Jurnal de bordură

Strada pe care-mi petrec o treime din zi pe banii unui “slab”, ca să am din ce plăti “grasului” dările lunare, arată aşa, de la începutul lui mai.

Iniţial, s-a pornit cu extirparea bordurilor datând din iunie 2009 şi înlocuirea lor cu unele mai proaspete.
N-am dat mare importanţă acţiunii fiindcă avea o logică: doi Dorei le scoteau pe cele uzate, alţi doi veneau pe urmele primilor şi plantau trufandalele. Lucrau destul de repejor, nu încurcau pe nimeni. Până într-o zi când, ăia doi care scoseseră bordurile vechi s-au apucat să le scoată şi pe cele noi. Nu-mi imaginam ce vor să pună în loc.

Într-o joi s-au lămurit lucrurile.
Nu pe strada noastră trebuiau să schimbe borduri, ci pe o alta! A noastră trebuia doar reasfaltată. Aşa că, imediat, au purces la decopertare.
De ziua copilului, primiseră şi aprobarea poliţiei rutiere pentru întreruperea traficului auto în zonă. Intrau în legalitate.
Nu mai avea sens să dea în brânci.

De-atunci singura dovadă că avem de-a face cu o stradă în lucru, stă înfiptă în pământ, la îndemână.

Mint! Pe 3 iunie, la prânz, au muncit iar. Excavatorul lor a rupt un odgon negru, semiîngropat. Un mizilic! După înălţimea flamei, s-a dovedit că nu era chiar o funie oarecare.
În amurg, o echipă de la Enel ne-a rebranşat la civilizaţie.

De-atunci a dispărut excavatoristul. Se lucrează numai manual. Dacă e ca la ţoale, bănuiesc că totul devine mai scump. Greul a căzut exclusiv pe ăia doi care se ocupau cu scosul. Ceilalţi, specializaţii în pus, nu se amestecă. Probaibl că n-au expertiza necesară. Supervizează.

Treptat, groapa a progresat în adâncime. Câţiva pacienţi mai glumeţi ne ziceau c-o să avem prăvălie cu ieşire la Dunăre. Să vezi atunci vad!
Doreii, invidioşi, au scurmat şi trotuarul. Au mai lăsat o brână aşa, ca pe Jepii Mici.
Nu se mai încumetă nimeni după antinevralgice, dacă nu e prevăzut cu pioleţi, cordeline şi ce mai trebuie în cazuri de-astea.

Ieri a dispărut şi excavatorul. Dispariţie controlată. L-au mutat în parcare, fiindcă şi-aşa nu mai foloseşte la nimic. N-am mai rezistat şi i-am întrebat de ce l-au scos din peisaj, oricum era inofensiv de câteva zile şi mă obişnuiesem să-l văd prin vitrină.
Cică făcea umbră pământului. Am crezut că haidamacul cu care intrasem în vorbă se dădea şmecher cu mine. Omu’ vorbea serios. Venise o înştiinţare cum că sunt prea aproape de pânza freatică şi trebuie aşteptat să se usuce pământul. Noroc cu căldurile astea…

Şi dacă nu se usucă? Nu mai puneţi asfaltul? – l-am întrebat disperată. Ba da, a admis el, da’ iar n-o să iasă cum trebuie. Şi când terminaţi? - l-am mai descusut eu .
Păi, n-am de unde şti. Da’ lucrarea tre’ să ţină trei luni.

Vestea nu m-a şocat. M-a bucurat. Ştiam termenul de la colegă-su de echipă. Voiam doar să verific că nu mă minţise ăla.
Până la urmă, e plăcut să mai întâlneşti şi oameni cinstiţi. Că de muncitori…