Ifim, poate că Raiul nu-i chiar Rai! O fi o casă mare, albă, curată, cu o fereastră imensă, unde îţi petreci Eternitatea. De-acolo, din geam, te uiţi la copilul tău şi-i pândeşti gândul. Când are nevoie de ajutor, de luat hotărâri, de riscat, de renunţat, de schimbat ceva în viaţă, îi sufli iute un sfat, o întrebare, ca el să-ţi răspundă, crezând că singur a chibzuit şi a luat decizia cea bună.
Tatăl meu, Ifim, stă de 20 de ani la fereastra asta, e zi de zi pe fază, îmi zice "Hei, nu aşa!... S-o luăm metodic, să..."
Ştiu lucrul acesta, fiindcă ori de câte ori stau în cumpănă, mă gândesc: ce-ar fi făcut tata în locul meu? Şi imediat îmi vine o idee care mă scoate din impas.
Tata era un fumător înrăit şi presupun că i-au dat acolo un înger-valet, care-i tot pune ţigările preferate la îndemână, astfel încât el să nu aibă altă grijă decât pe-a mea.
Eu nu cred că devenim mai înţelepţi pe măsură ce îmbătrânim. Cred că vine o vreme când părinţii noştri, cei plecaţi, încep să gândească odată cu noi şi în favoarea noastră, din acea dimensiune nevăzută în care s-au retras.
Cred că la cincizeci de ani - ai noştri, ne ţin de mână mai ceva ca atunci când aveam doi ani.
Uneori, cred că lumea continuă să existe doar graţie lor, care nu mai sunt.
Ştii, Ifim, tata a rămas orfan la opt ani, de ambii părinţi, şi de atunci el a devenit brusc adult. Cum, altfel, ar fi reuşit să se crească singur, dacă n-ar fi existat fereastra aceea imensă, de care îţi vorbesc?
+(3).jpg "NONO")
Bună seara, Renata!
RăspundețiȘtergereDa, fereastra aceea imensă există! Și ei ne privesc, ne văd, ne ascultă și ne citesc gândurile. Noi nu vedem acea fereastră, dar ne-o putem imagina, căci imaginația nu are limite. Și dacă n-am ști că părinții noștri ne veghează de acolo, cine știe ce trăsnăi am mai face.
Dacă-ai ști cu câtă reținere și tulburare am dat drumul la această postare în amintirea mamei! Am socotit că este ca și cum aș fi aprins o lumânare. Sunt uluit că mi-ai dedicat această postare. Nu găsesesc alte cuvinte...
Nădăjduiesc că cei care ne privesc prin acea fereastră să fie înțelegători, blajini și buni cu noi, așa cum au fost și pe lumea asta, pe care tot ei ne-au adus, ca pe un prinos. Iar uneori, ne-au părăsit prea devreme. Mi-ar fi plăcut să-i știu, dacă nu mândri sau mulțumiți, măcar împăcați.
Îți mulțumesc, Renata!
Te rog să-mi permiți o rectificare: nu uneori, ci întotdeauna ne-au părăsit sau ne părăsesc prea devreme...
RăspundețiȘtergereEu cred ca si bunicii stau la fereastra
RăspundețiȘtergereTheodora
Ifim, blogspot face iar fiţe, nu-mi ia comentariile la tine pe blog, după cum la mine, pe Theodora o acceptă numai ca anonim.
RăspundețiȘtergereŞi cum simţeam nevoia neapărat să-ţi spun câteva cuvinte la postarea ta, "Mama", am alesc calea aceasta.
Mi-a făcut plăcere. Şi bine.
Oare cei care ne privesc prin acea fereastră, n-ar vrea să ne vadă fericiți?
ȘtergereTu ce crezi? Nu asta așteaptă ei de la noi? Iar noi am putea să-i facem fericiți doar gândindu-ne la ei. Și acesta este cel mai ușor, simplu și puțin costisitor lucru.
Theo, la fereastra aceea stau toţi moşii şi strămoşii noştri.
RăspundețiȘtergere