Borcanul cu şerbet

Fagure de miere, lapte cald, pâine făcută în casă, dulceaţă de caise, şerbet de trandafiri îngropat în apă rece de fântână, clinchetul linguriţei de argint, surcică de vanilie, creangă de liliac înflorit, zumzet de albine, rouă în iarbă, fâlfâitul perdelei de borangic, levănţică sub pernă, teanc de cărţi la căpătâiul patului, o icoană veche, pe lemn, sfinţită, flori proaspete, culese din grădină, tihna unui orăşel de provincie, mâna bunicii răcoroasă trecând peste fruntea de copil adormit printre cosânzene, feţi frumoşi, cai fermecaţi, cântecul mierlei…

Scriu la foc automat clişeul ăsta, nici nu mi-e greu, rezonez uşor la amintiri din copilărie, am şi eu, toţi avem, toţi am muiat linguriţa în borcanul de şerbet şi-apoi am cufundat-o în apă rece, toţi cei născuţi în anii 60, cu cearşeafuri brodate, cu radio pe lămpi şi fără televizor, cu rafturi de cărţi în casă şi bunici răbdători, blânzi, făuritori de copilărie frumoasă…

Toţi deschidem câteodată, cuprinşi de nostalgie, ori poate încurajaţi de o anume atmosferă de mare intimitate şi prietenie ce se creează uneori, sertarul cu amintiri al copilăriei.

Unii însă, văd că-l smulg şi-l răstoarnă pe jos, într-o febrilă căutare de farmec cu orice preţ, curg din el amintirile de-a valma, şerbetul, tihna amiezii, cerdacul unde se strâng notabilităţile oraşului cu feţele iluminate idilic de blajine preocupări , moartea bunicului la coadă într-o cofetărie, până şi moartea bunicului, sfârşitul oricărei copilării, gustul primului plâns amar şi-al primei singurătăţi înfricoşate e scoasă la mezat … toate acestea ajung direct pe asfalt, ca la un târg de vechituri unde săracii vând altor săraci mai săraci decât ei lucruri ce nu le mai sunt de folos.

Omul care face asta e destul de stângaci în decojirea-i, se repede la alt sertar, altă poveste, prezentul, palatul, scenă de interior, iar borcan de şerbet, iar clinchet de linguriţă, veselă fină, foetaj pufos, bucătărie rafinată, numai că acum totul are etichetă, totul e sub girul Majestăţii Sale care mănâncă puţin, e în formă, se menţine, şurubăreşte sub masinile lui scumpe , e vechea pasiune din tinereţe, se umple de vaselină pe mâini, de ulei de motor, se şterge pe-o cârpă curată, ciudat, până şi mîinile monarhilor se pot murdări, uleiurile şi vaselinele nu ştiu protocolul, murdăresc pe oricine, în devălmăşie, nici camerista nu ştie protocolul, pune cuţitul aiurea, nefiresc, să nu poţi să-l apuci cu dreapta, cum e normal, cum e de cînd lumea, normal, la toate mesele unde mănâncă oameni care folosesc tacâmul, nu doar la masa Alteţelor Lor Regale, îţi vine să te întrebi, doamne, ce pile o fi având şi fata asta din personalul domestic, dacă nu ştie să facă exact lucrul pentru care a fost angajată, ce pile sau ce grad?...

Şerbetul s-a amestecat pe jos cu vaselina de motor, peste mixtura ciudată se prelinge acum din al treilea sertar, apa fierbinte încălzită personal de Regina Elisabeta, se prelinge jucăuş afectuos, ca discursul Regelui Juan Carlos care a fost mai sorbit ca niciodată, se prelinge cu Buckingam, cu pedanteria lui George Washington, cu sărăcia Silviei, Regina Suediei, nici măcar suedeză, cu Gina, bucătăreasa, cu sepepişti, câţiva doar, cu Săvârşin, cu acel “şi eu sunt intrigat” că există un document la securitate, toate astea formează o baltă cel puţin uimitoare pentru românul care mănâncă cipsuri şi bea bere duminică seara la televizor şi scociorăşte cu vârful papucului în chisăliţa aia, să găsească ceva urme de Preşedinte pentru ţara lui.