Brăduţul farmaceutic

Anul ăsta avem brăduţ. Prima oară. Mereu am avut numai aranjamente şi coroniţe de fiţe. De astă dată, o colegă de-a noastră, aia care are curte, şi ea tot pentru prima oară, că înainte şedea la bloc, dar s-a mutat la curte, a cumpărat un brăduţ cu rădăcină în ghiveci pe care, după ce trec sărbătorile, o să-l planteze în pământ. Deocamdată e parcat la noi.

N-am nicio poză cu el, da’ pot să vi-l descriu.

Tipu’ e cam de înălţimea unui copil de trei ani şi l-am cocoţat pe desk (tejghea, în termeni neştiinţifici), adică exact acolo unde-şi pun mămicile odraslele de trei ani şi babele sarsanalele de piaţă.

Fiindcă nu e tocmai al nostru, e de împrumut, i-am pus numai podoabe uşoare, glob-uşoare cum s-ar zice, să nu-l stresăm la ramuri, să se pleoştească, doamne fereşte, înainte de-a ajunge la el acasă, în curte adică, pentru că unde e cu adevărat casa lui, nu va mai ajunge niciodată.

În fiecare dimineaţă îl sumuţăm de vârful crenguţelor, ca pe copii – de nas, ca să-l verificăm la sănătate şi vigoare. N-are nicio treabă! E ţăpănos şi vesel, mai vesel pe zi ce trece, invers proporţional la tonus cu bonsaiul nostru bătrân, pe nume Benji, care e chiar al nostru, cu acte în regulă şi-l avem de juma’ de an.

Benji dă semne de gelozie, cred, nu-i place tovărăşia brăduţului şi a cam năpârlit în ultima săptămână. Arată groaznic, ce s-o mai dăm cotită, exact ca acele femei care au mirosit că domnul are pe una şi, în loc să se dichisească, parfumeze, maseze, cosmetizeze, dovedind că puţin le pasă, se aştern pe plâns şi pe post negru, de ajung numai piei şi oase, ori, dimpotrivă, se mută cu arme şi bagaje în frigider, că sunt nevoite să-şi încheie fustele cu ace de siguranţă de-alea mari, nasturele cu butoniera nemaiavând, altfel, şanse să se întâlnească.

Io degeaba discut cu el mereu:

- Bă, Idiotule, îi zic, urmând sfatul doamnei de la florărie care m-a învăţat că trebuie să-i vorbim, să-l mângâiem pe coroană şi să-i facem o baie lunară, aici, pe pământ, într-o găleată plină cu apă, nu mai pune la suflet, că ăsta, veneticul, într-o săptămână p-aci îi e drumu’, se cară la el, la curte. Tot tu rămâi pomu’ în casă!

Cheleşte, săracul,  văzând cu ochii şi nu mă ia în seamă.

- Vrei şi tu cercei? Vrei beteală? Vrei moşuleţ-cu-săniuţă? îl întreb.

Fîl, fîl, fîl, alte cinci frunze jos. Asta e tot ce catadicseşte să răspundă.

Totuşi vineri seara, la plecare, i-am citit şi lui indicaţiile de folosire cu care a venit frăţâne-su, vivacele şi perenu’, ca să afle şi el ce-l paşte pe aciculat, să nu-l mai pizmuiască atâta.

Scria că trebuie să i se sape o groapă de 180 centimetri adâncime, pe tot atâta lungime şi lăţime şi-acolo trebuie plantat. Am citit împreună de câteva ori chestia asta, în speranţa că s-o fi strecurat vreo eroare de tipărire sau poate au încurcat ăia instrucţiunile, a venit brăduţul cu manualul de turnat fundaţia la casă, dar nu! Că mai departe scria că trebuie udat zilnic, în a doua parte a nopţii. Adică, mă gândesc eu, pe la patru dimineaţa, când e somnul mai dulce. Da’ cine, mă-ntreb, s-ar da jos din pat la ora aia, să pună furtunul pe el, când nici cel mai zărghit câine din lume  nu îndrăzneşte să se ceară afară la o asemenea oră?

În final scria… Nu, nu scria, asta am pus-o de la mine, să prindă Benji curaj:

Brăduleţ, brăduţ drăguţ,

Milă mi-e de tine!

Nu-i aşa că sus, pe munte,

Îţi era mai bine?

Pe urmă i-am salutat pe amândoi, le-am lăsat beculeţele colorate aprinse şi-am plecat. Trag nădejde să-i găsesc sănătoşi, marţi dimineaţa.  Nu sper la vreo minune, în sensul că nu mă aştept să arate chelu’ pletos ca un hippy, da’ măcar să rămână cum era înaintea Ajunului.

Iar vouă, prieteni buni şi dragi  ai Gării pentru care am scris această poveste cât se poate de adevărată, vă urez Crăciun Fericit şi Digestie Uşoară!

La mulţi ani!