Cronică tv

Aseară. Film. “Terror in the Mall”. Ai noştri au tradus “Teroare la magazin”. Destul de corect! La cum arată România pe harta lumii, un titlu gen “Teroare la chioşc” mi s-ar fi părut mai oportun. Varianta “kioshc” era la fel de potrivită.
M-am uitat fiindcă îmi plac filmele cu “sânge pe pereţi”, oricât de proaste ar fi. Totul e să nu se facă economie la muniţie.
Era vorba, ca de obicei, despre un tip rău, care ia ostatici nişte tipi buni , dintre care unul fusese un pic rău, la un momentdat, dar îşi revenise (acum era paznic la Mall) şi, oricum, în comparaţie cu Răul din rolul principal, era, în lipsă de probe, Bun.
Acum, dacă stau să mă gândesc retroactiv, nici nu-mi amintesc dacă a scăpat cu bine din film sau a mierlit-o. Parcă n-a mierlit-o! Era aşa de nesărat că, şi dac-o mierlea, tot nu devenea material de plâns.
Totuşi Răul Răului din film nu era o persoană, ci un incident: se spărsese un baraj, râul umflat de ploi inundase oraşul şi mall-ul implicit, până la un etaj superior celui unde se petrece grosul acţiunii.
Barajul cedase banal, din lipsă de fonduri. Ca la noi. Mall-ul, oricât aş vrea eu să cred că arăta altfel decât ale noastre, arăta la fel.
În final, extra-bunii s-au pupat, bunii normali s-au salvat, imbecilii oficiali, care erau să strice tot, au înţeles că greşiseră, iar omul rău care voia să fugă cu banii a murit spectaculos, dar sigur şi singur, în explozie.
Tot în explozia aia a explodat şi Mall-ul. Superb!
O clipă, am trăit un sentiment imbecil de triumf.
Apoi a început să curgă distribuţia.
Am adormit gândindu-mă cât costă refacerea unui Mall şi cine o plăteşte.

A IV-a scrisoare către Doamna Mimi

Înainte de-a mă apuca să vă răspund, Doamna Mimi, trebuie să vă mărturisesc că abia aştept să ajung la scrisoarea XXX ! Sper că vom avea un subiect pe măsură.
Aşadar:

Draga mea Doamnă Mimi ,


M-aţi lăsat mută! Ştiţi principiul lui Le Chatelier şi încă n-aţi intrat în politică?!

Poate nu vorbim de acelaşi principiu. Ia să vedem… io zic că ăsta ar fi:
Dacă asupra unui sistem aflat în echilibru se exercită o constrângere, atunci sistemul evită în aşa fel constrângerea încât efectele sale să se reducă .

Absolut toţi cei care au înţeles ce urmăreşte, de fapt, hoţomanu’ de Chatelier prin declaraţia asta, s-au făcut politicieni şi-au năvălit la guvernare, ca să-i dovedească ce mincinos e şi să-l bată cu propriile lui cuvinte.
Fireşte, lucrurile trebuie înţelese nuanţat. Ăsta cu “se exercită o constrângere”, poate fi înlocuit, treptat, cu “se exercită o strivire”. Cu cât strivirea e efectuată mai cu bărbăţie, cu atât ieşirea din sistem e mai sigură şi mai rapidă.

Păi dumneavoastră credeţi că ministru’ care zicea de pensionari că încet-încet ies din sistem, cu noi vorbea? Nu! Vorbea cu Chatelierul. Să priceapă că a dat-o-n bară. Şi el, şi Braun, ăla, care se tot ţine de coada lui, cu liniuţă.

Aşa că revin cu întrebarea asupra dumneavoastră, doamnă Mimi: ştiţi atâtea şi vă mulţumiţi să staţi la bloc?

Doar aşa, ca să fiţi blocăriţă, ca mine şi ca domnu Rădescu? Şi ce dacă ziceţi “confixat”? O doamnă politician zicea “prural”, da’ nu de la asta i s-a tras! Şi staţi, că aşa ne place nouă, blocărilor, să credem, că i s-a tras. Cre’ că e bine mersi…

Într-o zi o să vă povestesc şi de Negrescu de la doi-ul meu. Poa’ să fie, poa’ să nu fie ca Vasileasca dumneavoastră!

Ăsta se pricepe la orice. Când schimbă o siguranţă la cofret, stinge lumina în tot blocul.
Când l-a chemat doamna Elena să-i repare un robinet, că sanchi! - bărba-su, taximetristu’ e plecat toată ziua şi n-are timp, pe urmă m-a chemat ea, pe mine, că să-mi arate ce i-a făcut Negrescu. N-am prea vrut să mă duc, dar tot insista.
Nu-i făcuse nimic grav! Îi dărâmase un sfert de perete, scosese chiuveta pe hol şi-o amânase până luni, că n-avea toate sculele la el.
Şi arănbi Negrescu mănâncă pe pâine numa’ când e fii-su acasă, de moft. În rest, Salam.
Vasileasca ce ştie să facă?

Acuma să mă iertaţi că întrerup cam brusc scrisoarea, tot sună cineva la uşă care nu vrea să creadă nu-s acasă.

Vă pup şi eu!
renata

De la sulfat de sodiu la suflat de indiferenţă

Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, dar ultima oară când am auzit repetat şi subliniat cuvântul “drastic”, venea din gura lui Mircea Badea, la “În Gura Presei”. Zicea de ăştia, drasticii, care o acuză exclusiv şi drastic pe mârşava asistentă medicală - că a făcut pipi, a gustat o linguriţă de tort, a trecut prin două saloane, toate astea în cele 12 minute fatale în care ar fi trebuit, de fapt, conform atribuţiilor ei de serviciu să NU părăsească încăperea incubatoarelor, nici dacă ar fi căzut cerul pe pământ – că nu au dreptate. Că trebuie să privim lucrurile în integralitatea lor.

Penultima oară când m-am întâlnit cu “drastic” a fost cam demultişor, pe când omul alegea un purgativ drastic să scape de o constipaţie accidentală, nu se speria că înghite chimicala dizolvată în apă, nu i se părea că îşi scurtează viaţa cu 50% administrându-şi, o dată pe an, o curăţenie la maţe, una nasoală, drastică, după care nu mai avea chef să cronometreze cât timp îşi petrece la toaletă, fiindcă, la câteva ore după ce o îngurgita, îşi golea intestinul gros cu viteza sunetului şi pleca uşurat în treaba lui.

Între cele două întâlniri ale mele cu “drastic”, s-au scurs aproximativ 15 ani.
Am îmbătrânit suficient cât să fiu convinsă că, dacă ai pierdut un nasture în boscheţi, nu-l cauţi pe stradă, sub felinar, doar fiindcă acolo bate lumina.
Dar se vede treaba că n-am îmbătrânit destul.
Fiindcă eu tot nu înţeleg sincer, pentru mine, nici azi, la atâtea zile după, care e graniţa dintre sulfatul de sodiu şi sulfatul de indiferenţă.

Şi, dacă m-aţi putea ajuta, foarte recunoscătoare v-aş fi!

Ce eu am înţeles mai greu, dar Boc deloc!

Hotărât lucru! După Fizica de-a opta, pe care n-am înţeles-o fiindcă nici n-am avut chef să-mi bat capul cu ea, pe lista celor de mine ne-nţelese, figurează cuvântările tovarăşului Boc.

“După cum sunt nemulţumiţi foarte mulţi cei care, profitând de situaţia Legii cu privire la drepturile de autor, în loc ca această lege să beneficieze numai aceia care erau cu adevărat creatori şi erau, în sensul legii, beneficiari ai prevederilor respective, ea s-a aplicat abuziv şi foarte mult de la şoferi, mecanici şi alte categori sociale. Nu plăteau contribuţii la asigurări sociale pentru că intrau sub incidenţa Legii drepturilor de autor. Noi am strâns şurubul şi am spus: «fraţilor, toată lumea trebuie să respecte Legea». Cei care sunt cu adevărat şi intră sub incidenţa drepturilor de autor, categoric beneficiază de prevederile Legii, cei care au încercat şi încearcă să folosească Legea ca un mijloc ca să nu plătească dări către stat: «Nu se mai poate!» ".

Am citit paragraful de mai multe ori, până când am găsit echivalent în limba română pentru “în loc ca această lege să beneficieze numai aceia care erau cu adevărat creatori şi erau…” .
Odată clarificat mărunţişul ăsta, totul mi-a devenit limpede şi m-am speriat îngrozitor.

Asta se-ntâmpla până acum? Şoferii erau plătiţi pe drepturi de autor? Şi dacă nu comiteau nimic sau fugeau de la locul accidentului, rămânând pe vecie autori necunoscuţi, nu erau plătiţi sau nu mai plăteau sau cum?
Şi mecanicii? Ce treabă aveau mecanicii cu drepturile de autor? Poate, m-am gândit, mecanicii auto, care nu verificau sistemul de frânare şi direcţia, devenind co-autori la…doamne fereşte-ul comis de şoferi…

Nu. Cu siguranţă că privesc lucrurile dintr-un unghi greşit.
Comit o eroare de tip boculean, ca atunci când a zis el că nu există încă “reţete electronice”, doar fiindcă prescripţia medicală e scrisă pe hârtie autocopiativă şi n-are leduri şi baterii.

M-am dus mai jos pe comentariile articolului şi-am găsit câteva cuvinte cheie, gen “cretin”, “idiot”, “bou”, “imbecil”, dar toate făceau referire la Boc şi nu la cum să intre şoferii, mecanicii şi alte “categori sociale” (?!) sub incidenţa Legii drepturilor de autor.
Aproape că-mi pierdusem răbdarea şi-aveam de gând s-o întreb pe contabilă ce şi cum, fiindcă ea ştie întotdeauna chestii de-astea mai complicate ca Fizica mea de-a opta, ştie cu “pasive”, “active”, “amortizări”, ba chiar e în stare să-ţi explice cum devine logic să plăteşti impozit pe cheltuieli, când, ce văd? – un cititor întreba senin dacă la PFA-uri poţi asimila IF-urile.

Atunci mi-a căzut fisa, mi s-a luat piatra de pe inimă şi mi s-a aprins becul. Toate trei operaţiunile astea mi s-au efectuat simultan în organism, “digitilizat”, cum ar zice acelaşi cuvântător, Boc.

Prin urmare, lui nu i-a explicat nimeni, săracul, că există o grămadă de inşi - cizmari, taximetrişti, croitorese, mecanici, instalatori, medici, traducători, depanatori – care s-au înregistrat la Fisc drept persoane fizice autorizate, intreprinderi familiale, cabinete medicale individuale şi credea c-o fac pe nebunii, se dau artişti şi mai vor şi drepturi de autor neimpozabile, dar acum, gata, frate, a-nţărcat Bălaia, s-a strâns şurubul, nu mai curge, nu mai pică, nimeni nu mai scapă ne-biruit.

Hm!... Dacă n-ar fi ieşit aşa vacarm şi proteste la cozile pedepsitoare de creatori, dacă toţi codaşii ăia ar fi făcut linişte măcar pentru o clipă, ar fi auzit, amărâtul, hohotul cinic de râs al autorilor copiilor din flori care, cu toată vigilenţa fiscală ce se abătu asupra noastră, tot netaxaţi rămân, pe drepturi de autor.

S-o lăsăm mai moale cu mall-urile!

Ştiţi poezia aia, „Când vioarele tăcură”?
În fine!... E de domeniul trecutului.

Azi tăcură bormaşinile, flexurile şi mai ales ciocanele, care-l strigau ireverenţios, pe nume, când Boc s-a adresat celor câţiva meşteri zidari care băgau, fiecare cu ce avea la îndemână - cancioc, mistrie, trafalet - cultura românească la vizuina ei şi anume în viitoarea bibliotecă naţională.

Nu folosesc încă majuscule, fiindcă în România nu se ştie niciodată, când ceva începe, dacă se şi termină. Avem exemplul drumurilor, străzilor, străduţelor şi autostrăduţelor care suferă de complexul Meşterului Manole.

În cazul nostru nici măcar nu e o începere, e o preluare de tristă amintire care ameninţă să devină bibliotecă naţională în toamna viitoare, dacă nu se scumpeşte varul, dacă nu se supără marinarul că ospătarii onorează comanda la douăzeci de minute, din lipsă de personal, în vreme ce trântori şi evazionişti zac la bibliotecă.

Nu ştiu dacă anonimii muncitori constructori „vor rămâne în istorie”, ca cei care au „adus din nou cultura, la noi acasă”, punând schela şi umărul la ampla acţiune naţională de defluire dinspre mall-uri, înspre bibliotecă. Cert este că, dacă acest edificiu se termină cu bine, ar fi nedrept să nu se inscripţioneze frontispiciul cu această zicere, de mare efect emoţional:
„Suntem în faţa la cea mai importantă investiţie în cultura românească”.
Semnat: Emil Boc.

Cu roşu. Să se inscripţioneze cu roşu.

Scrisoarea treia către Doamna Mimi

Of!...
Dragă doamnă Mimi,

Io nu vreau să ne certăm, înainte de-a ne împrieteni profund. Nu ştiu dacă se mai joacă emisiunea aia la televizor cu „Iartă-mă!”, da’ acolo mi-ar fi locul, în calitate de inculpată. Adică io, cu buchetul alăturat, cerându-vă pardon pentru ofensă.

Normal că existaţi!

Pentru mine, pentru Rădescu, pentru o grămadă de lume care vă zice „Sărumâna!” pe palier sau „Bunăziua, Madam Mimi!”, după sex – existaţi!

Dar există şi oameni cărora, ca să le pui pumnu’ în gură, tre’ să le zici „Ce vezi, nu-i adevărat!”

Să-l luăm pe ministrul muncii. Ăla care arată ca dracu’, are ochii ăia cu albeaţă, de moroi şi-l cheamă exact cum pare. A zis el că ce vedem nu e adevărat? Că o coadă de 50 de persoane nu e coadă, deşi pare coadă la televizor, dar dacă eşti acolo, în ea, al patruşnoolea, încă la soare - că umbra cade de la persoana cu numărul şaptişpe, care are numa’ cinşpe declaraţii de venit de înregistrat – e o manipulare a ziariştilor care încearcă să se sustragă de la plată?
A zis? A zis! L-a crezut lumea? Care nu era la coadă, l-a crezut.

Poţi, doamna Mimi, să implementezi noutatea – cum ar fi statul la cozi ca să dai, nu ca să apuci, respectiv prezenţa Dumneavoastră în blogosferă, fără să calmezi lumea care e dispusă să-şi creadă ochilor, mai degrabă decât pe un ministru?
Nu poţi!
Şi-atunci îi iei cu binişoru’, zici: „ Domneeee....nu e chiar aşa! Este neşte chestii colaterale, care inflamează , care ne induc în oroare, dar în general, conform şi cu ce-a zis femeiul, noi, care cu riscul de-a ne pierde din simpatie...”

Ei, vedeţi, Madam Mimi?
Pe mine mă doare să-mi pierd simpatia Dumneavoastră! Io nu-s guvern! Nu-mi fac piaţa din fonduri de protocol şi nu-mi dă mie niciun popă o bucătură de pământ, de milă, să-mi aciuez şi io o căsuţă cât a lui Videanu pe lumea asta, că pe ailantă nu se ştie niciodată...
Io trăiesc la bloc, ca dumneavoastră şi ca domnu’ Rădescu. Am şi eu ţevi, ştiu ce e aia să mă ciocăne de la parter doamna Elena care nu suportă arănbi-ul de la doi, dar de fapt ăsta e doar un pretext de invidie ascunsă, ei nu-i convine că băiatul lui Negrescu lucrează în Italia şi bărba’su e doar taximetrist, aici, la noi.

Aşa că, dacă nu vă mai puneţi mintea cu ce pretind eu despre dumneavoastră – trebuie să ne descurcăm, cumva, în viaţă - o să am timp să vă povestesc cum e şi cu boul ăsta de Negrescu de la doi.

Vă asigur de cele mai vii şi alese sentimente pentru persoana care sunteţi, fizică şi reală!

p.s.: Faceţi-vă blog, să vorbim la o cafeluţă, nu să se holbeze toţi la noi, ca curca-n lemne!

renata

Scrisoare cât se poate de deschisă (2-continuare)

Aşa, madam Mimi!...
Am rezolvat. Cu salată de roşii şi brânză. Piepţii de pui s-au dus dracului, fie înaintea sfântului! Am încercat să-i ajustez din cuţit. A mers numai cu foarfeca.
Din ditamai grătarul, au rămas nişte platitudini. Nu te poţi prezenta cu aşa ceva la cină! Aşa că le-am mâncat neoficial, pe post de rebuturi, cu gândul la populaţiile subnutrite, care te bate Dumnezeu dacă arunci mâncarea.
Tocmai mă pregăteam să încropesc nişte explicaţii care să ţină şi în Instanţă, cum că aragazul n-are „receptor de frăgezime” (vă imaginaţi, doamna Mimi, cât efect aş fi avut cu sintagma asta, în faţa procurorului!), prin urmare, nefiind prevăzut cu termostat, ca maşina de călcat, nu poţi să-l laşi arzând şi să pleci în excursie, lucru verificat şi de mine, când, ce aud?!
„În sfârşit, o friptură ca lumea!”
Doamna Mimi, dacă pe dumneavoastră n-a căzut încă tavanul, din pricina vecinului Rădescu, la propriu, pe mine a căzut, la figurat, aseară.
Adică eu, de ani de zile, mă lupt să prind punctul optim, între „în sânge” şi „prea pătrunsă” şi aseară, când era să vină pompierii, am nimerit-o.

Dar să revenim la ideea de blog, fiindcă asta e esenţială, acum.
V-am dat exemple de cum să nu-l faceţi. Până îmi vine în minte ceva constructiv, continui pe linia asta...

De pildă, indiferent cum îl faceţi, să nu procedaţi ca Ciutacu.
Ciutacu are un blog excelent. Există până şi o prăjitură cu numele ăsta, de ce n-ar fi şi un blog Excelent?
Va’zică ai un blog excelent, accesările curg gârlă, ai subiecte, te ştii bun de gură şi de tastatură, unde e răul?

Răul e că nu-i răspunzi, niciodată, unei femei înnebunite după tine cu „Mai lasă-mă în pace, femeie!”, când ea, cam de patru ori pe zi, ca antibioticul, îşi încheie mesajul cu ceva gen - permiteţi-mi să vă urez, respectuos, bună dimineaţa, deşi nicio dimineaţă pe lumea asta, în ultimele trei miliarde de ani, nu s-a ridicat la nivelul sclipirii dumneavoastră.

Dacă treci peste chestii de genul ăsta cu naturaleţe şi îi banezi (îţi explică domnu Rădescu ce înseamnă) scurt doar pe ăia care nu-s de acord cu tine, înseamnă că nu eşti chiar atât de genial pe cât te vrei şi plăteşti tribut orgoliului, ca noi toţi.
Aşa că, sfatul meu, madam Mimi, este să vă vedeţi lungul nasului şi după ce veţi avea blog.
Mă duc să-mi încerc norocul în bucătărie, iar.

p.s. Duceţi-vă până la Rădescu şi rugaţi-l să nu vă mai bată în ţevi corespondenţa, fiindcă se apropie iarna şi ţevile se vor umple cu apă. Tur şi retur. Indiferent în care a bătut, se răsfrânge în casă.

Admiratoarea dumneavoastră,
renata