Unghiile

Mda, totul a pornit de la unghiile ei, care mă hipnotizaseră. Nu erau doar frumoase, perfecte, excepţional de îngrijite; erau , fiecare în parte, câte un mic poem al fanerelor omeneşti.

Am eu obiceiul ăsta prost, să mă uit cu admiraţie vizibilă la ceva ce-mi place şi cu dezgust explicit la ce mă scoate din fire.

A observat imediat şi mi-a zis “Nu-s ale mele, vă plac? Sunt construite. E un fel de răşină specială, de lac, nu ştiu… se aplică, apoi se şlefuieşte. Dacă vreţi, vă dau adresa. E o artistă! Singura din Bucureşti care face aşa ceva.”

Pe urmă s-a uitat la unghiile mele pe care mi le tai singură din clasa a doua, tot în acelaşi format ca pe vremea aia şi-a adăugat “Pur şi simplu v-aţi simţi alt om.”

Cred că am râs, în sensul că abia m-am acomodat cu mine aşa cum sunt, ce să mai încerc a fi alta şi i-am spus “Nu. Credeam că sunt de porţelan , ca ale lui Nuţi Udrea.”
S-a luminat la faţă, a înflorit toată şi m-a întrebat “Şi dumneavoastră o admiraţi pe Elena? Oh, eu o iubesc! Şi frumoasă, şi inteligentă, şi cultivată… O minte fulminantă.”

Parcă mă luase uşor cu ameţeală. Aşa păţesc dacă mă enervez brusc.

“Nu, zic, n-o admir, o detest. Aşa că n-are rost să vorbim despre ea.”
“Cum, doamnă?! Dar e cel mai bun om politic la momentul ăsta! Le dă clasă tuturor tăntălăilor de bărbaţi.”

M-am despărţit cu greu de unghiile ei perfecte şi mi-am târât privirea în sus, spre faţă, să văd mai pe îndelete şi locul unde sălăşluieşte atâta admiraţie. Când zic că mi-am târât privirea, n-o fac pe nebuna, chiar aşa am urcat de încet cu ochii de-a lungul braţelor şi umerilor ei, ca un teleferic pe deasupra pădurii , peste puful incredibil , gri argintiu , al hainei de blană.

Nu ştiu cât de rar o fi fost animalul în care era îmbrăcată, în tot cazul, bătea uşor reclama aia tâmpită cu “nu-i destul de pufos!”, fiindcă era mama pufoşeniei şi-a blănelii. Alt poem.

Deasupra gulerului uşor ridicat la ceafă şi răsfrânt la colţuri se afla un chip drăguţ. Drăguţ-drăguţ! Chiar frumuşel. Adică ce m-ar costa să recunosc că era frumoasă? Era!
Şi i-am zis foarte hotărâtă: “…Dar nu e ca Băsescu!”
“A, nu! - a oftat ea.(Acum era şi frumoasă, şi serioasă.) Băsescu e un adevărat om de stat. E singurul nostru noroc. Şi dacă o să-l lase idioţii ăştia de parlamentari în pace, o să facă, în sfârşit, ceva pentru ţară.”
“Vorbiţi serios?” , am întrebat-o.
“Sigur că vorbesc serios, mi-a explicat ea, păi uitaţi-vă puţin în jur: tot, absolut tot ce am realizat noi până acum , i se datorează. Numai că noi nu suntem un popor disciplinat! Nu ştiu ce fel de pregătire aveţi dumneavoastră, dar eu am servit în armata română 20 de ani. Acum lucrez în privat. Şi regret. Sincer, regret că am plecat din sistem! Am fost medic militar, doamnă!”

Mi-a venit să fac “Uoaaaau!...”, dar m-am abţinut. Am ascultat-o pe ea mai departe, cum îmi explică logic, coerent, fără cusur, de ce e Băsescu singurul conducător potrivit. Cum a distrus încet dar sigur cuiburile de mafioţi. Cum e unicul patriot în viaţă. Cum îl ajută pe el formaţia militară să ia decizii bune, rapid. Că e consecvent, că are un plan bine precizat de luptă, asta nu mai zic…

Pe urmă a schimbat niţel tonalitatea, spre minorul armonic oriental şi patetic şi a pornit o şedinţă de întrebări retorice, cu glas mai ridicat: “De ce nu-l lasă, doamnă, să-şi vadă de treabă? De ce ţin cu dinţii de salariile lor? Ce ne trebuie nouă parlamentari? Oare când o să ne revenim?...Cu cine votaţi?”

"Cu Crin, zic şi-o dreg imediat: frumoasă haină!”
“Da, zice şi ea, privindu-se drăgăstos. E unicat!... Trebuie să plec. Mă aşteaptă taxiul.”

Şi a plecat aşa cu venise, ca o boare parfumată şi pufoasă, plină de certitudini minunate.