Tristeţea femeii de serviciu

Când a intrat pe uşă, nici n-a trebuit să mă uit în ochii ei, a fost suficient să-i ascult jelania paşilor târşâiţi cu amar, ca să-mi dau seama că ceva grav se întâmplase.

A zis "bună dimineaţa" cu oftatul care codifică mesajul “mi-e rău de nu mai pot, dau un pic cu mopu’ şi-atât” şi s-a trântit pe scaun, cu fruntea în palmă.

Oftatul numărul doi, fără text, ăla care s-ar transcrie aproximativ prin “ffffuu” expirat din adâncul sufletului, m-a pus în gardă, să n-o întreb nimic, mai ales să n-o întreb ce-o doare fiindcă e într-una din zilele alea nasoale când “o doare toate alea” şi niciun hap n-o ajută, nu s-a născocit încă un medicament pentru dureri fără etiologie şi fără localizare.

Mi-am făcut de lucru discret pe lângă ea, în momente de-astea e bine să n-o deranjezi, dar nici să n-o tratezi cu indiferenţă. Tre’ să te comporţi normal, dar nuanţat. Adică situaţia e sub control, dar se poate oricând deteriora iremediabil, aşa că puţină sobrietate nu strică.

A venit şi mult-aşteptatul oftat numărul trei, se scrie cu “aîh”, dar nu e sunet de piept, e sunet de cap, mai subţirel, mai pirpiriu, începe între sprâncene, care se apropie făcând o cută şi se desăvârşeşte în faringe, unde prinde glas.

De regulă, după un asemenea suspin, îmi cere o fiolă de calciu şi în următoarele două ceasuri îşi revine complet, câteodată spectaculos – prinde chef de spălat vitrinele din proprie iniţiativă.
Aşa că am ciulit urechea, s-o aud p-aia cu calciul, să ne potolim, să ne-apucăm de treabă.

Trec minutele în tăcere. Nici nu dă vreun semn că şi-ar reveni de la sine.

Până la urmă nu mai rabd şi-o întreb:
- Da’ ce-aveţi azi, de sunteţi aşa dărâmată?
- Nimic, zice. Nu e niciun fel de grevă. Circulă toate! Maşini, tramvaie… Toate!