Singurătatea cumpărătorului de cursă lungă

În fiecare an, în ajunul marilor sărbători creştine, ochiul jurnalistului se anină în tavanul fals al supermarketului, ca o cameră de luat vederi şi de-acolo veghează asupra viermuielii dintre rafturi, în vederea tranformării imaginilor în articol de ziar.

Textul va fi identic cu cel din 2005, din 2006 şi din anii următori până în zilele noastre, adică va conţine ideea îmbuibării patologice la români, a disperării de-a tezauriza alimente în frigider până ce uşa acestuia nu se mai închide şi-a voluptăţii de a sta la coadă, reminiscenţă din vremuri de tristă amintire.

Facultativ, merge şi-un paragraf ce cuprinde o cugetare selectă despre jumătatea de porc sau despre mielul cât o oaie aşteptând, cu indiferenţă porcină sau ovină pe grătarul de jos al căruciorului, să ajungă liniştit în portbagaj - semn evident al frustrării de proteină animală a românului, de pe vremea când la alimentara nu intrau decât lăbuţe de purcel şi gheruţe de pui.
Fiindcă ne aflăm în 2009, anul crizei, obligatoriu de introdus cuvântul „criză”, fie cu sens negativ, într-o frază care începe cu „din cauza crizei”, fie într-una cu sens pozitiv, formulată cu sintagma „datorită crizei”. Indiferent cum s-a adus vorba despre criză, concluzia va fi una şi bună: pe român, criza il lasă rece.

Aşa stând lucrurile, nu văd de ce s-ar mai obosi jurnalistul să ia pulsul cumpărăturilor de sărbători, deplasând persoana lui fizică până în magazin. N-ar fi mai simplu să ia articolul de anul trecut, să bage ceva cu „criza la români” şi să-l dea la corectură?

Ba da. Nu numai că ar fi mai simplu, dar cred că exact aşa se procedează.

Altminteri s-ar fi găsit cineva să scrie, anul acesta, despre cei doi mamuţi muribunzi, primii retaileri intraţi pe piaţă după 1990.
S-ar fi întrebat cineva de ce românii se năpustesc, infantili, spre cel mai nou magazin deschis, preferând să cumpere aceleaşi produse dintr-un loc foarte aglomerat. Dă, călcarea în picioare, senzaţia de bună stare? E îmbulzeala un criteriu al calităţii?
Încă trăiesc unii cu speranţa că într-un magazin nou, obligatoriu se va găsi acel consumabil ideal – „mult, bun şi ieftin”, care să constituie marele chilipir?

A observat vreun ochiometrist în ale scrisului la gazetă cât de uniformă e clientela unui hipermarket? De la cum se îmbracă şi până la ce pune în coş? S-a întrebat el ce-i mână la cumpărături pe aceşti săraci mai bogaţi ai oraşelor?

A observat că la marile partide de shopping din preajma sărbătorilor, participă aproape întotdeauna întreaga familie – mamă, tată şi copil? Că aprovizionarea seamănă cu un eveniment, că e ca dusul în vizită la naşi? Că e o „ieşire” în lume? Şi dacă tot are ceva festiv întâmplarea cumpărăturilor, de ce nu vezi pic de zâmbet şi relaxare pe chipurile lor, cât stau să le vină rândul la casă? De ce nu-şi vorbesc între ei, membrii aceleiaşi familii, ca să treacă timpul mai uşor? Cum de nicio casieră nu e obligată să atenţioneze din când în când mulţimea consumatoare cu „linişte, vă rog”?

De ce se cumpără mult şi cu tristeţe?

De ce reporterul cu microfon întreabă întotdeauna, stupid, în timp ce camera „se uită” în coşul plin – „Ce-aţi cumpărat?” De ce nu se insinuează în şirul ordonat de oameni care aşteaptă să li se facă bonul, să întrebe , de pildă, „La ce vă gândiţi?”
Dacă ar pune întrebarea asta de o sută de ori într-o zi, eliminând răspunsuri de genul „Nu e treaba ta!” sau „Lasă-mă, dom’le, în pace!”, fireşti, de altfel, ar ieşi un articol sau un reportaj pe cinste, cum le place jurnaliştilor să zică, pe care n-ar trebui să-l intituleze exact ca-n anii trecuţi, „febra cumpărăturilor”, „ce pune românul pe masă de Paşti” şi alte asemenea, ci, poate, cine ştie, s-ar naşte titluri noi.

„Singurătatea cumpărătorului de cursă lungă”, de exemplu.