Canonirea lui Eminescu

Da. Ce, nu sună bine? Ce-am greşit?

În primul rând că, în cazul ridicolei, absurdei, imbecilei propuneri adresate de Liga scriitorilor, Patriarhiei, canonizarea lui Eminescu ar fi echivalentul lui „avansează-l şi trece-l pe linie moartă”, metodă frecvent practicată de comuniştii ceauşişti, care nu prea se sfinţeau să dea afară din partid câte-un politruc de vârf, care era vreun ofilit încuiat cu ştate vechi în ilegalitate şi-atunci îl numeau într-un post aparent mai important, undeva la o judeţeană, să nu se mai împiedice de el pe la mun’cipiu .

Pe cine încurcă Eminescu în aşa hal, încât ar trebui scos din librării şi vândut cu lumânări, iconiţe şi brăţări cu iconiţe, la uşa bisericilor?

De ce să fie canonit în felul ăsta, mizerabil, umilitor?
Nu-i destul de oropsit, că nu-l citeşte nimeni, doar îl citează?

Nu-i suficient că se zdreleşte câte-o fetică să facă paralele între „Luceafărul” şi „Poema chiuvetei”, pe spinarea lui Eugen Simion? Că însuşi autorul „chiuvetei” ne îndeamnă să-l citim de drag pe Eminescu, nu doar de gura profesorilor din gimnaziu, da’ pe urmă să-l dăm dracului, că am înnebunit lumea cu 15 ianuarie, cum se face ziua, cum hop şi noi cu Eminescu...

Adevărul e că prea stă lacul codrilor albastru de-atâta amar de vreme, degeaba! Frumos şi inutil. Prea face pe deşteptul câte-un prof de română, de-ăla de modă veche şi bate câmpii cu aliteraţia la Eminescu şi alte rahaturi de-astea...
La urma urmei, o cacofonie sinceră, bine simţită, face cât o sută de rime eminesciene.

N-ar fi mai bine să-l desecăm noi pe lac şi să redăm terenul agriculturii?
Ce-o tot zgâţâie domnu Eminescu în cinci strofe, când la „bac” un elev a rezumat atât de bine subiectul: „Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca”!

Aflu de la o duduie ziaristă, care a aflat pe surse, dar nu le divulgă (deşi noi le cam bănuim ca fiind o altă duduie), că : “Am înţeles că omul Eminescu nu era o privelişte prea plăcută, că era scund, că avea un cap prea mare pentru statura lui şi dinţii prea mari şi prea galbeni, că umbla nebărbierit şi că hainele murdare îi stăteau ca vai de ele.”
Dar ca sfânt – aş completa eu - e chiar o privelişte potrivită, nu?
Duduia îşi exprimă constructiv pe această cale, a articolului din ziar, speranţa că Eminescu va fi studiat la ora de religie (care, probabil, urmează a fi eliminată din programa şcolară), mai degrabă decât la ora de română.

Mie, îmi pare rău că Eminescu a fost un prost!

Trebuia el să-şi ia frumos tălpăşiţa, ca Enescu ori ca Brâncuşi, să-l revendice şi să-l gestioneze alţii, care n-ar fi pregetat să-l lase aşa cum e, poet mare şi mare muritor.

Nu-l mai propunea nimeni la sfinţire, nu mai aflam eu că există o Ligă, ca la fotbal, a scriitorilor, nu se ma bălăcea încă o dată BOR-ul în preaomeneasca-i făţărnicie, explicând mirenilor ce e canonizarea: "un proces laborios, îndelungat, care nu se face pe grabă, […], în care contează evlavia, nu doar reputaţia culturală şi patriotică, ori entuziasmul şi dorinţa publică."

Păi dacă-i pe-aşa, dacă ceea ce contează e evlavia, sunt liniştită:
am văzut atâţia politicieni evlavioşi la făcutul crucii şi pupatul icoanelor, încât sigur Eminescu scapă de îngroparea a doua, în ridicol, de care uite că bietul Ştefan cel Mare n-a scăpat.