Şi-acum să vă povestesc cum a fost

Capitolul unu

Ploua.  Nu infernal, doar umpic. Era cinci trecute fix. Umblam agale, cu ochii mai mult în vitrine, printre oamenii traficanţi de bulevard,  cam ca eroina povestirii. Nu plângeam ca ea, dar nici foarte veselă nu mă simţem, îmi venea să mai scot odată foile alea, să verific dacă mai ştiu să citesc, îmi venea să zic doi-zece-doi-zece, să văd dacă nu mi-au paralizat corzile vocale, în fine, mă uitam cu invidie la trecători, absolut convinsă că, indiferent ce greutăţi aveau ei de înfruntat în după amiaza zilei de 29 martie, niciunul nu urma să citească în public un text scris de el. Adică, una peste alta,  erau fericiţi.

În buzunarul de la geacă suna telefonul. M-am gândit să nu răspund, în fond sunt ditamai speranţa literară, orice agent comercial care mă caută pentru oferta la plasturi de bătături poa’ să mă sune mâine. Totuşi am răspuns. Era Lucia Verona, mămoasă, ca Iulius din povestea pe care urma s-o citesc, îmi zicea că deja am întârziat.

”Micul fluid greoi, lipicios, o înţelegere târzie i se scurgea de-acum pe şira spinării, pe sub halat, ca şi cum adevărul e un lichid scârbos. Greu de suportat...”

Ăsta e un paragraf din propria-mi povestire. În momentul ăla se potrivea perfect. Evenimentul nu doar că nu era vineri, ci marţi, dar mai era şi la ora cinci, nu la cinci jumate. Pi-em.

Restul e numai transpiraţie şi semafoare pe roşu pentru pietoni.

Capitolul doi

În ciuda..., am ajuns la timp. Nu începuse. Deşi Neliniştitu' îmi oprise un loc în sală, pe penultimul rând, la subderbedei,  am fost invitată să iau loc în  prezidiu.

Capitolul trei

Un domn inginer scriitor, trecut de 80 de ani, a început să fie publicat. Mă simt confortabil. Eu n-am decât 51.

Capitolul patru

Toată acţiunea se petrece la masa prezidiului, unde avem victima şi călăul în proporţie de 3 la 1.

Victima număru’ unu e Daniela Zeca. RTV a trimis un cameraman cu ustensila.

Doamna Zeca citeşte un capitol rafinat din „Demonii vântului” din care eu am înţeles că bărbaţii au fetişuri sexuale, femeile scriu despre ele. E vorba de suturarea himenului înaintea căsătoriei, la arabi.

Urmez eu, victima doi, cu Iulius, ceasornicarul.

Ăştia, homeopaţii de la Boiron, poa’ să-şi ia adio, vocea e cu mine, fără homeovox. Citesc nemaipomenit de mişto pentru una care se temea de pareza corzilor vocale. Citesc pentru Mădă şi Adi. 

Urmează Răzvan Bică, un băiat de 29 de ani care citeşte amintirile unui băieţel de 7 ani, la Revoluţie.

Capitolul cinci

Nimeni nu vrea să ia cuvântul la „opinii”, cu excepţia unui domn foarte în vârstă care zice că n-a înţeles nimic din mine, fiindcă citesc ca un sintetizator, din Răzvan nici atât, citeşte ca o mitralieră.

Pentru observaţia asta îi mulţumesc.  Daniela Zeca muşcă din el cu lăcomie şi scuipă oscioarele. Zice, cu alte cuvinte, că se simte onorată de-a fi citit în compania mitralierei şi-a sintetizatorului.

Pe urmă, se ridică, nenică, domnul Constantin Stan şi le explică meseriaş despre ce am scris eu. Povesteşte aşa de frumos, de complicat, de filosofic, că încep să mă iubesc sincer şi-mi promit să continui să scriu...

Capitolul şase

Constantin Stan ni se adresează nouă, speranţelor, zicând „M-aţi făcut fericit!”.

...

Concluzii

Adevăratul avantaj al statului la masa prezidiului e că îi vezi pe toţi cei care dorm în sală. Aproape subiect de povestire, fiindcă unii dorm onest, fiziologic, le cade bărbia în piept, alţii ciupesc secunde de somn (creierul se odihneşte minunat!) iar alţii ştiu să doarmă inteligent, disimulând dormirea, în poziţii de gânditor de la Hamangia, plus expresia facială adecvată, numai că ochii le stau închişi.

p.s. : Nu e cine ştie ce mare scofală să citeşti în public. Totul e să nu-ţi uiţi manuscrisul acasă.