Iată-l! Îl recunoaşteţi? E maidanezul tipic de România. Şade. Nimic altceva, câtu-i ziulica de lungă. Fuge, când îl alungi, cu coada între picioare. Şi când il chemi la tine, momindu-l cu un rest de mâncare, se face că uită ultimul şut încasat. Îşi zice că merită să încerce. Poate că tu eşti omul bun. Poate că, în sfârşit, a dat norocul peste el şi tu eşti omul bun care-i dă azi o bucătură şi mâine îl ia în casă. Merită să rişte.
Aşa câine cum se arată, face parte integrantă din pachetul de promisiuni al oricărui eligibil peste urbe. E „punct” în planul de măsuri. Se lasă castrat, eutanasiat, făcut săpun şi se întoarce în parcare cu un bănuţ galben la ureche, dacă are noroc. Dacă nu, nu.
Dar dacă are zile, revine în locul în care a apucat să trăiască şi continuă să facă ce ştie el mai bine: să privească înapoi, tăcut, întristat, spre viitor.
Ca şi noi.
+(3).jpg "NONO")
Nici nu stii ce tandri pot fi maidanezii.
RăspundețiȘtergereIti las doar doua imagini.
http://tinyurl.com/cnvz8l
http://tinyurl.com/cfn8l2
Ei, cum să nu ştiu! Nu schimbăm noi cîteva vorbe, în fiecare zi? Nu-i văd cum, uneori, aşteaptă mai nerăbdători scărpinişul între urechi, decît bucăţica de mâncare?
RăspundețiȘtergereAm buzunarele pline cu poveşti despre maidanezi. Despre maidanezi care-şi iubesc sincer ocazionalii lor sponsori, despre maidanezi care nu uită până mor, pe omul care i-a recuperat din mâinile hingherilor, cu câţiva bănuţi, rugăminţi, uneori lacrimi (de copii)...
Într-o ţară ca un maidan, cu apucături de maidan, cu vorbe de maidan, unde o haită de maidanezi umani fac legea maidanului şi-a banului, mi s-a părut potrivit azi să amintesc de adevăratul Maidanez, patruped, de culoare incertă, cu reacţii mult mai simplu mie de înţeles, să-l evoc pe cel autentic.
Fiindcă de ceilalţi se ocupă toată lumea - reală şi virtuală.
Mulţumesc pentru poze!
Tare mai este el drăguţ!
RăspundețiȘtergereDacă e, cumva, „maidanezul de pe lângă casa ta” – toţi avem aşa ceva pe lângă casă :) – atunci e şi norocos! Am văzut că iubeşti animalele si sunt convinsă că-l îngrijeşti.
Mi-am amintit de expoziţia din primăvara trecută, în care „exponatul căţel” a fost lăsat să moară pe altarul artei sub privirile avide ale înfometaţilor de frumos. Omul a dovedit din nou (oh, nu mai era necesar!) că e o fiinţă superioară celorlalte suflete... inclusiv sufletului unui căţel nevinovat care nici măcar nu fusese în stare să înţeleagă ce i se întâmplă...
Mă bucur să văd că iubeşti animalele, Renata!
O, Beth, cât mă bucur să putem vorbi despre un căţel de cartier, în această minunată zi de primăvară în care toată suflarea vorbeşte şi se uită la un humanoid bogat şi analfabet, un onest interlop care era să candideze la preşedinţie si care acum, mai grav, e pe cale să se transforme în erou naţional.
RăspundețiȘtergereSigur că-i iubesc pe căţei! Am avut unul.
Un prieten extraordinar. Dotat cu înţelegere şi afecte omeneşti. Despre care veterinarul spunea că, la cât de gravă îi era boala de inimă, probabil că numai dragostea faţă de mine îl mai ţinea în viaţă.
A plecat discret, fără să supere pe nimeni, din somn direct în vreo stea, nu prea îndepărtată, fiindcă şi acum îl simt privindu-mă prin ochii tuturor celorlalţi semeni ai săi.