Scrum

Plăcile de faianţă din bucătărie erau albe, pătrate, cu latura de cinşpe. Poate de doişpe. Au trecut de atunci douăzeci şi unu de ani, nu mai ţin minte cum arăta faianţa socialistă.

Iarna, în dormitor, erau cinci grade şi nu intram acolo decât în aprilie, să văd ce se mai întâmplă în colţul casei.

Locuiam în sufragerie, la unsprezece grade, cu Noro cu tot, căţelul despre care v-am mai povestit. Era un câine pierdut în Revoluţie, îl recuperase un prieten de pe stradă şi mi-l făcuse cadou.

Pe faianţa din bucătărie am scris cu marker negru textul la “Imnul golanilor”, ca să pot să-l repet când vin de la muncă, până se încălzeşte mâncarea, până mâncăm, până se ismeneşte Noro la morcovii lui din orez.

A doua zi, pe seară, mă duceam în Piaţă, ştiam textul, nu-mi era ruşine de cei din jur.

Uneori ploua rău. Stăteam pe călcâie, să mă ud cât mai târziu.

“Te-a luat de la picioare!” – zicea mama, când mă auzea tuşind.

“Nu te mai duce!” – asta n-a zis niciodată. Mama n-a zis niciodată “NU TE MAI DUCE!”, fiindcă tata era încă viu, fiindcă ar fi privit-o ciudat, ca unul care a plătit deja, la Canal, în Deltă.

Aşa că m-am dus în toate serile acelea.

Că poate contează.

N-a contat!  

Noro a murit de infarct. Mor şi ei de infarct, exact ca oamenii. Ţipă sfâşietor, de câteva ori, apoi nu mai respiră. Exact ca oamenii.

Am spălat “Imnul golanilor” de  pe faianţă când am schimbat apartamentul.

Nu l-am spălat ca să las faianţa curată, ci ca să-l iau cu mine.

Drept să vă spun, speram ca, sub titlul “A murit Paţurcă”,  să am zeci de comentarii.

Dar SFÂNTA UITARE  ROMÂNEASCĂ funcţionează normal.

Semn că mai avem resurse de a răbda umilinţa.