Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimăăăă...

Nu ştiu ce crede Moscova, da’ eu nu cred în lacrimile nord-coreene nici cât negru supt unghie.

N-am crezut în ale lu’ Băse,  care erau ude, ca lumea, că el cică poate oricând, de la glandă, şi-o să cred în ale coreenilor, care nu există?

M-am uitat pe nu ştiu câte poze de grup, de mulţimi cu ei plângând şi n-am văzut o lacrimă. Bine, poate n-am văzut-o eu, mi-am zis, că sunt mai chioară. Poate s-a nimerit să pozeze proaspăt tamponaţi cu batistele alea pe care şi le ţin la gură, ca într-un atac cu gaze lacrimogene, dar eu aşa ştiu – când plângi, ţi se înroşesc ochii şi, ce-i mai nasol, ţi se înroşeşte nasul. Faci, cum se zice ştiinţific, catar oculo-nazal şi arăţi ca porcu’ multă vreme după ce-ai dat apă la şoareci.

Poporul coreean arată fotogenic pe tot parcursul funeraliilor şi, chiar dacă ăia de la capete de rând au primit indicaţia să bată cu palmele în asfalt a deznădejde, tot nu mă încântă.

Adică tot nu-mi vine a crede că poţi ucide instinctul de autoconservare individual, ăla care stabileşte, până şi la animale, ce e bine, ce e rău.

Prin urmare, nu înţeleg de ce tot analizează analiştii politici sindromul lacrimar al naţiei rămase fără tătuc anterior, aflate în pragul tătucului viitor, că mie îmi pare că nu există.

A, ce mă sperie, cu adevărat, în calupurile de ştiri, e repetirea asta fără sfârşit a unui amănunt pe care noi îl ştiam de câţiva ani şi-am aşteptat să-l afle şi televiziunile, ca să ni-l divulge: că Moni, când era Gabor, până să devină Columbeanu, a fost prostituată cu tarif redus. Mă sperie, fiindcă asta dovedeşte că noi, deja, nu mai avem acces decât la ştiri fumate.

Şi cam de-aia îmi vine şi mie să plâng...

Da’ acum, în prag de an nou, decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm: