din pexal.

Ştiţi care e necesarul de cupru zilnic pentru un adult? Două miligrame. Toată ţărişoara înghite 40 de kile de cupru într-o zi.  Într-o sută de ani ar hăpăi 1460 de tone. Asta, dacă mai rămânem douăjde milioane de suflete, cu tot cu căpşunari, şi dacă prindem secolul viitor la suprafaţa solului. Ceea ce nu mi se-arată a fi probabil.

Ce să fi făcut noi cu un milion de tone de cupru?

Nimic!

Slavă Domnului că s-au milostivit unii să ne scape de el. Aşa, se face mai mult  loc sub pământ.

Unde, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toţii.

Veşti

Am doo veşti: una bună, una proastă. Pe care să v-o zic mai întâi?

P-aia proastă, normal! (Întâi călcâiaş, pe urmă ochişor.)

Vestea proastă e că nu pot să v-o zic p-aia bună.

Vestea bună e că nu pot să v-o zic p-aia bună, încă!...

Faţea

Să nu-mi spuneţi că există un singur fost copil, sărit acum de patruzeci de ani, care să nu fi jucat “Faţea”. (Cum ajunsese jocul De-a v-aţi ascunselea  - “Faţea”, nu ştiu.)

Poate fiindcă se tocise de atâta jucat.

Poate fiindcă se aşeza unu’ cu faţa la perete şi număra: zece, doozeci, treizeci…suta! Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”

Lopata era folosită numai la nivel declarativ, de dragul rimei, nu se întâmpla niciodată, chiar dacă nu reuşeai să te ascunzi eficient, să fii ridicat pe o lopată şi… Şi-atât! Că dincolo de ameninţarea distihuită nu mai era nimic. Ne jucam mai departe. Tot “Faţea”. Ori “Ţările”. Sau “De-a hoţii şi vardiştii”. Sau de-a ceva, acolo, să treacă vremea, să ne facem mari.

Când ajungeam la faza cu lopata, o ziceam tare şi clar. Indiferent cât de repede aş fi numărat din zece în zece pân’ la o sută, ameninţarea cu lopata era sfântă şi obligatorie: în felul ăsta, tot pierdeam treizeci de secunde cu faţa la perete şi cu spatele la cei care trebuiau să se ascundă. Le dădeam timpul minim necesar să-şi găsească un cotlon, un tomberon, un tufiş care să le asigure tupilarea,  cât de cât.

Şmecheria nu era să fii de negăsit, ci să fii foarte pe fază, când era ăla cu numărătoarea ocupat cu alte cercetări  -  tu, ţuşti!

Sprint scurt,  şi băteai un-doi-trei la perete.  Îl cam puneai pe căutător la zid!

În tura a doua se inversau rolurile: tu căutător, el ascundac.

Era un joc frumos!

Azi copiii nu-l mai joacă în real. Nici n-au auzit de numele lui caraghios – “Faţea”. Îl joacă pe calculator, fără să ştie, în toate variantele de Call of Duty.

Mai există azi doar câţiva adulţi, cândva copii, care îl joacă în spaţiu real. Îl joacă pe bani, pe distanţe mari, pe mize enorme. Şi când se plictisesc de “Faţea”, de “Hoţii şi vardiştii”, de “Ţară, ţară, vrem borfaşi!”, joacă un “De-a v-aţi ascunselea” serios. Elitist. Unu’ pe care prostimea nu-l înţelege şi crede că e “De-adevăratelea”.

Numai că se cheamă altfel.

Îi zice “Boldea”.

Fereastra

Lui Ifim

Ifim, poate că Raiul nu-i chiar Rai! O fi o casă mare, albă, curată, cu o fereastră imensă, unde îţi petreci Eternitatea. De-acolo, din geam, te uiţi la copilul tău şi-i pândeşti gândul. Când are nevoie de ajutor, de luat hotărâri, de riscat, de renunţat, de schimbat ceva în viaţă, îi sufli iute un sfat, o întrebare, ca el să-ţi răspundă, crezând că singur a chibzuit şi a luat decizia cea bună.

Tatăl meu, Ifim, stă de 20 de ani la fereastra asta, e zi de zi pe fază, îmi zice "Hei, nu aşa!... S-o luăm metodic, să..."

Ştiu lucrul acesta, fiindcă ori de câte ori stau în cumpănă, mă gândesc: ce-ar fi făcut tata în locul meu?  Şi imediat îmi vine o idee care mă scoate din impas.

Tata era un fumător înrăit şi presupun că i-au dat acolo un înger-valet, care-i tot pune ţigările preferate la îndemână, astfel încât el să nu aibă altă grijă decât pe-a mea.

Eu nu cred că devenim mai înţelepţi pe măsură ce îmbătrânim. Cred că vine o vreme când părinţii noştri, cei plecaţi, încep să gândească odată cu noi şi în favoarea noastră, din acea dimensiune nevăzută în care s-au retras. 

Cred că la cincizeci de ani - ai noştri, ne ţin de mână mai ceva ca atunci când aveam doi ani.

Uneori, cred că lumea continuă să existe doar graţie lor, care nu mai sunt.

Ştii, Ifim, tata a rămas orfan la opt ani, de ambii părinţi, şi de atunci el a devenit brusc adult. Cum, altfel, ar fi reuşit să se crească singur, dacă n-ar fi existat fereastra aceea imensă, de care îţi vorbesc?

Ca un măr, ca un păr… Ca un păr!

Am citit zilele trecute, pe un blog, consideraţiile unui bărbat “de specialitate” despre păr. Despre părul femeilor. Despre părul legal al femeilor - cel numit podoabă capilară, fiindcă orice alt păr, cu excepţia sprâncenelor şi genelor, la femei, e ilegal. Poate ilegal e puţin spus: e imoral, nesimţit, inestetic.

Bărbatul “de specialitate “ construia în eseul său o teorie care se voia gata-demonstrată prin simplul fapt că fusese expusă. Concluzia era banală: părul femeilor, pletele, adică, reprezintă următorul mesaj: păr lung – disponibilă sexual; păr scurt – indisponibilă. Indisponibilele sexual pot fi: a) lesbiene; b) femei la menopauză; c) complexate.

Toate comentariile la textul său erau semnate de femei. Conform aşteptărilor, comentatoarele, chiar şi cele foarte politicoase, îi explicau, pe căi labirintice, că nu sunt de acord cu categorisirea. Normal! Cui dracu’ îi place să i se spună, în floarea vârstei, că e indisponibilă sexual?

Aş fi vârât şi eu un comentariu, dar postarea bărbatului “de specialitate” era suficient de veche încât să nu se mai obosească autorul ei să o  citească.

Da’ aveam replica la mine! Uite, asta, de pildă…

Mici rateuri gurnalistice

Duduia Răduca s-a strepezit toată, sîmbăta trecută, că e ginkgo biloba pe lista de “compensate”, fără să existe măcar un studiu clinic care să ateste…

Nu voi a mă lua de duduia Răduca, fiindcă ea, mititica,  nu ştie a face diferenţa între TVA şi adaos comercial, când e vorba s-o pună de-un reportaj.

Mă îngrijorez niţel, însă, cu stimă şi simpatie pentru înghiţitorii de TANAKAN  - soluţie  şi hapuri. Sugerez să-l ia dânşii în continuare, cu toată încrederea, că producătorul de medicamente Ipsen Beaufort a studiat fracţiunile flavonoidice din matusalemicul arbore, în studiu clinic dublu orb, pe când duduia Răduca trecea dintr-a III-a într-a IV-a. Vorba lui Foarţă. Şi, tot atunci, a demonstrat, cu cifre, că există o relaţie, deloc neglijabilă, între cantitatea de extract standardizat de ginkgo biloba -  120 mg/zi – şi performanţele circulaţiei sanguine centrale şi periferice.

Până dovedeşte Răduca_că nu e chiar aşa, voi, consumatori de Ginkgo Biloba sub formă de TANAKAN, BILOBIL, FLAVOTAN (produs românesc) sau suplimente alimentare cu Ginkgo Biloba, ţineţi-vă de tratamentul “sugerat” deasupra unei parafe de doctor.

Că Răduca e suficient de tânără, să i se ierte, momentan, faptul că e deosebit de proastă.