Afacerea tzunami

Pământul s-a scuturat ca un câine de apă.

Departe.

Atât de departe de noi, din toate punctele de vedere, încât nouă, în fond,  nici nu ne pasă. Doar ne prefacem că ne pasă.

Undeva, într-o felie de ecran, curge  afacerea tzunami.

Privită de sus, pare o revendicare samavolnică a bunurilor pământeşti. Case, acoperişuri, vapoare, microbuze, conteinere… De sus, nu se observă plutind decât bunurile mari. Cele mici, fiinţele, nu se văd. Într-un fel, e mai bine. Persistă iluzia că nu erau acolo.

Li se spune “victime”, au un număr, din ce în ce mai mare, ţin pagina unu la ştiri, dar atât.

Fie la ele, acolo!

Noi  revenim la procupările noastre. Moni, Oana, Pepe, Mutu, Bote… Fiindcă noi avem preocupări mici, de  patru litere. Suntem un popor mic, într-o ţară mică, unde regurgitează din când în când un vulcănaş. Cam de două ori pe secol o face mai serios, dar nu e cazul să ne alarmăm. O zice domnul Mărmureanu, înmărmurit ştiinţific în optimism.

Pe noi ne iubeşte Dumnezeu, nu degeaba ne luăm la bătaie pe Dealu Mitropoliei, când e zi de moaşte.  Atotputernicul ştie cât putem duce, aşa că pe noi ne ciufuleşte mai cu binişorul, mai în glumă. A jucat cu noi cel mult şeptic.

Cu japonezii, că au de unde, sunt mai deştepţi, mai eficienţi, mai serioşi, mai educaţi, joacă mai dur. Se joacă optic spre nonic.

Dar pe noi sigur ne iartă. Fiindcă noi lipim buline roşii pe zidurile care stau să cadă şi trecem repede mai departe, la treburi serioase, construim catedrale cu lift, turnuri în care  să experimentăm căderea liberă,  parcuri în livadă şi patinoare pe pârloagă.

Sigur, câteodată, când nu adie nici vântul, la noi mai cade câte-un tavan, din senin, peste plânsetul unui bebeluş în pătuţul lui. Dar astea sunt nenorociri punctuale, absurde, pe care le bifăm în coloana “aşa a fost să fie” şi mergem mai departe, pe drumeagul nostru de popor mic şi nevinovat, întru mila Domnului.