Restul. Ce n-am zis ieri, deşi a fost prima amintire care mi-a trecut prin cap, când am aflat…
Ultima zi de şcoală dintr-a şaptea. Nici pe vremea aia nu prea veneai la şcoală în ultima zi, decât ca să ai de unde pleca în gaşcă. Nu la film! La film chiuleam în restul anului. În zile obişnuite. În Kiseleff mergeam înaintea vacanţei de iarnă. Era mai aproape de liceu, mai bine reprezentat în materie de derdeluşuri. Da. Se cărau unii cu sania după ei, la şcoală. Cei care stăteau aproape şi veneau pe jos. Nu-mi amintesc cum se vârau săniile în şcoală. Dimineaţa, directorul Tucaliuc ne aştepta la uşă, ne controla de bentiţe, de matricole, dacă erau detaşabile, marş acasă şi ţi-o coase.
Nu se punea problema să palmezi o sanie.
În vara aia, cinşpe iunie, ultima zi de şcoală, ne strânseserăm deja vreo douăzeci de inşi, planificaserăm un Herăstrău, cu bărcile pe lac. Nu ne tăia capul la mai rău de-atât. Pupatul, pe sub sălcii, încă nu devenise sport de masă.
Ionică a apărut în ultimul moment. Noi eram deja pe picior de plecare.
Arăta foarte ciudat. Distrus şi cu o bască pe cap, trasă peste urechi.
Venise până la şcoală doar ca să ne spună că nu poate merge cu noi.
De ce? N-a răspuns în cuvinte. Era peste puterile lui. Şi-a scos basca din cap cu gestul unui mutilat care-şi expune infirmitatea spre a beneficia de milă şi compasiune.
Era chel.
Îl obligase taică-su, domnul Marin Constantin, să se radă în cap, drept pedeapsă că rămăsese corigent la biologie.
- Lasă, bă, că te luăm ş-aşa!
A început să plângă. În mai puţin de un minut, plângea în hohote, ca o fată, ştergându-şi lacrimile şi mucii cu basca lui bleumarin.
Noi, înţepeniţi ca un sobor de doctori, căutam o soluţie. Care, evident, nu exista.
- O să-ţi crească pân’ la toamnă! – a zis unul dintre băieţi.
I-a trecut brusc paraponul şi s-a înfipt în ăla, să-l sfâşie:
- Da? Îmi creşte până la toamnă? Şi io până la toamnă ce fac? Ce gagică se mai uită la mine, în halu' ăsta?
Avea dreptate. N-arăta prea grozav.
- Du-te şi vorbeşte cu vaca aia de biologie. Roagă-te de ea să te mai asculte o dată. Să te treacă.
În momentul ăla, iar s-a aşternut pe plâns, mai ceva ca prima oară:
- Am vorbit. M-a trecut… DAR ACUM SUNT PEDEPSIT PE NEDREPT!
+(3).jpg "NONO")
Frumos barbat ,renato!
RăspundețiȘtergereI-o prins bine tunsoarea aceea: ui' ce par misto are!
Si da,mai, mai ieri comentam cu Imparatu':om fi noi crescuti pe vremea comunismului dar munca era sfanta, scoala -beton, examenul la facultate era pe bune, spaga nu se dadea decat la doctor si era constituita dintr-un pachet de kent...
Pana la urma cu ce pidza ma-sii ne-am ales in afara de n-spe canale de televiziune cu telenovele si emisiuni de divertisment pentru retardati?!
PS La multi ani si tie!
Renato, am postat o chestie - pardon, comentariu - la Dirijorul (1). Nu te napusti, stiu ca n-ai vazut-o. Fiindca am sters-o! Acum, chiar trebuie sa zic ceva!
RăspundețiȘtergereAm cintat citiva anisori in Corul de copii al Radiodifuziunii, intr-o vreme cind acesta avea pretentii. Binemeritate. Adica performante! Un cor recunoscut in Europa, chiar daca unii au impresia ca abia acum acest cor a inceput sa iasa in lume.
Nimic n-ar fi fost posibil fara o bagheta de aur intr-o mina de fier: Elena Vicica! O femeie format mini, care era sa cada de 100 de ori de pe scaunul pe care se suia, ca sa dirijeze, la repetitii... De vulcanica ce era!
Un profesionist pentru care, la repetitii, totul era catastrofal, doar pentru a fi, la concert, foarte bine! O exigenta dusa la extrem atit fata de ea insasi, cit si fata de cei din jur!
Mentalitati cu care azi nu (prea) ne mai intilnim ... din pacate.
Zâzanie,
RăspundețiȘtergereLa mulţi ani!
Acum e drăguţ, într-adevăr! Sau frumos, cum zici tu şi are un aer cu mult mai tineresc decât te-ai aştepta, pentru vârsta lui. Pare un tip fericit şi neuzat pe dinăuntru. Aşa "păţesc" artiştii.
Dar atunci, la momentul pe care-l evoc eu, era un băieţel de 13 ani, scund şi grăsuţ, cu părul negru şi ţepos ca perii unui arici. Pe vremea noastră maximum de vedetism sau de boemă era să te lase la şcoală (despre băieţi vorbesc) cu părul niţel mai lung.
În ceea ce-l priveşte pe Ionică, era talentat de mic, extraordinar de talentat şi cred că ar fi ajuns cam la fel de sus şi dacă taică-su ar fi fost sculer-matriţer.
Indiferent care ar veni acum să mă acuze de nostalgii comunistoide, am avut în clasă tot timpul vreo trei-patru copii de personalităţi muzicale şi n-am simţit niciodată că au un tată potent în spate care le netezeşte drumul.
Desigur, nu generalizez, dar cel puţin în anul meu aşa s-a nimerit să fie.
Augustine,
RăspundețiȘtergerecum să n-o ştiu pe Elena Vicică! Ce mult mă bucur că mi-ai amintit de ea.
Asta-i viaţa de artist! La repetiţie trebuie să iasă catastrofal, ca să străluceşti în concert.
Pe dirijoarea corului nostru (al liceului de muzică G.Enescu) o chema Avramescu, era tot aşa, format de buzunar, tot aşa, "rea" şi bănuiesc că a fost obsedată toată viaţa să ajungă la "înălţimea" Elenei Vicică.
Odihnească-se în pace, amândouă, pe unde or fi acum!