Un prinţ din Levant îndrăcind vânătoarea...

…a dat interviu în Gandul .

Mi s-au umplut ochii dă lăcrămi şi mi-am pus picături în nas, că mi se înfundase. Lui, nu. El  a povestit, “atent la culori”, că a intrat în afaceri cumpărând corzi de racordaj franţuzeşti, din Rumânia (ieftin) şi vânzându-le franţujilor, lor, înşile (scump).

Iaca citatul, cu ghilimea:

"Eu am început o afacere, când aveam 30 de ani, sau mai puţin chiar, şi mă duceam cu 40-50 de kilograme de conserve în Egipt, ca să nu cheltuiesc lira aia egipteană, şi mâncam conserve două-trei săptămâni (...). Şi atunci am început să fac afaceri. Cu banii pe care mi-i dădea cumpăram pantofi pe care-i vindeam în România, după care cumpăram corzi de tenis care erau făcute în Franţa şi le vindeam în Franţa, pentru că le cumpăram mai ieftin în România, şi aşa mai departe".

La f(r)aza asta, mi-am şters mucii iscaţi de bixtonim pe dosul mâinii şi-am început să raţionez, pe uscat.

Va’zică genul ăsta de comerţ, cu “ţ” de la tun, pe care-l practicau rumânii cu dosar de colaborator al securităţii, devine un model şi-un egzemplu de afacere şi-un răspuns la întrebarea “Cum ai făcut primul milion?”, dar acelaşi procedeu, aplicat de preacinstiţii comercianţi de medicamente din zilele noastre, care vând medicamente englezeşti, cumpărate din România,  în Anglia, ca să iasă în câştig, e cazu’ să devină caz.

Păi cum?

Nea Ion,alias Ţiriac, dă asta pe goarnă?

Nu zicea poetul că “cornul sună, însă foarte puţin”?