musafirul de vineri seară

Un prieten mi-a trimis textul de mai jos, întrebându-mă dacă merge la “gară”…
L-am citit şi-a rămas să-i dau eu un titlu. Ce titlu să-i dau acum, la vreme de seară şi de criză? Nu mă pricep la afaceri cu titluri. Abia găsesc câte unul, pentru mine. Titlul vinde , ştiu, dar blogul e non-profit.
Dacă-i zic “Căutându-l pe Bourget”, nu mă accesează nimeni. Cine să-l caute azi pe Bourget, când toată lumea caută un candidat la europarlamentare?
Dacă-i zic “Candidatul ratat” intru-n …, cu rimă.
Să-i zic “Pasajul Villacrosse”. Fiindcă există un local “Cafe Villacrosse”.
Să fac reclamă nemascată, pe bune, unei cafenele boeme în care n-am intrat niciodată, doar fiindcă mi-a plăcut un text şi fiindcă mi s-a acrit să-i urmăresc pe aruncătorii de bomboane Ferrero în candidaţi rataţi pe cale de-a fi selectaţi. Şi cu asta, bag publicitate la bomboane preferate.


Aşadar...

Pasajul Villacrosse

autor: Bordelezu

Pe vremuri… eram într-un anticariat din pasajul Villacrosse, cum intrai din Calea Victoriei pe dreapta, aproape de întâlnirea cu celălalt pasaj – Macca. Mă pusesem bine cu anticarii, toţi erau adevăraţi erudiţi, căscam gura la ei, nu mă mai săturam să-i ascult... Cel de acolo era în vârstă, avea o mustaţă groasă şi nişte ochelari pe care îi ţinea veşnic pe vârful nasului, acuma n-avea chef de vorbă, aşa că am început să orbecăi printre rafturi, ţinta mea fiind un Paul Bourget. Eram boierul boierilor... printre cărţi, ce de cărţi... linişte, nici un alt cumpărător, numai anticarul cu nasu’ntr-o carte şi cu mine, nici nu era cald, deşi eram în plină vară.
La un moment dat am auzit ca prin vis clopoţelul de la intrare (eram cu spatele, nu m-am intors), am simţit o foială... şi a început o discuţie cu glas scăzut între vizitator şi gazdă, se parea că se cunoşteau de multă vreme, nimic din dialogurile de azi, gen: „salut, bă!, frige-mi şi mie una caldă!” – „gata coane, s-a marcat!” Dar atenţia mi-a fost atrasă de ce căuta noul venit, o ediţie de la o mie optsute şi nu-ştiu-cât a nu-ştiu-cărei gramatici a limbii latine, zic în gând: –„ăsta le are!” Anticarul s-a scuzat, cartea nu-i sosise. Am devenit atent deşi nu m-am întors, cumpărătorul era, după voce, tânar. Vorbea foarte respectuos, cu oareşce sfială, vocabular dezvoltat, elevat dar nu elitist, nu făcea nici nazuri la ce-i sugera anticarul, dar nici zâmbre, era evident că pe el îl interesa cel mai mult acea carte, căutată de mult timp. Discuţia a continuat la fel de liniştit (cel venit părea modestia întruchipată), însă deja a trecut în chineză (pentru mine), vorbeau despre cărţi şi ediţii despre care eu nici măcar nu auzisem... dar nici nu mă întorceam cu faţa către scenă, parcă-mi era frică de posibilitatea destrămării mirajului, eram fascinat, nu credeam că printre tinerii din timpurile acelea mai existau şi astfel de specimene.
Tânărul a ales câteva tomuri dintre cele care-i fuseseră prezentate, până la urmă, anticarul a mers cu el la cassă, şi atunci am primit ridichea, pe neaşteptate, făcându-mă să mă întorc:
- „Vi le trec în cont, ca de obicei?”
- „Nu, le platesc cash...”

– Cine mama dracului e puţoiul ăsta de are cont deschis la anticariat, ăsta nu trăieşte în Epoca de aur? – mi-am zis.
M-am uitat la el cu atenţie. Un costum, petrol, ce atârna pe el ca pe gard (nu era scund), călcat ultima dată de tractor pe o vreme ploioasă, păr mare – pletos, ce mai!, o faţă prelungă, cămaşa deschisă la gât, de o culoare incertă, un neica nimeni de pe stradă!
– ’R-aş al dreac’... s-a ’ntors lumea cu curu-n sus!

Am aşteptat să plece şi l-am urmărit cu privirea cum mergea prin pasaj, cu un pas uşor săltat, nimic din călcătura omului cu stare. M-am dus la anticar şi l-am întrebat, fierbând de curiozitate:
- Cine era tânărul?
- Cum, nu-l cunoşti? Era Valentin Ceauşescu...