Fabrica de Ciocolată

De câte ori mă întorc din vizită de la mama, trec pe “Viilor” şi, inevitabil, simt aşa, o furnicătură în spatele sternului, nici nu-mi dau seama dacă e o emoţie pozitivă sau  nu.

Pe Şoseaua Viilor ne-a dus “tovarăşa” într-a patra, să vizităm “Fabrica de Ciocolată”.

Cu un an înainte ne dusese la “Doftana”, unde nu-mi plăcuse, fiindcă aveam rău de mişcare şi n-am înţeles nimic din închisoarea comuniştilor. Mie îmi  venea încă să vomit,  în timp  ce ghidul ne explica prin ce chinuri trecuse Tovarăşul Ceauşescu. Mi se părea că, indiferent prin ce trecuse el, nu se compara cu prin ce treceam eu, la un sfert de ceas după ce coborâsem din autocar.

Asta, Fabrica de Ciocolată, era a doua mare excursie importantă din cursul primar şi n-am dormit toată noaptea de dinainte,  gândindu-mă că iar o să-mi fie greaţă în autobuz, iar mă voi albăstri de rău sub zeci de priviri ostile, neînţelegătoare, care mă etichetau ca “impediment”.

S-a dovedit însă că mă înşelam. Până la Fabrica de Ciocolată nu era nici umbră de serpentine. Imperiul ciocolatei s-a dovedit blând, nepedepsitor şi, în cele din urmă, extraordinar.

Ne-au preluat nişte grăsane în halate albe, cu bonete de surori medicale, cu zâmbetul pe buze,  care ne-au condus direct în miezul lucrurilor şi-al ciocolatei umplute. Îşi vârau degetul arătător în maclavaisul sidefat şi ne lăsau să-l sugem. Era un supt în serie şi-n paralel, fiindcă erau mai multe malaxoare care se roteau în acelaşi timp, la cald, producând creme vâscoase cu miros de vişine, de portocale, de vanilie.

De îndată ce ne-am familiarizat cu conţinutul, am trecut la degustat forma.

Ciocolata fluidă, cu şi fără lapte, cu şi fără alune, cu şi fără rom, ne-a lăsat fără grai, de bună ce era.

Oricâte tablete de ciocolată am fi mâncat noi, vreodată, cumpărate de la “Alimentara”, nu se comparau cu acest “demo” călduţ, luat pe arătător şi strecurat în gură.

Eram consumatorii clandestini ai unei producţii încă neraportate, lingeam pierderea calculată.

În ultima parte a vizitei, alte femei înfăşate în alb ne-au umplut, complice, glugile canadienelor cu produs finit , ambalat. Norocul nostru,  era noiembrie; purtam canadiene cu glugă.

Portarul ne-a percheziţionat la buzunare. În buzunare nu aveam nimic. Eram prea mici ca să pricepem că fusese un control demonstrativ, pedagogic, să pricepem noi că ce se fură ilegal se bagă la buzunar, dar ce se fură pe bază de acord între părţi, oficial, se depozitează prin alte locuri.

Nouă ni s-a părut doar că am fentat un sistem banal, cu acordul sistemului excepţional.

Proviziile din glugă au ţinut vreo săptămână.

Anul următor am vizitat Muzeul Antipa.