Tipu' cu gipu'

Se întâmplă câteodată să-mi intre în prăvălie tipu’ cu gipu’.

Ei, nu, n-o luaţi ad literam: pe gip îl lasă afară, cu cardanu’ între  două luntri,  jumatea stângă ocupând tot trotuarul şi jumatea dreaptă ocupând aproape tot carosabilul, în aşa fel încât circulaţia nu se mai desfăşoară fluent decât pentru băieţii pe motoretă care duc pizza. Dar pune avariile, în semn de infinită grijă pentru ceilalţi şoferi care fac coloană în urma lui, pe străduţa îngustă cu sens unic.

Nici tipu’ nu pătrunde total, cu corpul lui fizic şi psihic în incintă, adică nu ajunge niciodată până în dreptul tejeghelei. Strigă din sasul de la intrare: “Vreau şi eu decât un…”  Poate fi un algocalmin, un pachet de vată, un deodorant. 

Lumea -  puţină, multă, câtă e - nu protestează. În primul rând fiindcă ea vrea diverse, are liste întregi, se mai codeşte, se mai suceşte, ori el termină repede, vrea “decât un…” , întinde peste capetele lumii o bancnotă  de cincizeci şi ia înapoi doar restul hârtios, cu care mă înalţ şi eu la fileu, pe ăla feros îl ignoră, îl lasă să cadă ca o ploaie scurtă şi zgomotoasă de vară, pe gresie. În al doilea rând pentru că tipu’ cu gipu’ manifestă întotdeauna, accentuat, sindromul “femeie cu copil în braţe”. Nu poate sta la rând, ar vrea, dar n-are cum, e presat de o situaţie specială, exterioară voinţei lui, e victima situaţiei aceleia. La drept vorbind , şi el intră cumva cu gipu’ în braţe şi, chiar dacă nu e vizibil, chiar dacă nu orăcăie, chiar dacă nu-şi înfige mânuţele în cerceii pandantivi cei mai apropiaţi, lumea se culpabilizează sub  larma claxoanelor de afară, în fond ea e vinovată  că gipu’ lui a blocat circulaţia, ea, cu principiul ei meschin-comunist: “Stai la coadă, dacă vrei să cumperi ceva!”.

Şi-atunci, fiindcă lumea nu vrea scandal,  îl lasă pe tip să fie primul, să-şi rezolve problema şi să plece odată. Abia mai apoi  se apleacă şi culege mărunţişul de pe jos, îl depune în suportul special pentru bănuţi metalici şi suflă uşurată, un fel de adiere colectivă de primăvară. Iar monedele, la întâlnirea cu suportul ceramic,  cântă ca nişte clopoţei de vânt