Şi uite-aşa, speranţa mai muri puţin…

Un reportaj făcut de Antena3, difuzat la ştirile de dimineaţă (asta da, ştire!), ne lămureşte deplin, cât de nelămuriţi sunt unii români în legătură cu sărbătorile creştine.

Ce sărbătorim noi de Crăciun? – asta era întrebarea.

Naşterea Crăciunului. Porcul, şi de Paşte mielul. Naşterea lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus, care de Paşte învie, adică nu că se naşte de două ori, da’ se sărbătoreşte de două ori, o dată iarna şi o dată primăvara. Sau invers?

Altă întrebare reportericească aducătoare de belea pe capul românilor ortodocşi a fost aia cu Adam şi Eva. Cine au fost Adam şi Eva?

Doamne sfinte! Parcă i-ar fi întrebat cine au fost Jac şi Rac! Aşa răspunsuri aiuritoare au dat. De la nişte vecini, la cum să-l întreb io pă popă aşa ceva?

O babă chiar a rânjit golăneşte, mai avea niţel şi ne făcea cu ochiul, ca să înţelegem noi de ce i-a dat afară din Rai.

Stau şi mă-ntreb: nu ăştia se bat la moaşte? Nu ăştia freacă portofelul, basmaua şi maieul de racla sfinţită? Nu ăştia, în caz că ştiu să citească, îmi returnează mie pastilele de tensiune, deorece conţin lactoză, şi lactoza e cu lapte, şi laptele nu e de post?

Nu cumva toţi intervievaţii aceştia, români cu frica lui Dumnezeu, creştini ortodocşi din tată-n fiu, dătători de acatiste, ţinători de posturi, respectatori de tradiţie, primitori de sacoşă cu doi peşti în putrefacţie (că peşte e simbolul creştinismului, n’aşa? – vorba lui Brucan), votează o dată cu noi?

Răspuns: BA DA!

Şi de-aia zic: uite-aşa, uitându-mă la televizor, am simţit că ne mai moare niţel speranţa. Aia mică, atât cât mai rămăsese din ea.

Oh, ştiu! Nu suntem unici la imbecilitate! Prin anii ’80, un documentar produs pentru comunişti, ca să vedem şi noi cât de cretini sunt capitaliştii, înfăţişa nişte simpli americani, răspunzând la întrebarea “Ce s-ar întâmpla, dacă n-am avea rinichi?”

Unii ziceau că am exploda. Alţii nici măcar nu aflaseră că avem rinichi. Mai era unul care a făcut o criză de râs, confundând, în sinea lui, rinichii cu testiculele.

Am zâmbit dispreţuitor  pe vremea aia, fiindcă eu ştiam ce sunt rinichii, unde sunt localizaţi şi ce funcţie au ei. Eu eram salvată. Americanii, pierduţi.

Numai că americanii ăia imbecili, analfabeţi, jegoşi, oameni ai străzii, nu erau lăsaţi, nici măcar o dată la patru ani, să pună mâna pe un bisturiu, să opereze un bolnav de rinichi, pe când imbecilii noştri au dreptul să înfigă buletinul de vot în urne şi să ne opereze viitorul cum vor muşchii creierului lor, de câte ori li se oferă prilejul.