Guma - mama deştepţilor

Când eram eu în clasele primare, o profesoară  îi zicea gumei “mama proştilor”.

Mie, dimpotrivă, mi se părea că e "mama deştepţilor", fiindcă puteai să corectezi prostiile scrise,  în mod repetat, uneori până făceai gaură în foaia caietului.

De atunci nutresc şi convingerea nestrămutată că nu tot ce e roz, parfumat, tare şi chinezesc e bun, iar tot ce e moale, cenuşiu şi pute a cauciuc  e prost.

Degeaba mirosea ea, guma chinezească,  a căpşuni, dacă lăsa ditamai porcuşorul pe hârtie, de trebuia să-l rog apoi pe bunicul să-l ia la lamă, să-l frece uşurel cu faţa unghiei, până se  vindeca locul, şi puteam spera că peniţa va mai trece o dată, cu o trăsătură foaarte uşoară, pentru ca cerneala să nu facă blestematele alea de  mustăcioare oribile care  se remediau numai chirurgical,  cu o paginectomie .

Dacă drama se producea pe contrapagină, abia atunci devenea o adevărată tragedie, fiindcă era musai  să rescriu,  nu doar tema curentă, dar şi pe cea de ieri.

Astălaltă, urâta cenuşie, se comporta mult mai bine. Permitea şi  patru ştersături ale prostiei, până să lase urme ireparabile.

Mai exista şi “picul” pentru şters cerneală, care lucra mult mai elegant, mai fără urme, dar nici ăla nu era chiar  tăticul proştilor sau al deştepţilor, tot lăsa o gălbejeală, acolo, care te incrimina că ai fost gură-căscată şi ai greşit.

Cel mai bun lucru era să-mi fac o ciornă şi, când treceam pe curat, să holbez ochii şi creierii la ce produc, să mă gândesc de două ori înainte de-a comite vreo nenorocire, să nu folosesc decât cuvinte cărora le ştiu sensul şi ortografia, iar dacă nu sunt sigură, să întreb pe cineva din preajmă, în care am încredere. Şi îl întrebam pe bunicu’. De fapt, cred că îl terorizam cu  “Po’ să zic aşa?” şi-i citeam cum aş vrea să zic, în scris. El, care nu era vreo somitate în materie de compuneri şi avea cam tot atâtea clase câte aveam şi eu  la momentul acela, mă trimetea la bunică-mea sau la dicţionar. De obicei bunică-mea nu-şi vedea capul de treabă în bucătărie şi ne uşuia pe amândoi, de nu ne vedeam.  Aşa că, în timp, m-am învăţat să stau cu DEX-ul pe masă şi cu îndreptarul ortografic care te mai lămurea şi asupra despărţirii în silabe, şi de ce cu doi sau trei de “i”, şi multe alte şmecherii care ţineau guma la respect.

În timpurile moderne, tehnologia ştersului a luat un avânt nesperat. Nu numai că poţi face corecturi cu nemiluita, fiindcă locul gumei şi-al picului a fost ocupat, pentru totdeauna, de tasta “Backspace”,  dar nimeni n-o să ghicească vreodată cât ai trudit la corectură şi nici nu mai depinzi de bunicu’ sau  de bunica, nici nu mai ocupi masa cu cele patru kile de dicţionar.

Ai, la un click distanţă, o mulţime de surse cu care să te consulţi, poate nu absolut sigure, dar cel puţin suficiente, ca să ajungi la o concluzie corectă  şi, când pui pe curat şi dai la tipărit, apoi nu te ştie nici vântul, nici pământul, cât ai frecat tasta ştergătoare.

Motivul pentru care mi-am amintit brusc şi cu nostalgie de Mama Proştilor, Guma,  e un articol de ziar, scris de un ziarist care ia şi bani pentru că-şi face temele acasă.

Omul nostru începe textul astfel:

 “Mă uit la fiu-meu, de 12 ani, cum îşi cară ghiozdanul în spate venind de la şcoală şi un val de compasiune mă inundă”.

Lipseşte o virgulă înainte de “şi”, dar nu se moare din asta…

Mai la vale ne explică de ce: că în ultimii 50 de ani învăţământul românesc nu s-a schimbat, a rămas tot sovietic. Că e ameninţat de balaurul birocratic cu multe capete şi le numeşte pe două dintre ele: “maniera senilă  de-a bate câmpii a doamnei Ecaterina Andronescu” şi “retorica foarte constipată a lui Funeriu”.

“Monstrul acesta birocratic”, insistă el,  “îşi arată rar faţa la televizor, are o halenă urât mirositoare şi un creier minuscul.”

Mai zice şi că “Fizica din şcoală e predată într-o limbă de lemn, pornind de la formula scrisă pe tablă, abstractă, de neînţeles. Acidul sulfuric de la chimie se combină cu azotul într-un mod nedescifrat, iar lista celor 200 de lecturi obligatorii în clasa a VI-a cuprinde toţi triştii din literatura română, de la Hogaş şi Vlahuţă până la Bogza şi Galaction”.

Bine, unui discurs constipat nu prea poţi să-i zici retorică, fiindcă retorica e arta de-a vorbi frumos , dar treacă de la mine: e mai select “retorică” decât “discurs”.   

Fizica e de neînţeles  şi reacţiile acidului sulfuric rămân de nedescifrat pentru cei care n-au terminat liceul  “la real”, dar de ce să-i facă  “trişti” pe Calistrat Hogaş şi pe Gala Galaction? De ce ?

Are el nişte “veseli” în manşetă ?

Ce lecturi obligatorii ar trebui să aibă elevul român de-a şasea, care-şi duce ghiozdanul în spate ca pe o cruce, ca să nu zică mai târziu, în scris,  adult fiind şi lefegiu la ziar - “halenă urât mirositoare”, pentru că exact asta înseamnă halenă: respiraţie urât mirositoare?

Poate n-o şti amănuntul ăsta paznicul autobazei, nici băiatul care ne curăţă piscina, dar jurnalistul care unelteşte din tastatură cuvinte, ar trebui să ştie că damf de alcool, iz neplăcut, halenă urât mirositoare,  deontologie profesională şi spirit de glumă sunt tot atâtea oribile pleonasme care-l dau de gol că într-a şasea, indiferent câţi clasici trişti sau veseli căra în ghiozdan, n-o lua cu el şi pe Mama Proştilor - Guma,  aia făcută din  doi centimetri cubi de cauciuc sintetic sau natur, care te învăţa cum să-ţi ascunzi prostiile de ochi străini şi critici.