Zăpezile de altădată...

Aţi observat ce bine-a nins ?A nins ca altădată. A nins ca într-o iarnă adevărată.

A nins supus, s-a aşternut, cum era iarna în trecut, a nins destins, uitat, pierdut, a nins de-a stins.
A nins plăcut. A nins normal ca într-o ţară cu climă temperată. Sau temperat-continentală, cum învăţam la geografie, când ne-mbulzeam cu toţi deodată, să-nfăptuim o bătălie, stricând zăpada afânată, ce ne gonea pe toţi din şcoală.

Şi profesoara mea de pian mă preleva din grămăjoară c-un ciocănit de pix în geam, şi eu, aproape degerată, sacrificam minunea iernii şi, blestemându-mi ghinionul, îl masacram pe domnul Czerny . Iar ea se încrunta sever şi-n timp ce eu cântam, scorţoasă, îmi aşeza frumos fularul, căciula, pe calorifer, să se usuce într-o oră, să-mi fie calde pân-acasă...

Cosorul lui Moceanu

De pe vremea când nea Nicu îşi aducea aportul în istoricele lui cuvântări, citate apoi cu sfinţenie de politruci, oameni de ştiinţă, directori adjuncţi şi alţii, care la rândul lor îşi aduceau aportul, conştiincios, fiindcă altfel dracu’ îi lua, eu n-am mai auzit vreun pleonasm atât de sclipitor, de pur-sânge, care să fie utilizat în presă cu o asemenea ameţitoare frecvenţă, ca sintagma „plante etnobotanice.”
Adică, în traducere liberă, plante tradiţional-plăntoase sau, mai curăţel exprimat - plante tradiţionale vegetale.

Desigur, nu faptul că începem să ne simţim din ce în ce mai nesimţit de bine în limba română, după ce dăm cu ea de pământ până se face praf, e cu adevărat grav, ci altceva: această apetenţă pentru confuzia termenilor, pentru necunoaşterea sensurilor , pentru „las’ că merge şi-aşa”, care îi stimulează pe legiuitorii noştri să redacteze ulterior texte ambigue, cu care să le dea în cap băieţilor fraieri şi să le ofere portiţe de scăpare băieţilor deştepţi.

Conform Proiectului de Ordin al Ministerului Sănătăţii, redactat deja de anul trecut şi semnat de fostul ministru Bazac, acela pe care-l tot solicită micul şi neliniştitul Boc spre urgentare şi aprobare, textul articolului 1, cel care stipulează atotcuprinzător, ce se interzice, are următorul conţinut:

“Sunt interzise producerea, importul, comercializarea, distribuirea, oferirea gratuită, transmiterea sau intermedierea transmiterii plantelor, produselor vegetale şi/sau substanţelor care prin forma ambalajului, conţinut, prezentare, instrucţiuni de utilizare, publicitate sau denumire, induc sau pot induce ideea că utilizarea acestora, indiferent de procedeul de administrare – consum, prizare, inhalare, aromaterapia, etc. – ar putea avea efecte similare celor ale plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante sau psihotrope.”

Şi ce nu-i în regulă, mă veţi întreba?
Nu e în regulă absenţa cuvântului HALUCINOGENE, care ar fi trebuit să înlocuiască “psihotrope” şi prezenţa cuvântului “aromaterapie”.

Psihotrop, în sens literal strict, se referă la acţiuni asupra sistemului nervos central. Aici intră şi efectul sedativ, şi cel de inducere discretă a somnului (soporific).
Aromaterapia este, aşa cum se poate deduce, dacă nu ştim deja, terapia prin mirosuri plăcute. În aromaterapie nu se folosesc plante întregi sau părţi de plante, ci doar extractul de uleiuri volatile (aetheroleum) conţinute de acestea.

Când, şi dacă, acest Ordin Ministerial va intra în vigoare, pentru comercianţii de vise va fi un fleac să facă în aşa fel încât “forma ambalajului”, “descrierea conţinutului”, “instrucţiunile de utilizare” să disimuleze comercializarea unui halucinogen vegetal, în timp ce banalii producători acreditaţi de plante medicinale şi produse fitoterapice, se vor vedea obligaţi să renunţe la Lavandula officinalis, Passiflora incarnata, Hypericum perforatum şi, desigur, la toate uleiurile volatile de brad, pin, mentă, busuioc, lavandă, eucalipt, rozmarin etc, utilizate în aromaterapie.

Toată presa a declanşat un adevărat foc de artificii, condimentat cu interviuri ale unor “competenţe” în materie, blurat de propria ei incompetenţă şi necuriozitate în a înţelege despre ce e vorba, doar pentru a se juca, infantil şi cu audienţă maximă, cu un cuţit cu două tăişuri, care nu e la fel de simplu de teoretizat precum a fost “cosorul lui Moceanu”.

Misoginismul feminin

Nenea Cosmos a scris ceva despre feminism .
Cu obidă.
Bine, cu obidă simt eu că a scris, fiindcă el crede că a scris cu detaşare, cu „na, d-acilea!”, echivalentul lui „poftiţi, vă rog!”

De când i-am citit eseul, mă râcâie să zic şi eu ceva despre feminism, mai ales că bărbaţii nu se pricep la simandicoşenii de-astea.

Poate nici ăsta nu e adevăratul motiv, poate iritarea mi se trage dintr-o emisiune tv pe care am urmărit-o azi, până la un punct, despre femei în politică.

Cum apar doi, trei politicieni cu dres şi tocuri înalte la o dezbatere, indiferent care ar fi tema, cumva se aduce vorba despre discriminarea femeii în politică. Măcar aluziv.
Dacă e să dai crezare, aproape toate neajunsurile ni s-ar rezolva, dacă ar fi mai multe femei în politică.

Mai multe?

Câte?

Nu ni se spune, dar să fie mai multe decât sunt.

Azi, fructul din vârful ornamentului de frişcă al discuţiei a fost că femeile sunt mai puţin coruptibile ca bărbaţii.

Ajunsă la punctul ăsta, m-am îmbrăcat şi-am plecat după ţigări, în culmea enervării.
Vasăzică eu, care, ca orice plătitoare constantă de impozite şi stipendiată în firme mici şi mijlocii, am oferit atenţii nenumărate, răsuflând uşurată că persoana unde trebuia să duc darul e femeie - deci plaja de cadorisire se lărgea spectaculos, de la flori şi bomboane fine, trecând prin bijuterii şi parfumuri, până la opere de artă (să sperăm că a auzit de autor) - trebuia să înghit gâlma cu incoruptibilitatea...
Hai şi haida-de!

Mai bine ies acum, până nu se pune de cod galben, viscolind uşor...

M-am întors!....

Nu ştiu ce cred feministele că e feminismul, dar eu cred că întreaga lui filosofie se concentrează în replica şoricelului din bancul în care elefantul îl întreabă: „Tu nu te uiţi la tine cum arăţi?” şi micul rozător zice : „Da, da’ eu am fost şi bolnav!”

Fiindcă femeile se deosebesc fizico-chimic de bărbaţi, oricât de George Sand s-ar da ele.

Fiindcă Demi Moore, în „Indecent proposal” - determinând un bărbat care începuse prin a o negocia ca pe un obiect, să sfârşească tratând-o ca pe o pesoană - a fost mai feministă decât avea să fie, ceva mai târziu, rasă în cap şi jegoasă, în „G.I.Jane”, împuşcând oameni mai bine ca soldaţii subordonaţi ei.

Fiindcă au decăzut o mulţime de profesii în lumea asta, doar fiindcă femeile, neputând să le facă faţă, au încercat să le coboare la nivelul posibilităţilor lor.

Fiindcă eu îmi detest meseria – când aş putea s-o iubesc! – doar fiindcă femeile au decis să-i pună lui Galenus o tarabă dinainte.

Aşa că, mă declar prima femeie misogin convins.
Aderă careva?

Dacă tot i-am zis „gară pentru noi”...

Aflu de pe blogurile pe care le citesc frecvent că un băiat de 29 de ani, Daniel, are nevoie de bani pentru un transplant medular.
Pe pagina spre care fac trimitere, în dreapta, apare rezumatul istoricului bolii şi dovada medicală că are nevoie de ajutor. Apoi detalii despre cum se poate face donaţia.

Sâmbăta viitoare am să vă scriu, nu suma pe care am reuşit s-o strâng, împreună cu pacienţii mei, ci dacă ne-am păstrat măcar urme vagi de compasiune, materializabilă într-un gest, nu în cuvinte, mătănii, pupat icoane...

Nu-i pun poza aici, fiindcă n-are importanţă dacă e drăguţ sau nu, dacă e blond sau brunet, dacă zâmbeşte sau e trist, în fotografie.

O să vedeţi cum arată, vizitându-i blogul.
Apoi faceţi exact ceea ce consideraţi că vi se potriveşte.

Ştiu care sunt argumentele cu care poţi trece liniştit mai departe :
Sunt mii de oameni bolnavi . Sunt mii de oameni care n-au ce mânca. Sunt mii de oameni care solicită ajutor. În spatele oricărei asemenea solicitări se poate ascunde o escrocherie. Toţi avem necazuri. Nu poţi ajuta pe toată lumea; pe tine cine te ajută?

Şi totuşi...

Canonirea lui Eminescu

Da. Ce, nu sună bine? Ce-am greşit?

În primul rând că, în cazul ridicolei, absurdei, imbecilei propuneri adresate de Liga scriitorilor, Patriarhiei, canonizarea lui Eminescu ar fi echivalentul lui „avansează-l şi trece-l pe linie moartă”, metodă frecvent practicată de comuniştii ceauşişti, care nu prea se sfinţeau să dea afară din partid câte-un politruc de vârf, care era vreun ofilit încuiat cu ştate vechi în ilegalitate şi-atunci îl numeau într-un post aparent mai important, undeva la o judeţeană, să nu se mai împiedice de el pe la mun’cipiu .

Pe cine încurcă Eminescu în aşa hal, încât ar trebui scos din librării şi vândut cu lumânări, iconiţe şi brăţări cu iconiţe, la uşa bisericilor?

De ce să fie canonit în felul ăsta, mizerabil, umilitor?
Nu-i destul de oropsit, că nu-l citeşte nimeni, doar îl citează?

Nu-i suficient că se zdreleşte câte-o fetică să facă paralele între „Luceafărul” şi „Poema chiuvetei”, pe spinarea lui Eugen Simion? Că însuşi autorul „chiuvetei” ne îndeamnă să-l citim de drag pe Eminescu, nu doar de gura profesorilor din gimnaziu, da’ pe urmă să-l dăm dracului, că am înnebunit lumea cu 15 ianuarie, cum se face ziua, cum hop şi noi cu Eminescu...

Adevărul e că prea stă lacul codrilor albastru de-atâta amar de vreme, degeaba! Frumos şi inutil. Prea face pe deşteptul câte-un prof de română, de-ăla de modă veche şi bate câmpii cu aliteraţia la Eminescu şi alte rahaturi de-astea...
La urma urmei, o cacofonie sinceră, bine simţită, face cât o sută de rime eminesciene.

N-ar fi mai bine să-l desecăm noi pe lac şi să redăm terenul agriculturii?
Ce-o tot zgâţâie domnu Eminescu în cinci strofe, când la „bac” un elev a rezumat atât de bine subiectul: „Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca”!

Aflu de la o duduie ziaristă, care a aflat pe surse, dar nu le divulgă (deşi noi le cam bănuim ca fiind o altă duduie), că : “Am înţeles că omul Eminescu nu era o privelişte prea plăcută, că era scund, că avea un cap prea mare pentru statura lui şi dinţii prea mari şi prea galbeni, că umbla nebărbierit şi că hainele murdare îi stăteau ca vai de ele.”
Dar ca sfânt – aş completa eu - e chiar o privelişte potrivită, nu?
Duduia îşi exprimă constructiv pe această cale, a articolului din ziar, speranţa că Eminescu va fi studiat la ora de religie (care, probabil, urmează a fi eliminată din programa şcolară), mai degrabă decât la ora de română.

Mie, îmi pare rău că Eminescu a fost un prost!

Trebuia el să-şi ia frumos tălpăşiţa, ca Enescu ori ca Brâncuşi, să-l revendice şi să-l gestioneze alţii, care n-ar fi pregetat să-l lase aşa cum e, poet mare şi mare muritor.

Nu-l mai propunea nimeni la sfinţire, nu mai aflam eu că există o Ligă, ca la fotbal, a scriitorilor, nu se ma bălăcea încă o dată BOR-ul în preaomeneasca-i făţărnicie, explicând mirenilor ce e canonizarea: "un proces laborios, îndelungat, care nu se face pe grabă, […], în care contează evlavia, nu doar reputaţia culturală şi patriotică, ori entuziasmul şi dorinţa publică."

Păi dacă-i pe-aşa, dacă ceea ce contează e evlavia, sunt liniştită:
am văzut atâţia politicieni evlavioşi la făcutul crucii şi pupatul icoanelor, încât sigur Eminescu scapă de îngroparea a doua, în ridicol, de care uite că bietul Ştefan cel Mare n-a scăpat.

Îngeraşu buclucaşu le-a stricat gheembehaşu

Înger îngeraşul meu
Nu mă părăsi la greu!
Ştiu că-s prost şi d’aia-s trist!
Înger, fă-mă jurnalist.
Nu-ţi cer, Îngere, să fiu
Vrăjitorul Vineţiu,
Nici redactor literar
La vreun elitist ziar.
Vreau ceva fără efort:
Fă-mă jurnalist de sport!

Cred că aşa i s-au rugat, toată copilăria, domnii Alexandru Enciu şi Adrian Dumitru Îngeraşului care îndeplineşte dorinţele celor mici!

Sigur că Îngeraşul trebuie să se fi simţit uşor ofensat, el fiind obişnuit să împlinească vise elementare , de genul „eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare...”, pentru ca apoi, copilaşii înşişi, dar numai aceia pe care-i ajută capul să termine liceul şi vreo facultate, să-şi ia un servici de-ăsta bun, unde ai de-a face cu cuvintele scrise, dar şi cu înţelesurile lor. Cum ar fi jurnalismul.

Ceiilalţi, cei cu mintea mai sărăcuţă, ar trebui să se mulţumească doar cu condiţia „corpore sano” şi să aleagă alte onorabile profesii, cum ar fi gresier-faianţar, încărcător-descărcător, paznic de noapte, că nu e nicio ruşine, munca e onorantă pentru om şi orice ai face, important e să faci bine, să-ţi zică lumea „meştere” cu admiraţie, nu la mişto...

Io cred că aşa a gândit şi Îngeraşul, că alde Enciu şi Dumitru ar fi fost nişte excelenţi prelucrători prin aşchiere, dar ei nu şi nu, l-au bătut la cap să-i scoată ziarişti sportivi.

Ce era să facă şi Îngeraşul?

Le-a îndeplinit dorinţa, ca să nu-i scadă ratingul la rugăminţi şi dorinţi copilăreşti.

Da’ s-a răzbunat, cu vârf şi îndesat, îmboldindu-i să scrie articolul ”Adrian Mutu, otrăvit cu medicamente contrafăcute”, în ediţia din 2 februarie a „ProSport”-ului.

Ia ascultaţi ce zic băieţii ăştia doi...

“Din Italia, avocaţii lui Mutu au anunţat că intenţionează să dea în judecată Ministerul Sănătăţii din România şi firma ARP Farm, care comercializează "Capsula de slăbit" în România. Medicamentul original, atestat încă din 2009 de laboratorul GMBH, cel mai important din Germania şi din Europa, nu conţine însă sibutramina, substanţa cu care s-a dopat Mutu! Pilulele cumpărate de Rodica Mutu din ţară şi pe care le-a luat fotbalistul conţin substanţa incriminată…”

Micuţii nu ştiu că GmbH e abrevierea pentru "Gesellschaft mit beschränkter Haftung " şi înseamnă Societate cu Răspundere Limitată.

Prin urmare fraza sună, de fapt, aşa: “Medicamentul original, atestat încă din 2009 de laboratorul s.r.l., cel mai important din Germania şi din Europa…”

Care o fi fiind sereleul ăsta, cel mai important, nimeni nu ştie, dar, fericiţi că le cam au cu germana, jurnaliatorii noştri mai şmirgheluiesc odată iniţialele astea patru, le mai suflă, le mai dau cu scuipat şi le freacă niţel cu dosul mânecii să capete luciu, schimbă discret ordinea literelor şi mai trag odată, concluziv, cu ghiemebehaşu în noi:

“1 decembrie 2009 - laboratorul german GBMH atestă că produsul original nu conţine substanţa sibutramină”

La aşa boacănă, cred că e cazul să ne facem cruce şi să-l rugăm noi pe Şeful Îngeraşului: Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne de proşti, că deştepţii oricum nu se prea înghesuie!

De la jurnalişti învăţăm ignoranţa

Iar, iar, iar şi iar, nişte oameni care-şi iau leafa de la ziar, motiv pentru care se cred ziarişti, dau cu oiştea în gard şi semnează articole pentru care nu s-au documentat nici cât negru sub unghie.

Doamna Fotache de la Jurnalul Naţional nu se află la prima abatere de la a se informa înainte de-a scrie...

A intrat telenovelistic în subiectul Cytotec, suspinând obidită, cu câteva zile în urmă:

“Când stătea să dea naştere unei fetiţe, o femeie în vârstă de 40 de ani, de loc din Focşani, şi-a găsit sfârşitul la Maternitatea din Galaţi. Odată cu ea a murit şi copilul ei nenăscut. Ucişi de iresponsa¬bilitatea unor cadre medicale care i-au administrat un medicament interzis în România. Cytotec, un medicament deo¬sebit de periculos prin efectele secundare pe care le are, i-a fost administrat ca să-i declanşeze naşterea, deşi în pro¬spectul original se scrie clar: interzis femeilor gravide”.

Era aşa de simplu să afle, la telefon, că Agenţia Naţională a Medicamentului nu poate interzice medicamente pe care încă nici nu le-a înregistrat în ţară.
Că procedura de înregistrare a unui produs începe la solicitarea fabricantului sau a importatorului şi că ANM-ul nu are iniţiative în acest sens. Poate respinge înregistrarea, încă de la prezentarea documentaţiei, din varii motive, poate solicita retragerea de pe piaţă a unui medicament pe care deja l-a înregistrat cândva, din motive foarte întemeiate, dar nu poate numi “interzis” un medicament care se comercializează legal în multe alte ţări.

Ocupată să amuşine un posibil scandal, aceeaşi ziaristă pierde timpul prin fastfooduri, cu dealeri ilegali (corect!) de Cytotec , înloc să dea click pe net aici şi să vadă cu ochii ei că substanţa misoprostol (Cytotec) se foloseşte in obstetrică pentru inducerea travaliului.

Apoi mai dădea un click pe “induce labor”, scris cu albastru, semn că e un link acolo şi găsea “Labor induction”, unde la “Medication” scrie clar:
• Cervically-applied prostaglandin, such as dinoprostone or misoprostol.
• Intravenous administration of synthetic oxytocin preparations, such as Pitocin.

Ar fi fost imposibil ca, ajunsă cu lectura aşa de departe, doamnei Fotache să nu-i fi sunat cunoscut cuvântul oxitocină, care se foloseşte în maternităţile noastre de când era bunica fată.

Apoi, cu bruma de agerime de care-l suspectezi pe orice individ care se crede jurnalist, mai dădea un singur telefon şi afla că da, aşa e, din maternităţile de pe întreg cuprinsul patriei a dispărut oxitocina.

De nişte luni.

Că umblă doctorii, viitorii taţi şi toate neamurile gravidelor cu limba scoasă după medicamentul ăsta sau după un similar.

Că nici nu e bine să proiectezi un copil, dacă nu eşti sigur că faci rost de un ocitocic, fiindcă, doamne fereşte, poate fi strict necesar la naştere. Mai ales când mama are deja 40 de ani.

Şi pe urmă vedea jurnalista cum îşi concepea articolele, în cine dădea şi pe cine acoperea...