VEDENIA (II)

(continuare)

Cârciuma unde-l aştepta pe Badras de mai bine de un ceas, se afla în cel mai sărac cartier.

Feţele de masă se schimbau o dată pe săptămână, clientela era veşnic beată şi, pe seară,  scandalurile se ţineau lanţ. În curtea din spate se juca  barbut până noaptea târziu.

Le etaj exista însă o terasă curăţică, amenajată frumos, cu multe plante ornamentale, unde se mânca bine şi ieftin şi se bea vodcă rusească de contrabandă, la preţuri rezonabile. Era locul ideal de unde puteai să pleci pe patru cărări, fără să-ţi strici reputaţia. Aici veneau profesorii mai tineri, funcţionarii mărunţi şi poliţiştii aflaţi în misiune, care n-aveau chef să dea ochii cu Anton  înainte de prânz.

Urana ceru cafea, ţigări, apă minerală şi o foaie de hârtie. I se aduse o coală  de ambalaj folosită dar curată, cu scuzele de rigoare, fiindcă era boţită pe margini şi se vedea că cineva se străduise să o netezească frumos, să pară ca nouă. O împături şi puse alături lista lui cu nume şi adrese.

Nu ştia dacă se va apuca să noteze ceva până la venirea lui Badras. Momentan trebuia să-şi pună ordine în gânduri. Dintr-un motiv inexplicabil, se simţea implicat în cele zece morţi ciudate, ca şi cum el le-ar fi provocat sau ca şi cum ar fi ştiut ceva în plus şi nu voia să  recunoască. Sentimentul acesta pusese stăpânire pe el treptat, cam de la a treia vizită, acolo unde sunase insistent dar nu-i deschisese nimeni, probabil fiindcă nu era nimeni acasă.

Trebuia să mai facă încă un drum...

Patru văduve cu ochii umflaţi de plâns îi răspunseseră cu „poate” şi „parcă” la toate întrebările. Niciuna nu fusese în stare să-şi amintească măcar un amănunt din dimineaţa premergătoare suicidului, care să o fi pus pe gânduri.

Una dintre ele, mai vorbăreaţă, îl trăsese foarte aproape de ea, obligându-l să-i suporte mirosul de prăjeală impregnat în păr şi-i mărturisise că a mai venit un domn de la... şi se uitase în tavan, semnificativ, care i-a adus ajutorul de înmormântare, foarte consistent, adică de-a dreptul neaşteptat de mare şi care a avertizat-o că nu trebuie să povestească nimănui ce  s-a întâmplat, să spună, cui o întreabă, că barbatul ei avusese un accident. „Acuma vă daţi seama şi dumneavoastră: al meu, de înviat, nu mai învie, iar banii ăştia sunt foarte bine veniţi, ne-am putea muta chiar într-un oraş bun, unde mi-aş găsi uşor de lucru, fiindcă anul ăsta îl dau pe băiat la şcoală...” „Chiar atât de mare e suma?” – o întrebase neîncrezător Urana, iar ea strânsese din pleoape în loc de răspuns, de parcă s-ar fi temut că o aude cineva şi-o toarnă acolo de unde îi fusese trimis plicul cu bani.

Din acel moment, inspectorul ştiuse că toate familiile decedaţilor primiseră, cu promptitudine, acelaşi dar generos în schimbul tăcerii, că guvernatorul nu se încrezuse doar în măsurile poliţiei de-a păstra liniştea în oraş şi sacrificase nişte bani frumoşi ca să evite un scandal în pragul celei de-a treia realegeri.

Cu cât trecea timpul şi se gândea mai intens, cu atât i se părea mai bizar ca zece anonimi, cu neveste şi copii,  cu meserii cât se poate de banale dar cu un venit sigur şi confortabil,  să-şi pună capăt zilelor într-o duminică după amiază.

„Cu două săptămâni înainte de alegeri”.

Scrisese cuvintele  aproape fără să-şi dea seama şi acum le citea uimit. Oare oamenii ăştia făceau parte din vreo organizaţie? Uite că nu-i trecuse prin cap să pună o asemenea întrebare. Ar fi putut să fie membrii unui grup cu alte vederi politice? Se temea domnul guvernator de vreo revoltă în ziua în care urma să se joace comedia electorală?  Le înscenase sinuciderile? Urana renunţă imediat la o asemenea ipoteză absurdă.  Puteau fi săltaţi pur şi simplu de operativii Serviciului Administrativ, care făceau legea  acolo şi puşi sub acuzuaţia de uneltitori contra siguranţei publice. Siguranţa publică: butoiul cu  lături din care se înfruptau cu toţii, la comandă şi-i ziceau dulceaţă.

Chelnerul veni să-l întrebe dacă nu vrea ceva de mâncare. Urana acoperi rapid cu cotul hârtia pe care scrisese.

-          Aştept un coleg, deocamdată, dar adu-mi o vodcă, îi spuse el.

Nu turnase picătură de alcool pe limbă de două săptămâni, crezând că băutura e de vină pentru starea lui.

Se pregătea să ceară încă un pahar, când îl văzu pe Badras apropiindu-se de masă. Părea strivit de căldură.

-          Începe tu! A intrat el direct în subiect.

-          Am bifat patru din cinci. Oamenii guvernatorului ne-au luat-o înainte şi le-au oferit

femeilor lor câte-un plic de condoleanţe, suficient de gros încât să se poată stabili în alt oraş, să înceapă o viaţă nouă, dacă vor. Mă întreb de ce atâta generozitate. Doar fiindcă vin alegerile? Puneau ăştia la cale vreun complot? Ştii, eu am insistat să te conving  că nu poate fi vorba de asasinate, dar acum, dacă mă gândesc mai bine... Să-l luăm pe primul. Tipul stă în vană cu apa până la gât. Aţipeşte. Cineva se furişează în baie, pune uscătorul de păr în funcţiune şi i-l aruncă în cadă. Urmează ăla care a sărit de la balcon. Nevastă-sa mi-a povestit că băuse peste măsură şi se pusese pe plâns. Ea spăla vasele în bucătărie şi el plângea cu capul pe masă, lângă chiuvetă. Îţi imaginezi tabloul? Zgomotul apei, căldura, clinchetul farfuriilor puse în scurgător şi peste toate astea, plânsul cu sughiţuri al bărbatului, ridicol, enervant.  L-a convins să plece la culcare. Aşa zice ea. Dar n-a mai ajuns în aşternut,  fiindcă s-a înfipt cu capul în asfalt. Poate a căzut de la balcon, poate l-a ajutat careva să cadă.

Observă că partenerul său fuma acum cot la cot cu el, nu mai alegea ţigările şi, la a doua bere, îşi cumpărase propriul pachet:

-          E posibil să renunţ la lăsatul de fumat. De-aia... se scuză el. Continuă!

-          Bineînţeles că pare absurd ce spun. Există modalităţi mult mai simple de-a elimina

oameni care devin incomozi.  Mai simple şi mai discrete. De ce să-i reduci la tăcere cam în acelaşi timp? Ca să dai un mesaj de forţă?  Bun. Să presupunem că ai anihilat zece dintr-un grup mult mai numeros, ca avertisment.  De ce, atunci, să travesteşti execuţiile în sinucideri, sinuciderile în morţi naturale, pentru ca mai apoi să muşamalizezi cazurile, să mituieşti familiile rămase şi să blochezi orice informaţie? N-are sens.

Badras asculta  foarte captivat. Sau nu era decât efectul nicotinei, trase cu nesaţ în piept.

Brusc,  îi puse o întrebare ciudată:

-          Ce zicea ăsta, beţivul care plângea cu capul pe masă? Adică, presupun că se agăţase de o

idee, îl obseda şi se smiorcăia  din pricina ei.

Curios! – gândi Urana. Femeia îi relatase exact aşa, că plângea cu sughiţuri şi repeta într-una: „Nu, niciodată, mai bine mă omor!”, dar nu ştia despre ce putea fi vorba, fiindcă aşa făcea mereu, când bea peste măsură, îşi plângea de milă.  Dintr-un motiv de neînţeles pentru el, Urana minţi cu seninătate:

-          Nu zicea nimic. Doar plângea.

-          Urana?

-          Da.

-          Eu când am simţit nevoia să-ţi spun ceva, am făcut-o, chiar dacă ne aflam într-un veceu.

-          Ştiu.

-          Ăsta e un loc cu mult mai prietenos. Dacă vrei să vorbim...

-          Despre ce? Vocea îi sună spart, ascuţit, ca a unui copil. Îşi drese glasul şi repetă:  ce să-ţi

spun?

-          Nu ştiu. Ceva ce nu mai vrei să ţii pentru tine.

Urana alungă imediat imaginea aceea din vis, chipul schimonosit de durere, ţipătul, sângele. Se agăţă cu privirea de arcada înzorzonată cu plante, prin care tocmai trecea chelnerul lor, cu un nou rând de beri.

-          „Al meu”, spuse Badras schimbând vorba, a procedat altfel şi, oricât aş vrea să mă

gândesc la o posibilă crimă, nu pot. A ales blocul de vizavi, pentru că era mai înalt şi s-a căţărat tocmai pe terasă. A vrut să fie sigur că crapă... Ştii ce mi se pare mie curios? Ca niciunul n-a ratat.  Sunt sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire.

Câteva secunde tăcură amândoi, aşteptând să li se schimbe scrumiera, să li se umple paharele. Ospătarul căută ceva de zis, fiindcă liniştea devenise nefirească:

-          Aţi slăbit, domnule inspector! E din pricina căldurii, nu? N-am mai avut de mult o

asemenea vară fierbinte.

Urana se mulţumi să-l facă „dobitoc” în gând, dar de răspuns, nu-i răspunse.

-          Altceva mi se pare mie ciudat, spuse el, când omul cu tava se afla suficient de departe şi

nu-i mai putea auzi: femeile astea, văduvele... erau ele distruse, şocate, cum e de înţeles după o asemenea întâmplare nenorocită, dar, pe de altă parte,  parcă aveau un aer de...

-          ...de uşurare.

Badras îi luase vorba din gură şi Urana se simţea liniştit că nu trebuise s-o zică el. Goli paharul  încet, cu înghiţituri mici, ca şi cum ar fi vrut să dilueze o informaţie nouă, prea complicată pentru el în momentul acela.

-          Ştii că ţi se spune „ratatul”? îl întrebă din senin.

-          Da. E singurul lucru sută la sută corect pe care-l ştiţi despre mine...  Am avut şi eu

aceeaşi senzaţie, că în toată nebunia unei morţi atât de neaşteptate, ele îşi recapătă un fel de echilibru. De fapt, mi-am şi notat pe fişele mele această observaţie.

Fără să aştepte vreo invitaţie, îşi întinse pe masă cartonaşele. Apoi alese cinci dintre ele şi i le înmână lui Urana. Restul le vârâ în buzunar.

-          Uite, ăştia sunt muşteriii tăi. Vezi dacă au ceva în comun.  Între timp eu mă duc să

comand de mâncare. Ce alegi? Ca de obicei, nu?

***

Spânzurat în garaj.

Spânzurat în camera de oaspeţi de la mansardă.

Spânzurat de nucul din fundul grădinii.

Toţi spânzuraţii se nimeriseră la el.

Trei bărbaţi care petrecuseră prânzul de duminică alături de familie, ajutaseră la aranjatul mesei, unul tăiase pâinea, adunând grijuliu fărămiturile în palmă, să nu cadă pe jos, altul dăduse televizorul foarte tare, fiindcă se transmitea finalul unui meci de fotbal şi nevastă-sa îl certase, că parcă era surd, şi el spusese „Încă puţin şi-o să fie linişte.”, apoi coborâse, totuşi,  volumul şi ea îl atinsese pe braţ recunoscătoare, ca şi cum l-ar fi mângâiat. 

Despre ultimul nu ştia încă nimic, dar avea să afle mai târziu, când spera că va găsi pe cineva din familie cu care să stea de vorbă.

Oricum, toţi trei, în locul unei sieste tihnite,  aleseseră să-şi pună laţul de gât.

Al patrulea hotărâse să facă  o ultimă baie după masa de prânz. Al cincilea băuse în prostie şi sărise de la etajul al şaselea, unde locuia.

Modalitatea aleasă nu era comună. Momentul zilei, da. Despre patru dintre ei ştia că lipsiseră de-acasă toată dimineaţa. Doi fuseseră la clubul de tir. Aşa spuneau nevestele lor.  Urana se dezmetici brusc: era o coincidenţă destul de mare ca doi din zece să fie membri ai  clubului de tir sportiv. Trebuia să afle de urgenţă dacă şi ceilalţi aveau aceeaşi pasiune. În grupul lui Badras existau trei care se împuşcaseră.  Asta era o informaţie de maximă importanţă: că toţi ar fi putut să ştie cum se mânuiesc armele de foc, cu destulă pricepere. Devenea foarte posibil să se fi cunoscut între ei. Varianta cealaltă -  alegeri, lovitură, asasinat politic, recăpăta contur.

Totuşi, până avea să se lămurească pe deplin, Urana completă doar „căsătorit, cu copii”, de patru ori, fiindcă era singurul lucru comun, verificat de el. Apoi, rememorând discuţiile, corectă şi scrise „un copil”. Pentru că toţi patru aveau doar câte unul.  Pe cartea de vizită rezervată celui de-al cincilea nu notă nimic, dar îşi amintea că văzuse în grădină  nişte jucării, deci...

Între timp Badras se întorsese şi îi citea peste umăr: 

-          Îhî, e valabil şi pentru ceilalţi cinci. Toţi au nevastă, copil şi n-au lăsat o scrisoare de

adio. De obicei sinucigaşii o fac.

-          Asta cu scrisoarea... eu n-aş băga mâna în foc că n-a existat o scrisoare, îl contrazise

Urana. Cineva, înaintea noastră, a lucrat foarte conştiincios şi rapid, ştergând urmele sinuciderii. Dacă pe raportul medical, la cauza decesului, o să apară „infarct”, atunci să fii sigur că cele câteva rânduri de rămas bun adresate rudelor au dispărut. Printre răposaţii mei sunt doi care se îndeletniceau în timpul liber cu tirul. Tu ai trei împuşcaţi cu propriile arme. Mă întreb ...

-          ... De vânătoare, preciză  Badras gânditor. Da, aşa e, dacă toţi frecventau clubul ăsta,

avem deja cinci din zece care ştiau să folosească o armă cu lunetă! Ar trebui să-l punem la curent pe Umezilă. Toată treaba se cere abordată din alt unghi.  Oricât ar fi el de bleg, e totuşi şeful poliţiei, ce naiba!

Urana zâmbi fiindcă porecla i se potrivea perfect lui Anton, dar nu din pricina transpiraţiei lui abundente, ci a caracterului infect. Psihologul îl cunoştea prea puţin, dacă îşi imagina că acesta va iniţia o anchetă serioasă, în funcţie de informaţiile lor, fără să mai ţină cont de pretenţiile guvernatorului. Ei doi nu făceau acum decât un exerciţiu deductiv, care nu avea să folosească nimănui, cu excepţia tocătorului de hârtie.

(va urma)