Faţea

Să nu-mi spuneţi că există un singur fost copil, sărit acum de patruzeci de ani, care să nu fi jucat “Faţea”. (Cum ajunsese jocul De-a v-aţi ascunselea  - “Faţea”, nu ştiu.)

Poate fiindcă se tocise de atâta jucat.

Poate fiindcă se aşeza unu’ cu faţa la perete şi număra: zece, doozeci, treizeci…suta! Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”

Lopata era folosită numai la nivel declarativ, de dragul rimei, nu se întâmpla niciodată, chiar dacă nu reuşeai să te ascunzi eficient, să fii ridicat pe o lopată şi… Şi-atât! Că dincolo de ameninţarea distihuită nu mai era nimic. Ne jucam mai departe. Tot “Faţea”. Ori “Ţările”. Sau “De-a hoţii şi vardiştii”. Sau de-a ceva, acolo, să treacă vremea, să ne facem mari.

Când ajungeam la faza cu lopata, o ziceam tare şi clar. Indiferent cât de repede aş fi numărat din zece în zece pân’ la o sută, ameninţarea cu lopata era sfântă şi obligatorie: în felul ăsta, tot pierdeam treizeci de secunde cu faţa la perete şi cu spatele la cei care trebuiau să se ascundă. Le dădeam timpul minim necesar să-şi găsească un cotlon, un tomberon, un tufiş care să le asigure tupilarea,  cât de cât.

Şmecheria nu era să fii de negăsit, ci să fii foarte pe fază, când era ăla cu numărătoarea ocupat cu alte cercetări  -  tu, ţuşti!

Sprint scurt,  şi băteai un-doi-trei la perete.  Îl cam puneai pe căutător la zid!

În tura a doua se inversau rolurile: tu căutător, el ascundac.

Era un joc frumos!

Azi copiii nu-l mai joacă în real. Nici n-au auzit de numele lui caraghios – “Faţea”. Îl joacă pe calculator, fără să ştie, în toate variantele de Call of Duty.

Mai există azi doar câţiva adulţi, cândva copii, care îl joacă în spaţiu real. Îl joacă pe bani, pe distanţe mari, pe mize enorme. Şi când se plictisesc de “Faţea”, de “Hoţii şi vardiştii”, de “Ţară, ţară, vrem borfaşi!”, joacă un “De-a v-aţi ascunselea” serios. Elitist. Unu’ pe care prostimea nu-l înţelege şi crede că e “De-adevăratelea”.

Numai că se cheamă altfel.

Îi zice “Boldea”.