Ciuta cu Ciutacu

Grămadă, cu toţi frustraţii care văd în fata Preşedintelui o analfabetă ridicolă, plină de tupeu, m-am înghesuit şi eu aseară să-l urmăresc pe Ciutacu jucând ruletă rusească, varianta “ce-am avut şi ce mai am de câştigat”. În afară de audienţă.

Victoraş a pus “pistălietu’ “ la tâmpla duduiei şi a şutat. Am închis ochii, să nu văd detunătura, că de creieri pe pereţi nu putea fi vorba.

Am numărat până la şaizeci de minute, cu publicitate cu tot şi arma nu se descărca. Nici ţac măcar nu făcuse. Era o linişte de se auzea cum îi creşte barba Tonomatului.

Până la urmă i-am deschis, fiindcă nu-mi imaginam ce-ar putea să însemne celălalt sunet, cam onomatopeic, semănând cu nişte pupici copilăreşti. Era EBA care vorbea. Adică îşi potrivea buzele peste nişte cuvinte, mai ales pe cea de jos, că aia de sus nu-i funcţionează decât câteodată, la s-uri, ş-uri, t-uri, când nu e nevoie de ea.

De îndată ce m-am lămurit că fleoşcăiala aia ciudată era totuşi vorbire, m-am concentrat asupra trăgătorului genial, să pricep cum de nu prinde niciodată cartuş pe ţeavă.
Simplu! Arma era de staniol, muniţia de ciocolată, aproape că se topise sub privirea caldă şi nevinovată, de căprioară, care se atârna cu patimă visătoare de ochii bătrânului Tonomat.

Am înţeles, până la urmă ce-i unea pe amândoi: luatul.
Ea luase ţara la picior în campanie, el o luase la mişto în emisiune. Mă rog, nu pe toată, numai partea aia de ţară care prinde “Vorbele grele”.