VEDENIA (III)

(continuare)

***

Femeia din balansoar nu semăna deloc cu celelalte patru. Purta o rochie din bumbac alb, stropită cu picăţele albastre. Era fardată îngrijit şi îşi ţinea părul ridicat într-un pieptene, în vârful capului. Citea un magazin duminical şi arunca din când în când câte-o privire spre băieţelul care se bălăcea împreună cu o mulţime de corăbioare cu pânze într-o piscină de nici doi metri pătraţi.

Toate astea Urana le observă pe-ndelete, prin despărţiturile gardului. Abia apoi apăsă butonul soneriei şi aşteptă, la distanţă de poartă. Îi descuie aproape imediat. Îl pofti în curte fără să-l întrebe cine e şi ce vrea.

-          Aţi uitat să-mi daţi vreo indicaţie?

Era clar că-l lua drept altcineva. Urana ezită o clipă, apoi recunoscu adevărul:

-          N-am nicio legătură cu oamenii guvernatorului. Încerc să aflu cum s-au petrecut lucrurile.

Ştiu că aţi primit o sumă importantă  în urma acestei pierderi şi că vi s-a recomandat să nu discutaţi cu nimeni despre nefericitul accident, dar vizita mea este neoficială.

-          Probabil se face o verificare, nu-i aşa? îl întrebă ea, zâmbind ironic, fără să pară că-i ia în

seamă explicaţiile. Acum v-au trimis pe dumneavoastră, să se asigure că merit banii. Ei bine, îi merit, cu vârf şi îndesat! Iar prostul şi-a meritat soarta.

O urmărea consternat, cu câtă naturaleţe îi toarnă ceai cu gheaţă şi-i face semn să se aşeze lângă ea, fără să se oprească din turuit. Gustă din paharul brumat şi continuă să asculte frânturi dintr-o poveste  în reluare.

-          Cum îi spuneam ieri colegului, năpârca asta l-a distrus. Lasă că de-un an de zile abia

dacă mai observa că exist şi eu în casă, dar de vreo lună, parcă era turbat. Se purta oribil cu copilul. Înţelegeţi? Pară voia să şi-l scoată de la suflet! Cine ştie ce-i vârâse în cap?

Urana încerca să priceapă cine era năpârca. O altă femeie, probabil.

-          Vorbiţi despre...

-          Despre curva aia ordinară cu care îl împărţeam de doi ani. Despre ea vorbesc, fireşte.

Îşi desfăcu părul şi-l întrebă de la obraz:

-          Vă place cum arăt?

Întrebarea îl luă pe nepregătite şi se bâlbâi spunându-i că e foarte frumoasă. Chiar era.

-          Nu vă fac avansuri, îi explică, văzându-l atât de încurcat. Vorbim cât se poate de serios. 

Pe mine m-a lăsat Dumnezeu aşa cum mă vedeţi. Aveam un copil reuşit şi o viaţă liniştită până în ziua în care a apărut ea. Arată ca o scândură. Nici nu poţi fi sigur, când o vezi, dacă e femeie sau bărbat. E genul ăla, ştiţi... emancipat. Se descurcă singură, şi-a făcut şi ea un copil, fiindcă aşa a avut chef, nici nu se ştie cu care bărbat. Dar între timp i-a căşunat pe al meu... Beţi-vă ceaiul, că se încălzeşte!

Urana se conformă şi duse paharul la gură mecanic. Încerca să refacă în minte, rapid, un întreg scenariu, despre un bărbat cam de vârsta lui, căsătorit cu o femeie frumoasă, care se lăsase antrenat într-o aventură de lungă durată cu o femeie urâtă şi, la un moment dat, îşi pusese capăt zilelor.

 Pe măsură ce-o asculta vorbind, frumuseţea  ei devenea un amănunt lipsit de importanţă.

-          A fost un laş, strigă ea, furioasă, fiindcă n-a avut curajul să-i spună niciodată că e     

însurat! A trebuit să-i fac eu „serviciul” ăsta! Alaltăieri...  Bineînţeles că i-a dat papucii, cum a aflat! Şi el, cretinul dracului, ca un puţoi de adolescent, n-a putut să suporte.

O clipă mai târziu, previzibil, izbucni în plâns. Urana rămase înţepenit cu paharul de ceai în mână, neştiind dacă ar trebui să facă vreun gest de consolare. Badras ar fi fost bun acum. El nu era priceput în astfel de momente. La drept vorbind, de când femeia  rostise cuvintele acelea – „începuse să se poarte oribil cu copilul”, parcă i se coborâse o pâclă pe creier.

O lăsă în pace câteva minute, apoi încercă să-i abată cumva atenţia:

-          V-a mărturisit el că s-au văzut duminică?

Nu-i răspunse imediat, fiindcă trebui să-şi sufle nasul şi să-şi strângă iar părul în creştetul capului. Apoi îi povesti, cu voce resemnată, în sfârşit umană, că se împlineau doi ani de când soţul ei devenise pasionat de trasul cu puşca şi se făcuse membru al nu ştiu cărui club de tir, de bună seamă pentru că şi ea mergea acolo, îi plăceau chestiile astea virile: armele, călăritul, biliardul... Şi duminicile îşi făceau program împreună la acel poligon. Era, fireşte,  numai un pretext ca să fie şi duminica împreună, măcar câteva ceasuri. Ieri fuseseră acolo.

***

Clubul de tir, ascuns într-o pădurice de arini, se afla la vreo opt kilometri în  afara oraşului, în zona numită pretenţios  „de agrement”.  Badras nu călcase niciodată pe-acolo. Depăşi poarta de fier vopsită în albastru deschis pe care scria „ŞTRAND CU PISCINĂ”, de parcă ar fi fost posibil să existe şi ştranduri fără loc de scăldat, şi reduse la maxim viteza, ca să nu rateze intrarea pe aleea cu pietriş care ducea la poligon. Drumul era în paragină totală, nimeni nu se îngrijise de ani buni să aranjeze puţin vegetaţia de pe margini şi erai obligat să înaintezi printr-un tunel de crengi care-ţi zgâriau maşina. „Halal agrement!”, se gândi el când, în sfârşit, ajunse la destinaţie: altă poartă de fier, tot albastră, cu o gheretă din piatră de râu, nu mai mare ca un chioşc de ziare.

În prag apăru un bătrânel cu barbă şi mustăţi cărunte, netunse de-o veşnicie, care aducea mai mult a Moş Crăciun decât a paznic, în ciuda vestei negre, cu multe buzunare, pe care scria „Security”.

-          E închis, spuse el  pentru a treia oară, în timp ce-i analiza legitimaţia. Lunea e închis.

Citiţi programul. Azi nu e niciun instructor. Veniţi mâine, la zece.

Badras îşi căută ţigările şi vru să  aprindă una.

-          Aici nu se fumează. Veniţi mâine, la ora zece, cum v-am spus. Citiţi afişul cu actele

necesare pentru înscriere.

Trebuia să fii tâmpit, ca să-ţi imaginezi că un poliţist ar veni să se înscrie la lecţii de tir. Bunicuţul ăsta, care se pregătea s-o şteargă înapoi în ghereta lui, era.

-          Nu vreau decât nişte informaţii, spuse Badras.

-          Pentru informaţii, vorbiţi cu un instructor. Dar tot ce trebuie să ştiţi e la avizier. Zău,

parcă eşti capsoman! Lunea nu se fac înscrieri, nu se dau informaţii, fiindcă e închis.

Badras îşi masă ceafa. Era deja un tic. Creierul se iriga mai bine, el devenea mai calm.

-          Nu ţi-am arătat legitimaţia fiindcă intenţionez să devin membru, ci ca să pricepi că mă

aflu aici în interes de serviciu. Trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări banale. De pildă, aş vrea să văd registrul pe ziua de ieri, să ştiu ce clienţi aţi avut.

-          Păi, zise moşul, aproape prietenos, dacă eşti în misiune, se simplifică lucrurile. Ai un

ordin de serviciu, ceva? Arată-mi-l!

În timp ce vorbea, buzunarul de la piept al vestei  i se umflă în mod dezgustător, ca şi cum ar fi prins viaţă. La capătul unei scurte zbateri,  răsări capul aproape alb al  puiului de găină.

-          Taci cu tata! îi spuse el păsării plin de duioşie, deşi nu se auzea niciun piuit. Terminăm cu

dumnealui şi mergem la joacă...

Psihologul îşi înfrână râsul care venea firesc, după momentul de panică aproape viscerală. Avusese impresia că bătrânul are o contractură musculară ciudată, îşi imaginase, pentru o fracţiune de secundă, că zvârcolirea aceea avea să-i cuprindă întreg toracele, că e pe cale să facă o criză, suferind de o boală necunoscută sau că el are o tulburare de vedere datorată căldurii insuportabile.

-          Neobişnuit loc ţi-ai găsit să creşti găini!

Bătrânul scoase cu mari precauţii puiul din buzunar şi-l mângâie pe aripi, să-l liniştească.

-          Nu-l cresc în buzunar, că doar n-oi fi nebun. Îl cresc în sertarul mesei, sub o plasă de

sârmă. Da’ ţi-am auzit mersul pe pietriş, şi l-am luat cu mine, la repezeală, să nu fugă, fiindcă tocmai ce-i stricasem culcuşul să-l curăţ şi mi-era teamă că sare de-acolo  şi-l pierd. Nu suportă să stea singur nicio clipă. Îl cheamă Arnold. Ia strigă-l, să vezi cum răspunde!...

-          Dă-mi-l şi mie puţin, îl rugă Badras.

-          Lasă, mai bine nu. E foarte fricos. Doar cu mine s-a-nvăţat. Ce voiai să ştii despre ziua de

ieri?

-          Cine a fost la antrenament, spuse Badras pe un ton cât se poate de blajin, atingând

spinarea puiului cu vârful degetului arătător.

-          În afară de vreo doi începători de-ăia enervanţi, care-s veşnic nemulţumiţi de arme,

numa’  bătrânii.

-          Ce bătrâni?

-          Vorba vine! Clienţi vechi, adică...

-          Ţi-e chiar aşa de greu să deschizi niţel registrul ăla?

Paznicul îl cântări din priviri:

-          Nu dai şi mata o bere? Azi nu e program.

-          Bine, uite, făcu Badras grăbit şi scoase o bancnotă proporţională cu două beri.

-          Da’ ce s-a întâmplat? 

-          Cred că întinzi coarda! îl repezi el. Hai, mişcă-te în bârlogul tău, ia cheile şi condu-

mă la recepţie.

Drumul dură infernal de mult.  Bătrânul se opri în dreptul coşului de gunoi, să arunce o hârtie mototolită, pe care o pescuise ceva mai înainte din iarbă. Se uită de câteva ori în lungul aleii, înapoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i urmăreşte cineva. În cele din urmă nimeri cheia potrivită şi se băgă după tejghea, făcându-i semn lui Badras să rămână de partea cealaltă.

Catastiful era îmbrăcat în piele vişinie. Îşi linse degetul mare şi începu să dea paginile una după alta, cu o încetineală care te călca pe nervi. Într-un târziu, ajunse victorios la ultima filă completată şi-o răsuci spre Badras, oftând.

Verificarea dură câteva secunde.

-          Spune-mi, îl întrebă acesta,  fără să-şi ridice ochii din pagină, oamenii care au fost ieri

aici   se cunosc între ei? Sunt prieteni, adică?

Paznicul îl privi foarte bănuitor.

-          Ai zis că-mi pui întrebări uşoare. De unde vrei să ştiu eu dacă se cunosc? Aici toţi se

cunosc, mai mult sau mai puţin.

-          Vreau să te gândeşti bine înainte de-a-mi răspunde. Clienţii ăştia, zise el şi încercui

fără ezitare zece nume, s-au comportat ciudat?  Erau abătuţi la plecare? Păreau preocupaţi de ceva?

Urmară alte câteva momente care îi părură interminabile lui Badras. Moşul studia lista şi încrunta din sprâncene, repetând fiecare nume de câteva ori, probabil ca să şi-l amintească pe posesorul lui. În cele din urmă spuse foarte sigur pe el:

-          Nu, nu mi s-a părut nimeni nelalocul lui. Numai doamna Galla era foarte grăbită. De

obicei rămânea aici, la băruleţ, să ia o cafea...

Lui Badras i se păru că ar mai fi vrut să zică ceva, dar se răzgândise. Orium, femeia nu figura pe lista lui, aşa că nu-l interesa de ce nu-şi băuse cafeaua.

Îl sună pe Urana imediat ce scăpă de paznic. Trebuia să ştie şi el că nu doar cinci, ci toţi sinucigaşii lor se jucau de-a trăgătorii de elită, pe vremea când trăiau.

Dar Urana nu răspundea la telefon.

***

O casă bătrânească, îmbrăcată în iederă, dincolo de marginea oraşului. Toată faţada era dublată de o verandă închisă cu geam. Ramele subţiri din lemn îşi pierduseră culoarea. Intrarea se făcea prin lateral, oarecum improvizat. Treptele  erau şi ele vechi, umflate de umezeală. Dacă n-ar fi zărit becul aprins al unei veioze, inspectorul ar fi putut crede că e o casă părăsită. Uşa era, însă,   deschisă larg. Urcă fără să facă niciun zgomot. În fundul cerdacului, la  lumina acelei lămpi, o femeie încă tânără, tunsă scurt, meşterea ceva, aplecată asupra unei mese. Se opri din lucru şi duse la gură o sticlă de vin golită pe jumătate.

Îşi drese glasul, ca să-şi facă simţită prezenţa cumva. Nu dorea s-o sperie. Femeia se răsuci în direcţia lui,  cu tot cu scaunul rabatabil pe care era aşezată. În mâna dreaptă ţinea un pistol cu ţeava îndreptată spre el.

Urana se opri şi ridică foarte încet braţele. Nu arma îl înspăimânta cel mai rău, ci privirea ei tulbure, care dovedea că băuse mult mai mult decât o jumătate de sticlă cu vin.

-          Ce vrei de la mine? îl întrebă, morocănoasă.

-          Să stăm puţin de vorbă. Nu vă fac niciun rău.

-          Cară-te! Altfel sun la poliţie.

-          Nu e nevoie, spuse Urana, cât putu el de calm. Eu sunt poliţist. Puneţi arma pe masă,

până nu se întâmplă vreo nenorocire.

Femeia râse răguşit, dar privirea parcă îi era mai limpede:

-          Ce nenorocire mi s-ar mai putea întâmpla mie?

Nu arăta de fel ca în descrierea celeilalte. 

-          De pildă, încercă Urana să glumească, să mă împuşcaţi pe mine.

-          Un cadavru în plus nu mai contează, spuse ea şi îşi turnă de astă dată vin în pahar.

„Nu e chiar atât de beată!”, îşi zise el şi intră direct în subiectul care-l interesa:

-          Aş vrea să ştiu ce s-a petrecut ieri, la poligon?

-          De unde ştii?

Pusese întrebarea aproape în şoaptă şi părea atât de îngrozită, încât Urana fu sigur că bănuiala lui era corectă.

În dimineaţa care trecuse, celor care frecventau clubul sportiv li se întâmplase ceva atât de cumplit, încât nu mai suportaseră să trăiască. Exact aşa cum intuise Badras: „sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire” . Era aproape sigur că toţi ceilalţi fuseseră acolo. Cazurile trebuiau privite – şi aici iar avusese Badras dreptate, măcar că din cu totul alt punct de vedere -   în mod unitar. O sinucidere colectivă, asta fusese, pentru că păreau înţeleşi între ei, iar femeia din faţa lui tocmai se pregătea să le calce pe urme celorlalţi zece.   

Urana nu înaintă nici măcar un centimetru. Ba chiar făcu un pas înapoi, ca s-o lase să se simtă stăpână pe situaţie. Să n-o zorească în vreun fel.

Pe neaşteptate, privindu-i ochii măriţi de spaimă, inspectorului îi încolţi un gând nebunesc în minte  şi o întrebă direct, riscând orice:

-          E un virus?

Ea păru că se relaxează, atât cât să-şi aprindă o ţigară, dar nu-l slăbi nicio clipă din bătaia armei.

-          Dacă ştii, de ce mai întrebi. Presupun că asta e. Atacă sistemul nervos. E ca o nebunie.

Primele manifestări apar în vis. La început rar, apoi tot mai frecvent, până când se întâmplă noapte de noapte. Iar plăcerea... O, plăcerea de după nu se compară cu nimic! Şi pe urmă vine o zi când ştii că o s-o faci, împotriva oricărei logici. Devii nebun. Ieri a fost asta. N-a mai fost în vis. A fost aievea.

-          Ce? strigă Urana care simţea că-i fuge pământul de sub picioare şi că, de fapt, ar fi dorit

ca ea să moară înainte de-a-i da răspunsul, pe care el îl cunoştea deja.

-          Vedenia. Eram pe linia de tragere, am ridicat arma, am ochit şi copilul meu a apărut în

locul ţintei şi-am tras.  Nu m-am oprit, fiindcă am vrut s-o fac. Trebuia, înţelegi? ... Trebuia!  De-aia acum trebuie s-o fac cu mine, repede, cât încă nu mi-am pierdut complet minţile. Fiindcă băiatul se întroarce mâine din vacanţă şi ...

Urana nu mai auzi ultima parte. Alerga disperat spre locul unde ştia că-şi lăsase maşina.  „Podul, podul!...” Nu vedea în faţa ochilor decât piciorul podului pe sub care trecuse ca să ajungă la casa asta blestemată, înecată în iederă.

Porni motorul şi-l tură la maxim, până când urletul mecanic acoperi propriul său urlet şi, când intră în linie dreaptă, apăsă acceleraţia până la fund. Apoi, când pilonul de beton era atât de aproape în faţa lui încât nu mai văzu cerul, închise ochii.

***

-          Regret, începu  cercetătorul, împungând cu degetul arătător  un punct pe hartă,  dar

experimentul a eşuat inexplicabil. Am ales cea mai bună variabilă independentă: stimul oniric de frecvenţă şi intensitate controlate, aplicat timp de 30 de zile. Comportamentul social al subiecţilor a rămas nemodificat, ceea ce m-a îndreptăţit să consider acomodarea optimă. Pierduseră puţin în greutate... Neglijabil. Totuşi am aplicat acest filtru şi numai unsprezece dintre ei au trecut în a doua etapă, la stimul subliminal diurn...

-          Concluzia? interveni nerăbdător unul dintre cei doi ascultători, privind micul crater care

se formase sub unghia  nefiresc de lungă şi ascuţită.

Cercetătorul îi aruncă o privire aproape dispreţuitoare, fiindcă fusese întrerupt.

Cel de-al treilea, cel în vârstă, se mişcă şi el în fotoliu, vizibil iritat:

-          Chiar aşa! Vrei să  vorbeşti mai pe înţelesul nostru? Am pretenţia ca, pe cheltuiala

mea, să pricep măcar o iotă din ce zici. Susţineai că putem forma Efectori care să nu ne coste nimic. Că putem înlocui recompensa pecuniară cu plăcerea. Că trebuie selectaţi din zone cât mai obscure, cum e aceasta. În fine, nu văd de ce era necesar să-mi găureşti harta, doar fiindcă ai clacat...

-          Nu eu am clacat, ci ei! se dezvinovăţi cercetătorul. Cei unsprezece, pe care i-am supus

stimulului subliminal diurn, au clacat la prima şedinţă şi s-au autoeliminat. A fost o reacţie paradoxală, de grup. Dar ceea ce nu-mi pot explica e că ultimul  a procedat la fel, în mod empatic, doar după  stimulare onirică.

-          Mda...

Bătrânul spusese „mda” foarte înţelegător, însă totul i se părea o aiureală.

 De fapt, testul acesta îl costase cu mult mai mult decât racolarea şi perfecţionarea unui clasic epurator, un „lup singuratic”, cum îi plăcea lui să-i denumească pe ucigaşii profesionişti. Zâmbi cu amărăciune: până la urmă se dovedise, cu sau fără intenţie, că tot banii rămâneau cea mai sigură motivaţie.

-          Spune-mi, te rog,” savantule”, i se adresă el cu ironie făţişă celui care venise cu

proiectul acesta paranormal şi complicat, vrei să zici că, dacă treaba mergea bine, unul dintre cei doisprezece cobai ai noştri l-ar fi eliminat, să zicem,  pe caraghiosul lor de guvernator, fără ca noi să-l contactăm direct?

-          O, nu! Nu, Excelenţă! Sunt duşmanul mediocrităţii. Eu am alte standarde. Dacă testul

meu ar fi dat un „câştigător”, acela ar fi fost cel care-şi elimină  primul progenitura.

-          Cum?!  Asta ţi-e faimoasa invenţie cu” tema de vis”?  

-          Dar dumneavoastră aţi spus că vreţi perfecţiune, se dezvinovăţi el, străduindu-se să nu

privească prea îngrijorat  mâna  care trăgea sertarul biroului. Dacă reuşim să neutralizăm un instinct atât de puternic, cum e cel parental, atunci am eliminat din start ipoteza nulă... intervalul de încre...

Pocnetul sec al armei cu amortizor îi curmă brusc dizertaţia.

Bătrânul privi scârbit sângele împroşcat pe frumoasa lui draperie de mătase albă şi se întoarse furios spre cel care îl secondase de-alungul discuţiei:

-          Unde l-ai găsit pe idiotul  ăsta? Am stricat şi bunătate de perdea!...