Ieri-ul

Aşa. Ziceam că vă povestesc ce s-a întâmplat ieri.

Era pe la prânz. Eram în prăvălie. Atmosferă liniştită. Spiritul Crăciunului îşi vârâse coada peste tot. Brăduţul globulea, ghirlandele ornamentale clipoceau, medicamentele meditau.

Eu şedeam la taclale cu un domn pensionar, fost subaltern al tovarăşului Burtică, actualmente subşef pe la partidul pensionarilor. În treacăt fie spus, un om de nota zece.

Mai la dreapta, două doamne pensionare se pregăteau să cumpere ceva, dar deocamdată admirau decoraţiunile de Crăciun, specialitatea casei.

Intră un tip la vreo treizeci de ani şi o sută nouăzeci de centimetri. La faţă arăta cam ca Rutger Hauer mai la tinereţe, mai netuns. Pe scurt, mişto. Zice:

- Vreau să vă cer un sfat. Mi-a apărut un furuncul exact pe locul unde am mai avut unul. Doctorul mi-a zis de-atunci că e posibil să se refacă şi nu l-am crezut. Uite că s-a refăcut! Nu mai vreau să ajung la chirurgie. Daţi-mi ceva să-mi treacă! Mă las cu totul în mâinile dumneavoastră.

Fac o paranteză: 70% dintre pacienţi nu dau doi bani pe ce le zice doctorul, dar îi verifică diagnosticul şi recomandările, întrebându-l şi pe farmacist cam ce s-ar potrivi  la boala lor. Care, de fapt, nu e aia din fişa medicală, e alta. E cum a avut şi-un vecin, căruia nu i  se umflau picioarele ca lui, dar îi curgea sânge din nas când mânca sărat, ca lu’ o doamnă de la şase,  care ia tinctură de măru’ lupului, cum scrie în AS. Aşa că să-i dau de păducel. Păi nu e acelaşi lucru păducel cu mărul lupului. Nu e, da’ la el nu merge chiar de măru’ lupului, fiindcă a luat de limba mielului şi i-a făcut rău. Înainte de-a  livra păducelul, subliniez că doctorul scrisese pe reţetă dexametazonă. Sau detralex. Sau… 7o%  dă din mână a lehamite: ce ştie doctoru’!…

Aşa că tipul ăsta cu ochi ca peruzeaua, păr blond şi umeri laţi, pe lângă toate calităţile astea, mai avea şi încredere în personalul medico-farmaceutic.  Cum să nu-i cauţi în coarne, să nu-l întrebi da’ cum vă doare, da’ cât de mare e inflamaţia, da’ câte şi mai câte? 

- Păi, zice, dacă nu vă deranjează, pot să vă arăt.

Mă uit la pensionare: se dăduseră mai către uşă, să admire nu ştiu ce sclipeală, ca pictorii, de la distanţă. Domnul celălalt răsfoia un pliant publicitar, foarte răbdător, cum e întotdeauna. Zic:

- Arătaţi-mi!

Rutger al nostru îşi descheie nasturele din betelia blugilor, trage fermoarul la şliţ şi îi coboară cam până la jumătatea coapsei. Concomitent, trage de marginea chiloţilor de firmă (nu zic care, că nu e ăsta scopul relatării, să-i facem reclamă lui Bote) şi se răsuceşte câteva zeci de grade, cât să-mi arate fesa cu problema. Implicit, babelor le expune faţa. Mă uit eu, măresc rezoluţia cu ochelarii de citit… nimic! Zic:

-  Io nu văd decât vechea cicatrice.

-  Şi nu e mai roşie decât înainte?

-  Păi de unde să ştiu eu cum era înainte? Acum e roşie normal.

-  Bine, zice, daţi-mi tot ce ştiţi că trebuie în caz de furuncul.

I-am dat. S-a îmblugizat în mare viteză, a plătit, a sărumânuşit, a ieşit.

Viaţa a reintrat în normal cu o discreţie de care arareori dă dovadă. Domnul de la partidul pensionarilor nici măcar n-a săltat ochii din pliantul publicitar pe care-l răsfoia. Numai una dintre doamne a întrebat:

-  Ăsta era Botezatu?

-  Nu, zic.

-  Da’ nu aşa scria pe chiloţii lui?