Sâmbătă lucrătoare, cu Marcia Gaylord şi complexul de carotinoizi

Ieri pe la prânz, în Oraşul Vechi nu ploua.  Totuşi, sâmbătă fiind, era ca şi cum ar fi plouat:  pustietate lucie.

Doar vecinul meu, croitorul de peste drum, avea de lucru. Când răzbate  pumnul de lumină prin perdele şi prin vitrina semitransparentă, înseamnă că lampa maşinii de cusut e aprinsă.

Cred că e a treia săptămână de când a rămas singurul lui salariat. Avea două lucrătoare: o slăbănoagă mică şi roşie la faţă, care turna în ea cam un litru de vodcă pe zi şi înghiţea vreo cinci antinevralgice, şi una normală, poate chiar drăguţă, care încerca să-i sufle clienţii când nu era el acolo şi îşi lua comenzile acasă pe şest şi tot pe şest încasa şi banii. Nu cine ştie ce, că nu subtiliza decât modificări -  lungiri şi scurtări de craci la pantaloni, pus fermoare, schimbat nasturi, răhăţişuri de-astea.

Beţiva a murit, dar nu de ciroză, aşa cum ar presupune statisticile, iar asta care umbla cu fofârlica  l-a părăsit, fiindcă şi-a găsit de muncă în altă parte, la mai bine.

Cea mai câştigată e însă prima, care a ales un pod foarte înalt să sară de pe el şi a crăpat instantaneu. Astălaltă şi-a luat ţeapă, fiindcă s-a sfătuit cu femeia noastră de serviciu şi s-a băgat îngrijitoare la o farmacie, unde nu e cine ştie ce de făcut, crede ea. Mariana noastră a omis să-i spună că vorbeşte doar din experienţă personală.  

Când i-am explicat croitoraşului cam ce conţine fişa postului la dat cu mopul într-o spiţerie, a zâmbit foarte satisfăcut şi complet răzbunat:

-  Păi, atunci, de ce a indus-o a dumneavoastră în eroare?

-  N-a indus-o, îi zic. Aşa e Mariana, mai artistă, face curat numai când are inspiraţie, da’ în mod normal e ocnă să speli gresia după fiecare client care “lasă paşi”.

-  Şi, adaugă el, acuma vin ploile, vin ninsorile, se face mai mare mizerie.

-  Exact!  Aşa că poate se-ntoarce, îl încurajez.

- Se-ntoarce pe mă-sa!... Prost aş fi s-o mai primesc, după ce m-a minţit, că ia bani mai mulţi şi munceşte mai puţin. 

  

Stau pe scaunul meu înalt, ca de bar, în faţa calculatorului deschis pe “vânzări” şi zac, în aşteptarea clienţilor.  

Sâmbăta vin numai cei rari şi buni, cei care umplu un rucsac de suplimente nutritive, de-alea fără chimicale,  şi-l expediază la neamuri în Canada şi-n America. Cam jumătate din produsele cumpărate nu fac decât să se întoarcă în ţara lor de baştină, dar asta chiar nu mă priveşte.

Cineva a uitat în farmacie un roman îngălbenit şi, cum n-am nimic mai bun de făcut, îl citesc.  Am ajuns acolo unde Marcia Gaylord şi Bartley Hubbard, proaspăt căsătoriţi, pleacă din Equity şi se stabilesc în Boston. Pe a doua copertă a cărţii ţi se explică, în două fraze, care e subiectul. În dreptul cuvintelor “secolul trecut” , uitucul ei de proprietar a scris cu pixul “ XIX” şi, ceva mai jos, la “secolul nostru”  -  “XX”.

Într-un fel, e bine că a făcut precizările. Noi ne aflăm acum în secolul XXI. Mi se pare extraordinar de plăcut să ştiu că, dacă-mi ridic privirea până sub acoperişul casei de vizavi, văd un îngeraş ciobit şi oblonul croitoriei, care aparţin secolului nouăsprezece, iar dacă mă uit niţel mai jos, găsesc încercările nereuşite ale unui început de graffiti în roşu şi negru, plus un afiş încreţit de ploaie pe care e scris “Atenţie, cad ornamente!”. Exact sub el  şi-a parcat şi Savin maşina, o Dacie 1300, albastră, de secolul trecut, adică douăzeci. Prin vitrina mea  se văd trei secole fără niciun efort, fără niciun muzeu.

Dau pagina. Tânăra doamnă Hubbard face economii la sânge iar soţul ei primeşte un post de subredactor şef  la un ziar din Boston. Încă se iubesc sincer, când clopoţelul de la intrare bingăne a client intrat.

Sunt două doamne cam de vârsta mea, energice, cu un aer întreprinzător, care au o discuţie în trei, foarte zgomotoasă.   Una dintre ele închide, în sfârşit, telefonul, Hubbard tocmai o anunţă pe nevastă-sa că a primit postul, eu închid cartea şi mă concentrez asupra lor.  

Doamna mai blondă, cu părul prins în coadă de cal, mă întreabă dacă am ulei de argan. N-am. Nu, nici fructe de goji n-am. Schimbă o privire semnificativă cu prietena ei  şi-i explică:

-E doar o farmacie ordinară, dragă!

O cureluşă de blană imaginară mi se ridică pe ceafă, dar mă abţin.

-Ulei de migdale dulci aveţi?

Îi aduc flaconul în tăcere, fără să-i zic da sau ba. Îl cercetează scârbită:

- E d-ăla prost, italienesc.

Îl pun la loc, pe raft, fără obiecţiuni, fiindcă sunt foarte curioasă să aflu ce-a mai păţit familia Hubbord în Boston şi teribil de nedoritoare să le explic acestor două doamne-bine că firma care produce uleiul de migdale dulci are câteva secole de tradiţie în spinare.

-Daţi-mi un plasture pentru pantofi,  zice ea.

-Trei’şase de bani, zic.

-Cât costă o cutie?

-Trei’şase de lei.

Plăteşte şi se întoarce către prietena ei:

-Să-i zicem totuşi, nu? Să-i zicem!... Aţi auzit de produsele …?

Urmează o înşiruire de consoane din care nu pricep nimic. Cealaltă împunge cu arătătorul în spatele monitorului meu şi mi-l cutremură uşor:

-Intraţi pe net şi scrieţi veveveu’!

-N-am net pe calculatorul ăsta, o întrerup eu.

-N-AVEŢI NET???

-Nu aici, precizez, şi mă simt mai provincială ca Marcia Gaylord.

Face “Ţî!” şi continuă să-mi dea ordine:

-Atunci scrieţi-vă măcar numărul meu de telefon, ca să veniţi  la o prezentare de produse pe 19 octombrie la…

-Nu vin!

-Nu ziceţi “nu”, până nu aflaţi despre ce e vorba. E singura firmă din lume care a studiat pe celulele canceroase. Sunt unicele produse care se absorb sută la sută. Credeţi-mă, dacă nu le-aş fi simţit efectul pe pielea mea, n-aş mai vorbi.

-Ce-aţi simţit?  o întreb, şi scot la vedere romanul lui Howells, aşa obosit şi demodat cum arată el, semn că, după ce-mi explică ce-a simţit, conversaţia noastră se încheie. 

-M-am autoreglat.

-Păi, dacă v-aţi autoreglat, înseamnă că pastilele firmei n-au avut nicio contribuţie. De unde sunteţi?  Un fel de AMWAY?

Râd amândouă, ochi în ochi,  extrem de satisfăcute că şi-au demonstrat ceea ce bănuiau încă de când mi-au trecut pragul, apoi iniţierea continuă:

-Nu daţi cu piciorul şansei: luaţi măcar complexul de carotinoizi, care se recomandă femeilor de vârsta dumneavoastră. Iată-l!…

Extrage din poşetă un borcănaş alb, ca toate zecile de mii de borcănaşe albe din lume care conţin viaţă veşnică la numai 200 de lei flaconul. 

Nici nu-l ating, fiindcă ştiu că asta o să le scoată din fire. Blonda îl împinge strategic încă doi centimetri mai către mine, parcă am juca şah.

-Mulţumesc, nu! Mai doriţi altceva, în afară de suta de plasturi?

Nu mai doresc. Ne luăm  “la revedere”, deşi mi-e limpede că nu vor mai călca niciodată pe-aici. Trag uşa după ele destul de lent, aşa încât apuc să aud începutul unei conversaţii private:

-Dă-o dracului de proastă!

Mă întorc la Marcia Gaylord, numai cât să memorez la ce pagină am rămas, fiindcă se apropie ora închiderii.