Tristeţi provinciale

"Văd că aveţi tendinţa să trataţi cu foarte mare spirit de glumă şi înţelegere propriile dumneavoastră inexactitudini…”  - a rostit actualul ministru al Învăţământului, şi haita înfometată a presarilor s-a năpustit  asupra cuvântului “inexactitudini”, că e greşit, că se zice “inexactităţi”... 

Aşa e: se zice "inexactităţi". DEX-ul online conţine şi forma “exactitudine” şi face trimitere la “exactitate”. 

Specialistul în trântă la BAC şi-a înfipt şi el dinţii în pagina 175 a dicţionarului şi, cu o logică ceva mai pertinentă decât cea pe care a utilizat-o în calcularea vitezei pumnului prezidenţial în falcă de copil, a sugerat că, dacă există antonimia exactitate-inexactitate, musai trebuie să fie şi exactitudine-inexactitudine.

Pe urmă, a venit autoarea pluralului “succesuri” şi l-a muşcat delicat de cur, atât cât putea juna europarlamentară să muşte  cu dinţişorii ei, din spatele buzelor de cauciuc, nişte fese care se strâng cu osârdie spre a asigura confortul tatălui ei, la Cotroceni.

Între timp s-a răcit vremea, a şi plouat, o idioată a traversat o trecere de pietoni călare pe bicicletă şi a smotocit-o un camion, un american care juca baschet la C.S.Giugiu a fost omorât de un interlop-giurgiuvean de onoare...

În fine, lucrurile s-au complicat în domeniul ştirilor de senzaţie, “inexactitudinile” ministrului şi-au cam “reperat” onoarea la PROTV,  alte “cestiuni” la ordinea zilei bat la poarta actualităţii.

Da’ io zic că e trist, provincial de trist, că nimeni, niciun magnat al limbii române, niciun câine al democraţiei vorbirii corecte, nu l-a înşfăcat pe amărâtul nostru de ministru mai din faţă – nu mă refer la şliţ, ci la poziţia cuvintelor sale în declaraţie -  de-acolo de unde zice  “spirit de glumă”.

Va’zică , în fond, n-au depăşit faza “suvenirului de amintire” nici măcar domnii jurnalişti.

Sâmbătă lucrătoare, cu Marcia Gaylord şi complexul de carotinoizi

Ieri pe la prânz, în Oraşul Vechi nu ploua.  Totuşi, sâmbătă fiind, era ca şi cum ar fi plouat:  pustietate lucie.

Doar vecinul meu, croitorul de peste drum, avea de lucru. Când răzbate  pumnul de lumină prin perdele şi prin vitrina semitransparentă, înseamnă că lampa maşinii de cusut e aprinsă.

Cred că e a treia săptămână de când a rămas singurul lui salariat. Avea două lucrătoare: o slăbănoagă mică şi roşie la faţă, care turna în ea cam un litru de vodcă pe zi şi înghiţea vreo cinci antinevralgice, şi una normală, poate chiar drăguţă, care încerca să-i sufle clienţii când nu era el acolo şi îşi lua comenzile acasă pe şest şi tot pe şest încasa şi banii. Nu cine ştie ce, că nu subtiliza decât modificări -  lungiri şi scurtări de craci la pantaloni, pus fermoare, schimbat nasturi, răhăţişuri de-astea.

Beţiva a murit, dar nu de ciroză, aşa cum ar presupune statisticile, iar asta care umbla cu fofârlica  l-a părăsit, fiindcă şi-a găsit de muncă în altă parte, la mai bine.

Cea mai câştigată e însă prima, care a ales un pod foarte înalt să sară de pe el şi a crăpat instantaneu. Astălaltă şi-a luat ţeapă, fiindcă s-a sfătuit cu femeia noastră de serviciu şi s-a băgat îngrijitoare la o farmacie, unde nu e cine ştie ce de făcut, crede ea. Mariana noastră a omis să-i spună că vorbeşte doar din experienţă personală.  

Când i-am explicat croitoraşului cam ce conţine fişa postului la dat cu mopul într-o spiţerie, a zâmbit foarte satisfăcut şi complet răzbunat:

-  Păi, atunci, de ce a indus-o a dumneavoastră în eroare?

-  N-a indus-o, îi zic. Aşa e Mariana, mai artistă, face curat numai când are inspiraţie, da’ în mod normal e ocnă să speli gresia după fiecare client care “lasă paşi”.

-  Şi, adaugă el, acuma vin ploile, vin ninsorile, se face mai mare mizerie.

-  Exact!  Aşa că poate se-ntoarce, îl încurajez.

- Se-ntoarce pe mă-sa!... Prost aş fi s-o mai primesc, după ce m-a minţit, că ia bani mai mulţi şi munceşte mai puţin. 

  

Stau pe scaunul meu înalt, ca de bar, în faţa calculatorului deschis pe “vânzări” şi zac, în aşteptarea clienţilor.  

Sâmbăta vin numai cei rari şi buni, cei care umplu un rucsac de suplimente nutritive, de-alea fără chimicale,  şi-l expediază la neamuri în Canada şi-n America. Cam jumătate din produsele cumpărate nu fac decât să se întoarcă în ţara lor de baştină, dar asta chiar nu mă priveşte.

Cineva a uitat în farmacie un roman îngălbenit şi, cum n-am nimic mai bun de făcut, îl citesc.  Am ajuns acolo unde Marcia Gaylord şi Bartley Hubbard, proaspăt căsătoriţi, pleacă din Equity şi se stabilesc în Boston. Pe a doua copertă a cărţii ţi se explică, în două fraze, care e subiectul. În dreptul cuvintelor “secolul trecut” , uitucul ei de proprietar a scris cu pixul “ XIX” şi, ceva mai jos, la “secolul nostru”  -  “XX”.

Într-un fel, e bine că a făcut precizările. Noi ne aflăm acum în secolul XXI. Mi se pare extraordinar de plăcut să ştiu că, dacă-mi ridic privirea până sub acoperişul casei de vizavi, văd un îngeraş ciobit şi oblonul croitoriei, care aparţin secolului nouăsprezece, iar dacă mă uit niţel mai jos, găsesc încercările nereuşite ale unui început de graffiti în roşu şi negru, plus un afiş încreţit de ploaie pe care e scris “Atenţie, cad ornamente!”. Exact sub el  şi-a parcat şi Savin maşina, o Dacie 1300, albastră, de secolul trecut, adică douăzeci. Prin vitrina mea  se văd trei secole fără niciun efort, fără niciun muzeu.

Dau pagina. Tânăra doamnă Hubbard face economii la sânge iar soţul ei primeşte un post de subredactor şef  la un ziar din Boston. Încă se iubesc sincer, când clopoţelul de la intrare bingăne a client intrat.

Sunt două doamne cam de vârsta mea, energice, cu un aer întreprinzător, care au o discuţie în trei, foarte zgomotoasă.   Una dintre ele închide, în sfârşit, telefonul, Hubbard tocmai o anunţă pe nevastă-sa că a primit postul, eu închid cartea şi mă concentrez asupra lor.  

Doamna mai blondă, cu părul prins în coadă de cal, mă întreabă dacă am ulei de argan. N-am. Nu, nici fructe de goji n-am. Schimbă o privire semnificativă cu prietena ei  şi-i explică:

-E doar o farmacie ordinară, dragă!

O cureluşă de blană imaginară mi se ridică pe ceafă, dar mă abţin.

-Ulei de migdale dulci aveţi?

Îi aduc flaconul în tăcere, fără să-i zic da sau ba. Îl cercetează scârbită:

- E d-ăla prost, italienesc.

Îl pun la loc, pe raft, fără obiecţiuni, fiindcă sunt foarte curioasă să aflu ce-a mai păţit familia Hubbord în Boston şi teribil de nedoritoare să le explic acestor două doamne-bine că firma care produce uleiul de migdale dulci are câteva secole de tradiţie în spinare.

-Daţi-mi un plasture pentru pantofi,  zice ea.

-Trei’şase de bani, zic.

-Cât costă o cutie?

-Trei’şase de lei.

Plăteşte şi se întoarce către prietena ei:

-Să-i zicem totuşi, nu? Să-i zicem!... Aţi auzit de produsele …?

Urmează o înşiruire de consoane din care nu pricep nimic. Cealaltă împunge cu arătătorul în spatele monitorului meu şi mi-l cutremură uşor:

-Intraţi pe net şi scrieţi veveveu’!

-N-am net pe calculatorul ăsta, o întrerup eu.

-N-AVEŢI NET???

-Nu aici, precizez, şi mă simt mai provincială ca Marcia Gaylord.

Face “Ţî!” şi continuă să-mi dea ordine:

-Atunci scrieţi-vă măcar numărul meu de telefon, ca să veniţi  la o prezentare de produse pe 19 octombrie la…

-Nu vin!

-Nu ziceţi “nu”, până nu aflaţi despre ce e vorba. E singura firmă din lume care a studiat pe celulele canceroase. Sunt unicele produse care se absorb sută la sută. Credeţi-mă, dacă nu le-aş fi simţit efectul pe pielea mea, n-aş mai vorbi.

-Ce-aţi simţit?  o întreb, şi scot la vedere romanul lui Howells, aşa obosit şi demodat cum arată el, semn că, după ce-mi explică ce-a simţit, conversaţia noastră se încheie. 

-M-am autoreglat.

-Păi, dacă v-aţi autoreglat, înseamnă că pastilele firmei n-au avut nicio contribuţie. De unde sunteţi?  Un fel de AMWAY?

Râd amândouă, ochi în ochi,  extrem de satisfăcute că şi-au demonstrat ceea ce bănuiau încă de când mi-au trecut pragul, apoi iniţierea continuă:

-Nu daţi cu piciorul şansei: luaţi măcar complexul de carotinoizi, care se recomandă femeilor de vârsta dumneavoastră. Iată-l!…

Extrage din poşetă un borcănaş alb, ca toate zecile de mii de borcănaşe albe din lume care conţin viaţă veşnică la numai 200 de lei flaconul. 

Nici nu-l ating, fiindcă ştiu că asta o să le scoată din fire. Blonda îl împinge strategic încă doi centimetri mai către mine, parcă am juca şah.

-Mulţumesc, nu! Mai doriţi altceva, în afară de suta de plasturi?

Nu mai doresc. Ne luăm  “la revedere”, deşi mi-e limpede că nu vor mai călca niciodată pe-aici. Trag uşa după ele destul de lent, aşa încât apuc să aud începutul unei conversaţii private:

-Dă-o dracului de proastă!

Mă întorc la Marcia Gaylord, numai cât să memorez la ce pagină am rămas, fiindcă se apropie ora închiderii.

Guma - mama deştepţilor

Când eram eu în clasele primare, o profesoară  îi zicea gumei “mama proştilor”.

Mie, dimpotrivă, mi se părea că e "mama deştepţilor", fiindcă puteai să corectezi prostiile scrise,  în mod repetat, uneori până făceai gaură în foaia caietului.

De atunci nutresc şi convingerea nestrămutată că nu tot ce e roz, parfumat, tare şi chinezesc e bun, iar tot ce e moale, cenuşiu şi pute a cauciuc  e prost.

Degeaba mirosea ea, guma chinezească,  a căpşuni, dacă lăsa ditamai porcuşorul pe hârtie, de trebuia să-l rog apoi pe bunicul să-l ia la lamă, să-l frece uşurel cu faţa unghiei, până se  vindeca locul, şi puteam spera că peniţa va mai trece o dată, cu o trăsătură foaarte uşoară, pentru ca cerneala să nu facă blestematele alea de  mustăcioare oribile care  se remediau numai chirurgical,  cu o paginectomie .

Dacă drama se producea pe contrapagină, abia atunci devenea o adevărată tragedie, fiindcă era musai  să rescriu,  nu doar tema curentă, dar şi pe cea de ieri.

Astălaltă, urâta cenuşie, se comporta mult mai bine. Permitea şi  patru ştersături ale prostiei, până să lase urme ireparabile.

Mai exista şi “picul” pentru şters cerneală, care lucra mult mai elegant, mai fără urme, dar nici ăla nu era chiar  tăticul proştilor sau al deştepţilor, tot lăsa o gălbejeală, acolo, care te incrimina că ai fost gură-căscată şi ai greşit.

Cel mai bun lucru era să-mi fac o ciornă şi, când treceam pe curat, să holbez ochii şi creierii la ce produc, să mă gândesc de două ori înainte de-a comite vreo nenorocire, să nu folosesc decât cuvinte cărora le ştiu sensul şi ortografia, iar dacă nu sunt sigură, să întreb pe cineva din preajmă, în care am încredere. Şi îl întrebam pe bunicu’. De fapt, cred că îl terorizam cu  “Po’ să zic aşa?” şi-i citeam cum aş vrea să zic, în scris. El, care nu era vreo somitate în materie de compuneri şi avea cam tot atâtea clase câte aveam şi eu  la momentul acela, mă trimetea la bunică-mea sau la dicţionar. De obicei bunică-mea nu-şi vedea capul de treabă în bucătărie şi ne uşuia pe amândoi, de nu ne vedeam.  Aşa că, în timp, m-am învăţat să stau cu DEX-ul pe masă şi cu îndreptarul ortografic care te mai lămurea şi asupra despărţirii în silabe, şi de ce cu doi sau trei de “i”, şi multe alte şmecherii care ţineau guma la respect.

În timpurile moderne, tehnologia ştersului a luat un avânt nesperat. Nu numai că poţi face corecturi cu nemiluita, fiindcă locul gumei şi-al picului a fost ocupat, pentru totdeauna, de tasta “Backspace”,  dar nimeni n-o să ghicească vreodată cât ai trudit la corectură şi nici nu mai depinzi de bunicu’ sau  de bunica, nici nu mai ocupi masa cu cele patru kile de dicţionar.

Ai, la un click distanţă, o mulţime de surse cu care să te consulţi, poate nu absolut sigure, dar cel puţin suficiente, ca să ajungi la o concluzie corectă  şi, când pui pe curat şi dai la tipărit, apoi nu te ştie nici vântul, nici pământul, cât ai frecat tasta ştergătoare.

Motivul pentru care mi-am amintit brusc şi cu nostalgie de Mama Proştilor, Guma,  e un articol de ziar, scris de un ziarist care ia şi bani pentru că-şi face temele acasă.

Omul nostru începe textul astfel:

 “Mă uit la fiu-meu, de 12 ani, cum îşi cară ghiozdanul în spate venind de la şcoală şi un val de compasiune mă inundă”.

Lipseşte o virgulă înainte de “şi”, dar nu se moare din asta…

Mai la vale ne explică de ce: că în ultimii 50 de ani învăţământul românesc nu s-a schimbat, a rămas tot sovietic. Că e ameninţat de balaurul birocratic cu multe capete şi le numeşte pe două dintre ele: “maniera senilă  de-a bate câmpii a doamnei Ecaterina Andronescu” şi “retorica foarte constipată a lui Funeriu”.

“Monstrul acesta birocratic”, insistă el,  “îşi arată rar faţa la televizor, are o halenă urât mirositoare şi un creier minuscul.”

Mai zice şi că “Fizica din şcoală e predată într-o limbă de lemn, pornind de la formula scrisă pe tablă, abstractă, de neînţeles. Acidul sulfuric de la chimie se combină cu azotul într-un mod nedescifrat, iar lista celor 200 de lecturi obligatorii în clasa a VI-a cuprinde toţi triştii din literatura română, de la Hogaş şi Vlahuţă până la Bogza şi Galaction”.

Bine, unui discurs constipat nu prea poţi să-i zici retorică, fiindcă retorica e arta de-a vorbi frumos , dar treacă de la mine: e mai select “retorică” decât “discurs”.   

Fizica e de neînţeles  şi reacţiile acidului sulfuric rămân de nedescifrat pentru cei care n-au terminat liceul  “la real”, dar de ce să-i facă  “trişti” pe Calistrat Hogaş şi pe Gala Galaction? De ce ?

Are el nişte “veseli” în manşetă ?

Ce lecturi obligatorii ar trebui să aibă elevul român de-a şasea, care-şi duce ghiozdanul în spate ca pe o cruce, ca să nu zică mai târziu, în scris,  adult fiind şi lefegiu la ziar - “halenă urât mirositoare”, pentru că exact asta înseamnă halenă: respiraţie urât mirositoare?

Poate n-o şti amănuntul ăsta paznicul autobazei, nici băiatul care ne curăţă piscina, dar jurnalistul care unelteşte din tastatură cuvinte, ar trebui să ştie că damf de alcool, iz neplăcut, halenă urât mirositoare,  deontologie profesională şi spirit de glumă sunt tot atâtea oribile pleonasme care-l dau de gol că într-a şasea, indiferent câţi clasici trişti sau veseli căra în ghiozdan, n-o lua cu el şi pe Mama Proştilor - Guma,  aia făcută din  doi centimetri cubi de cauciuc sintetic sau natur, care te învăţa cum să-ţi ascunzi prostiile de ochi străini şi critici.

Bravo, Margot!

Săptămâna trecută,  i-am împrumutat maică-mii, cu o inconştienţă căreia nici chiar eu însămi nu reuşesc să-i găsesc scuze, cele două romane ale lui Frédéric Beigbeder care au ieşit pe piaţă cu nu ştiu ce ziar: „13,99 ” şi „Dragostea durează trei ani”.

În chiar momentul în care îi înmânam volumaşele, iar ea era absorbită de aranjatul florilor în glastră (oricât ar părea de aiurea, când n-am suficienţi bani să-i fac aprovizionarea frigiderului, îi cumpăr flori), mi-a trecut prin minte un citat din acest Beigbeder – „Mi-o frecam de şase ori pe zi....” şi-am înmărmurit în sinea mea de atâta nesăbuinţă.

Ce dracu’ făceam?

Îi dădeam  lu’ doamna profesoară de franceză material de bombă artizanală, să mi-o explodeze în faţă la următoarea vizită, să-nceapă iar cu teoriile ei despre intruziunea temei sexuale în literatură, ca debuşeu...

Miercurea următoare verificam pe dex online dacă ştiu exact ce-i aia „debuşeu”.

Joi m-a sunat şi mi-a spus că băieţii de la firma de termopane au terminat lucrarea, că au cărat inclusiv gunoiul, în saci de rafie, cumpăraţi de ea, cu zece lei bucata. Că l-a rugat pe vecinul ei, domnul Mocanu, să-i supravegheze pe muncitori cât lipseşte ea să cumpere sacii şi, în felul ăsta, operaţiunea „termopane, termopane” se încheia cu succes. 

Am zis „Î-hî” de vreo patru ori şi n-am adus vorba despre cărţile lui Frédéric, sperând că în duminica următoare aş putea să i le retrag discret, fără comentarii.

Vineri m-a sunat cum mă sună ea de obicei, pe la prânz, să-mi spună că l-a terminat de citit pe Beigbeder şi că, în ciuda tuturor mârâielilor posibililor pudibonzi ipocriţi de care ne lovim zilnic, inclusiv la medicul de familie, tipul ăsta e un scriitor care trebuie citit, fiindcă e mare lucru să  tratezi lucrurile „aşa” şi din ele să iasă literatură de cea mai bună calitate.

Am răsuflat uşurată şi i-am zis:  „Bravo, Margot!”

Că, ce să-i fi spus?

Citiţ-le şi voi! Şi-o să vedeţi că maică-mea, Margot, a avut dreptate.

  

Discovery Channel

Astă seară, la Sinteza Zilei,  vine cea mai cunoscută familie din România: familia Bănică. El, cel mai bine plătit cântăreţ, ea, cea care a ţinut ţărişoara cu sufletul la gură, sâmbătă de sâmbătă…

SĂ MORI TU?!

Nu ştiu cui mă adresez, în modul ăsta manelistic. Celui care a născocit promo-ul? Lui Gâdea, însuşi?

Ştiu sigur, însă, că la 21:45 mă mut instant, din telecomandă, pe orice alt post.

Fiindcă totul e o minciună nereuşită. Cea mai cunoscută familie din România e a Columbenilor. Sau a Zăvorancei. Sau, schimbând tonalitatea, e familia Udrea-Cocoş,  ca să nu-mi amintesc de familia prezidenţială, Traian – Maria, dansând la “Cireşica”.

Ca să nu mai vorbim de Familia Regală, care-l conţine inclusiv pe Duda.

A!... Dacă zicea în promo că, din lipsă de subiecte, din disperare de rating, din diverse considerente veşnic umane şi sub,  la Sinteza Zilei apare cel mai kitsch cuplu, dar cu ştaif, mă uitam, jur!

Ca pe Discovery Channel, mă uitam!...

  

De la fludor la lurex

În fond, bine că se cară, dracului, Nokia de la Jucu! Ne-a ţinut economia pe loc trei ani. Nişte lipitori! Cu fludor, e drept, dar tot lipitori se cheamă.

Nouă  investitori serioşi plus o investitoare se bat la uşa lui Boc, să repornească Jucu, şi noi, mai-mai să ne facem sepuku,  fiindcă-şi strâng ăia fosilele lor de telefoane care nu erau bune decât de vorbit la ele.

Investitoarea, mai eficientă, a şi pus mâna pe telefon şi-a sunat-o pe doamna Vass, dacă tot îi păstrase numărul în memorie, comunicându-i simplu şi clar că ea abia aşteaptă să înlocuiască fludorul cu lurex. În ultimă instanţă, totul se rezumă la manualitate.

Lipitorii cu letconul vor suferi o reconversie profesională, în croitorese.  Nici nu e mare diferenţă  de la letcon, la maşina de cusut: chestie de zgomot şi de ritm. De la “pic… pic…” în linişte şi lent,  la “ţac-ţac” în gălăgie şi ceva mai repejor. Unde cădea picătura de cositor topit, ca lipeală, acum acul maşinii de cusut o să dea gaură şi-o să bage firul de lurex.

Nokia făcea scule de vorbit, doamna Schrotter o să desfacă sculuri de lână, de mătase, de bumbăcel, de ce-o fi, ca să le facă ţoale. Ţoale pentru femei care, odată ce s-au îmbrăcat de la Schrotter, e limpede pentru oricine că sunt nişte scule de femei. Pe când Nokia ajunsese să facă nişte telefoane pe care nu le mai cumpărau decât părinţii cu copii la grădi particulară, grupa mică, unde prichindeii strică tot atâtea telefoane pe zi, câte scutece.

Nu ştiu care filosof a zis că orice şut în cur e un pas înainte. Schopenhauer sau Schopen?  În orice caz, unu’ cu “Ş”…

Ana şi Oaia

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Ana.

De fapt, a fost chiar azi după amiază. Ne plimbam prin Oraşul Vechi, printre măsuţele pline cu minunăţii, admirând poşetuţele din nucă de cocos, podoabele de sticlă, metal şi plastilină Fimo, lădiţele din lemn pictat şi un Yorkshire Terrier cu bretonul strâns într-un elastic violet, când - ce să vezi? - de pe taraba unui nene care vindea botoşei din blană de oaie şi covoraşe din blană de oaie, a sărit o oiţă din blană de oaie şi s-a luat după noi.

Iniţial, am crezut că e un al doilea   Yorkshire care se ţine după carâmbii necunoscutelor (of, se poartă cizme la rochii de voal ceva de speriat!), dar făcea “mhee-eehe!… mhee-eehe!”, de ţi se rupea inima.

L-am întrebat atunci pe nenele care părea foarte bucuros că vrem să-l scăpăm de oaia aceea:

-          Da’ ce ştie să facă, de banii ăştia?

-          Păi, a zis el, umblându-i la burtică, ştie să se facă pernă. Noaptea e pernă şi ziua e oaie.

-          E o oaie dublă? l-a întrebat Ana, mângâindu-i urechile clăpăuge.

-          Cam aşa ceva, a zis el, şi mai bucuros, văzând tranzacţia încheiată.

Ei, atunci e foarte bine, m-am gândit eu. Azi, arareori găseşti asemenea policalificare.

Am luat oaia cu noi şi l-am scăpat pe om de belea.

Ana a vrut să-i scoatem repede eticheta, să nu se vadă că e o oaie nouă. Să creadă lumea cu care ne intersectăm că e oaia noastră, de când lumea.

Exact aşa am procedat şi, imediat ce s-a văzut ca făcând parte din grup,  oaia s-a cerut la restaurant.

Iat-o!