Ultimul vagon

Rapidul de treişpe zero trei venise la timp şi plecase la timp, aşa cum făcea întotdeauna când mă aflam la limită, când aş fi apucat să mă arunc în el doar dacă întârzia măcar un minut.

Pentru cineva învăţat să prindă şi să piardă trenuri, totul atârnă uneori de cât de repede apasă şoferul autobuzului pe butonul care deschide uşile. Dacă reuşeşti să fii primul care coboară. Dacă nu sunt gură-cască la ieşirea pe peron, care mai citesc odată, exact acolo, în prag, vagonul şi locul pe care şi l-au rezervat pentru o călătorie ce pentru ei va începe două ceasuri mai târziu.

Era sâmbătă şi rapidul meu abia plecase, ca în Arghezi, nu se uitase-o dată înapoi. Nu ştiu de ce am mai alergat câţiva metri, doar ca să-i văd mai bine, pentru două secunde, spatele ultimului vagon, semănând în mintea mea cu un crenel de cetate, pierzându-se în zare, printre firele oblice, strălucitoare ale ploii care legau cerul de pământ.

M-am întors în bulevardul castanilor mergând încet, eram atât de udă încât nu mai avea nicio importanţă dacă adun în creştetul capului toate picăturile sau mai ratez câteva care se duc direct în bălţile de pe asfalt, îmbobocindu-le.

Mi-am găsit un loc sub o coroană mai deasă de frunze şi-am început să aştept. Pe o asemenea vreme aveam şanse mari să mă ia una dintre primele trei maşini, pe atunci şoferii erau mai miloşi iar cei douăzeci şi cinci de lei cu care s-ar fi ales când aş fi coborât, înclinau mult balanţa în favoarea lui “hai s-o iau şi pe amărâta asta” - semnal dreapta, frână, geam lăsat - “unde mergeţi?” - Bucureşti - “ haideţi!”...

Doar că nu trecea nimic.

După vreun sfert de ceas mă gândeam să mă întorc în gară, să vad ce trenuri mai sunt, chiar dacă n-ajungi pe lumină, poţi ajunge pe înserat, oricum, în cursul aceleiaşi zile. A urmat scurta şi veşnica dilemă, dacă exact atunci când mă aflu prea departe de şosea, trece unu’, şi n-am cum să-i mai fac semn, şi poate m-ar fi luat.

În timpul ăsta undeva, la vreo cinci castani distanţă parcă mi s-a părut că se umflă conturul trunchiului, ceva, negru-antracit ca şi scoarţa lui udă, se desprinsese din el şi se îndrepta spre mine.

O femeie.

M-am bucurat că voi avea cu cine tremura în continuare. Ne-am salutat, ne-am zâmbit sau doar ne-am strâmbat una la alta, economisind cuvinte ca Doamne, în ce hal arăţi! - şi tu la fel – stai de mult? – nu se vede? - sunt murată.

Era norocoasă, avea pe cap un fel trocălie din catifea reiată, tot neagră, din când în când se înclina în faţă, să i se scurgă apa adunată în borul niţel întors. Faţa – banală. Cumsecade. Ochii doar, parcă ii împrumutase de altundeva… Ochi extraordinar de frumoşi.

În cinci minute a oprit unul, n-avea decât un loc liber. Ne-am îndemnat una pe alta, stabilind cine să plece prima, aia care e mai rebegită de frig, aia care aşteaptă de mai mult timp, până la urmă şoferul a trântit portiera şi-a dispărut de sub nasul nostru, probabil înjurând.

Ne-am pus pe râs. Râdea sonor, cu poftă. Nici râsul nu era al ei. Era de-acolo de unde îşi luase şi ochii. Din altă lume.

Tot mi se părea că o cunosc, că n-o vedeam prima oară în viaţă, ceea ce era foarte posibil, ţinând cont că făceam aceeaşi navetă zilnică, Bucureşti – Ploieşti şi retur.

Nu mai ştiu despre ce-am vorbit până s-a găsit cineva să ne culeagă de-acolo: prostioare, nimicuri, despre drumuri, despre întârzieri, despre personalul de Măneciu, care e cel mai împuţit şi mai friguros. Vorbeam de trenuri ca despre caii de curse, pe care te poţi bizui, pe care nu…

După ce-a trecut podul, omul a oprit pe dreapta şi mi-a zis “ Nu vrei mata’ să stai tot în spate, lângă duduia ailaltă, că m-aţi înnebunit de cap cu vorbitul!” M-am conformat. Acum ne era chiar mai bine.

Pe la Româneşti parcă ne cunoşteam de când lumea, povestea mai mult ea, că avea ce povesti, de la teatrul unde lucra, întâmplări de la repetiţii. Era actriţă.

Asta era! Nu ştiu cum s-a uitat la un moment dat cu ochii ei albaştri-verzui-luminoşi, că brusc am zis “Gata, ştiu unde te-am mai văzut. În “Pas în doi”.

S-a bucurat, pe bune! S-a bucurat că o recunoscusem, că văzusem “Pas în doi”, că-mi plăcuse, o fracţiune de secundă a fost iar “iubita numărul doi” a lui Claudiu Bleonţ.

Îmi povestea ceva despre noul ei rol de mare contesă, nu ştiu ce zicea, că nu eram atentă, mă gândeam doar la ea, că există, banală şi sictirită, pe bancheta din spate a unei Dacii obosite, cu părul strâns sub pălărioara udă, vorbind despre mizeria ei de navetă, semănând atât de mult în realitate cu muncitoarea din film, aia care avea şi-un copil de crescut.

Când am trecut de Casa Scânteii, şoferul ne-a zis că ne lasă în Romană. E bine?

Pentru ea era perfect. Pe Mendeleev exista un magazin de gablonţuri şi podoabe făcute manual şi ei îi trebuiau nişte cercei pentru rol şi teatrul nu avea de unde să-i dea. Şi dacă vreau să merg cu ea, s-o ajut să aleagă. Nu voiam. Mi-era foame şi frig, dârdâiam mărunt pe dinăuntru, se însera, ploaia tembelă de Bucureşti era parcă mai rece ca cea a Ploieştiului, nu trebuia să zic decât “Îmi pare rău, dar mă grăbesc.” Nu s-ar fi supărat. Femeile cumsecade nu se supără niciodată când le refuzi şi Ecaterina Nazare asta era: o femeie cumsecade care-şi trăia existenţa între două oraşe, ca şi mine, ca sute de alţi inşi care primiseră o repartiţie guvernamentală.

Avea însă expresia aceea prăpădită pe faţă şi-am zis “Da, merg cu tine.”

În magazin era o vânzătoare tinerică. Părea o păpuşă pricopsită, din aia pe care o ţii sus, pe vitrină, o ştergi de praf, o priveşti, o mângâi din când în când, dar nu te joci cu ea. Un fel de Nefertiti vie, cu păr lucios, de-o rară frumuseţe. Purta la gât unul dintre colierele de vânzare, şi brăţări asortate, la ambele încheieturi ale mâinilor.

Nazare a spus “Domnişoară, aş vrea nişte cercei.” Păpuşa a întrebat: “Pentru dumneavoastră?” Nazare a zis că da şi ea, cu nesfârşită lentoare, a scos pe tejgheaua de sticlă un sertăraş plin cu bumbi coloraţi care, dacă n-ar fi fost aşa de ordonat aşezaţi, ar fi semănat cu o tocătură de legume pentru salata de boeuf. Apoi s-a retras în scaunul ei, cu ochii pe geam, privind la ploaia plicticoasă ca la ceva cât de cât interesant.

Eu mă uitam în duşumeaua frumos lăcuită, pe care noi o umpluserăm de apă, fiindcă în cutia aia cu boabe vopsite nu era nimic de văzut.

S-au prelins aşa vreo două minute exasperante pentru toate trei.

“Puteţi să probaţi, dacă vă alegeţi ceva. E o oglindă în spatele dumneavoastră”, a zis vânzătoarea, fixând pălăria neagră, îmbibată cu apă şi întrebându-se probabil ce dracu’ o găsise şi pe ţăranca asta, să-şi cumpere podoabe fantezi la o asemenea oră, pe o asemenea vreme, când oricum arată cum arată.

Peste încă un minut, eu îi ţineam pălăria scofâlcită şi ea se întorsese cu faţa la oglindă, să încerce nişte cercei pe care pusese, cred, ochii încă de la intrare, nişte boabe mari de sticlă verde montate în metal argintiu cu patină, mari cât ouăle de prepeliţă, cu un pandantiv spectaculos, puzderie de cioburi colorate într-o reţea fină de tije şi lănţişoare. Păreau rătăciţi acolo, în vitrina cu nimicuri, direct din comorile lui Sinbad marinarul. Îi remarcasem şi eu, din prima, dar nu o credeam chiar aşa de îndrăzneaţă.

S-a întors puţin spre mine, strâmbându-se că nu nimerea orificiul din lobul urechii şi mi-a explicat “Ştii, îmi trebuie ceva spectaculos, să se vadă până în ultimul rând, să ia ochii… Îmi trebuie să fie opulenţi şi strălucitori.”

Frumuseţea din spatele tejghelei îşi examina unghiile lungi şi lăcuite, ştiam că face asta ca să nu i se citească pe chip cam ce părere are despre cum o să arate Ecaterina cu cerceii aceia. M-aş fi înfipt niţel în ea, aş fi scuturat-o , i-aş fi zis “Nu mai fă pe deşteapta cu noi, că-i trebuie pentru un spectacol. Habar n-ai! Joacă o contesă …” , dar ea nu făcea, în fond, nimic, tăcea şi poate că aerul dispreţuitor cu care părea învăluită nu exista decât în închipuirea mea.

Nu-i mai puţin adevărat că şi mie cerceii mi se păreau extravaganţi, adică oricât m-aş fi străduit, nu-i vedeam la urechile unei contese bogate sau n-o vedeam pe ea, pe actriţă, în piele de contesă. Pentru mine rămânea perfectă în Maria, cu halatul ei de muncitoare, în vacarmul uzină plus “Creaţiunea” lui Haydn, aşteptând să fie iubită exact aşa cum era, puţin întristată, puţin prea normală, nu cine ştie ce mare frumuseţe.

Şi-acum nu ştiu ce făcea, de ce aşa de greu se mişca, o vedeam numai din spate, chinuindu-se cu capul înclinat mult într-o parte, ca şi cum ...

Pe urmă şi-a scuturat cumva părul, camera s-a umplut de auriu-roşcat şi când imaginea s-a limpezit, a ieşit la iveală adevărul, cea care mă privea din oglindă nu era nicio contesă, era o adevărată regină, îţi tăia răsuflarea, ochii aceia minunaţi erau pe drept ai ei şi răspândeau o lumină fastuoasă în jur, împărţindu-şi cu cele două cioburi de sticlă verde drepturile de autor asupra personajului.

Tot în oglindă am văzut-o si pe prinţesa de magazin, cum se ridică în picioare, toată numai respect şi-am auzit-o cum întreabă cu voce moale, uimită: “Rămâneţi cu ei?”

Când ne-am despărţit, în staţie la Eva, era aproape întuneric, ploua la fel, cerceii erau salvaţi în buzunarul pardesiului negru şi eu îi strigam contesei, deja atârnând pe scara autobuzului, “Te pup! Ne vedem luni, la ăla de şapte patruşdoi, ultimul vagon…”