Suntem vecini, ce dracu'!...

Diferenţa dintre un ţigan şi un român se topeşte atunci când ei doi sunt în fază terminală.

Radioterapia îi face să vomite la fel.

Analgezicele opioide îşi pierd efectul cam în acelaşi timp.

Nasul li se subţiază în acelaşi mod şi culoarea aia teroasă, de argilă încă nebăgată la cuptor,  îi înseamnă pe amândoi, identic.

Feţele lor devin  zgrunţuroase ca un calcio vecchio, ochii le fug în cap ca ochii sfinţilor pictaţi în biserici şi tot aşa, ca la sfinţi, privirea li se pierde într-un dincolo necunoscut, pe care ei deja îl ştiu şi încep să se uite la noi -  care suntem dincoace - puţin încruntaţi, dar cu lucirea unei înţelegeri târzii, egală ca intensitate în perechea lor de ochi.

Pe urmă mor, absolut la fel, brusc, dintr-o suflare şi lumea revine la normal: o lumea împărţită în ţigani vii şi români vii care trag spuza, fiecare pe turta lui.

Ţiganul ăsta de 35 de ani care stă să moară de câteva zile şi-o tot întreabă pe nevastă-sa ce păcat are el de plătit şi ea nu ştie să-i spună fiindcă ei nu i-a greşit cu nimic, are o soră.

Soră-sa a venit azi la farmacie şi-a cumpărat un pogon de doctorii care nu-l mai ajută cu nimic. Plânge în neştire cu capul pe tejghea şi zice într-una:

- De ce nu ne-a spus, de ce nu ne-a spus, doamnă, că-l doare ?  Îl duceam la doctori din timp, mă futeam zi şi noapte,  să fac rost de bani, să scape cu viaţă!...

Tac, fiindcă nu-i nimic de spus.

Cândva, cât de curând, una dintre ţigăncile lui o să vină să-mi spună că a murit. Şi eu o să mă ghemuiesc dincolo de tejghea şi-o să zic “Dumnezeu să-l ierte!”. Şi, dac-o fi să cumpere ceva până în douăzeci de lei, n-o să-i iau banii. Şi ea o să insiste să mi-i dea, fiindcă suntem vecini, ce dracu’!...