Deci, se poate!

 În drumul meu de-acasă către prăvălie, trec zilnic pe Calea Văcăreşti, mai cunoscută bercenarilor drept “Văicăreşti”.  Până să faci stânga spre Tineretului, e o bucăcioară de vreo 500 m care se parcurge într-un sfert de oră fiindcă se lucrează la pod.

Când zic că “se lucrează”, nu e vreo figură de stil, chiar robotesc acolo nişte oameni de două culori şi mai multe cetăţenii, nişte negri şi nişte indigeni despre care nu ştiu ce limbă vorbesc între ei, dar se înţeleg bine, cred, fiindcă  picioroangele pe care se va sălta pasajul sunt deja gata.

Într-una din zilele trecute mi-a fost dat să văd ceva ce n-am văzut în toată viaţa şi nici nu cred să mai am norocul să văd vreodată: unul dintre negri lustruia cu cârpa un compresor, cu duioşia unei gospodine care şterge de praf vreun bibelou primit în dar, la nuntă. Freca la el câteva secunde, apoi se dădea în spate şi se uita să vadă dacă e bine.

Probabil că ar trebui să mai bag în încheiere o frază de-aia cu mult miez, un fel de concluzie filosofică, ceva gen “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!”

Că veni vorba: am impresia că negroteiul habar n-avea că munceşte pe teritoriul României.