Sărbătorim...

Nono şi cu mine sărbătorim astă seară finalul poveştii intitulate "Jurnalul lui Nono, un homeless de pluş".

O carte, pe bune.

Dacă o fi să fie, va fi dedicată prietenilor mei din "Academia Tăcută".

Dacă nu, tot lor.

Mai jos e un fragment pentru prietenul meu , klaus, pe care îl salut! 

[...]

Scriu în continuare la caiet. De fapt, am început o pagină nouă, deşi ştiu că ar trebui să fiu mai econom. O să scriu mai puţin şi-o să mă gândesc mai mult. Deocamdată trebuie să-mi găsesc un scop în viaţă.

Prima oară când am auzit cuvintele astea, eram pe canapea, ne uitam la Inspectorul Barnaby.

S-au auzit bătăi în uşă. Prietenul meu a devenit atent. La noi nu venea  nimeni, niciodată. Cel puţin de când locuiam eu acolo, nu ne vizitase nimeni. Asta a dat fuga la uşă, apoi s-a aşezat iar lângă noi.

În Midsomer era beznă, nu se vedeau decât vârfurile unor pantofi călcând prin iarbă şi cercul luminos al unei lanterne, la câţiva centimetri în faţa lor. Am crezut că fusese o greşeală şi puteam urmări filmul liniştiţi. Când colo, a mai apărut cineva în cadrul uşii. Purta o haină de ploaie cu glugă. M-am şi speriat, fiindcă avea nişte pantofi identici cu ai celui din film care, după muzică, nu putea fi decât criminalul. A întrebat-o pe Asta ce face. Ea a zis: ”Nu se vede? Mă uit la un film.”, deşi era clar că nu se mai uită, îşi ţinea doar ochii înfipţi în televizor ca să nu-l privească pe omul cu glugă. Poate fiindcă era urât. Mie, cel puţin, aşa mi s-a părut, până şi-a descoperit capul.  Pe urmă nu mai era urât, ci doar furios. “E unicul tău scop în viaţă”, a mai spus el. Asta a zis “da” şi-atât. Pe ecran pantofii se opriseră din mers. Acum vârful unuia dădea nişte frunze veştede la o parte şi se putea vedea obrazul unei femei. Nu era el criminalul. Era cel care găsea cadavrul. Începea filmul cu adevărat şi nervosul cu glugă nu mai pleca. M-am concentrat asupra acţiunii de pe ecran şi n-am mai fost atent la ce spunea el, doar că vorbea din ce în ce mai tare şi când a zis “Uită-te la tine: ai treizeci de ani şi eşti deja moartă!”, cred că ţipa. “Tu nu vrei nimic de la viaţă, trăieşti între două filme, între două ţigări, între două pungi cu alune.” Parcă dorind să-l contrazică, Asta s-a dus la frigider şi şi-a luat un iaurt cu fructe şi o linguriţă.

Cel cu lanterna s-a aplecat şi a mai împrăştiat, cu mâna, nişte frunze. Femeia din film avea şi ea tot cam treizeci de ani şi era moartă, se vedea după ochii închişi, deşi părea mai degrabă adormită.

Asta a mâzgălit ceva la sfârşitul unor foi scrise foarte mărunt pe care i le-a dat vizitatorului. Apoi el a plecat trântind uşa.  

Am aşteptat un timp să se întoarcă, deşi nu spusese acel “Vin repede!”, cu care ne obişnuiserăm noi. De fapt, nu l-am mai văzut niciodată de-atunci.

Asta a aruncat imediat iaurtul şi a aprins o ţigară. Când, în sfârşit, a apărut Inspectorul Barnaby cu asistentul lui, ea a bombănit: “Bine că ai tu un scop în viaţă!”…

A doua zi, cum ne era obiceiul, i-am povestit filmul prietenului meu şi l-am întrebat dacă el are un scop în viaţă. “Fireşte, mi-a răspuns el vesel, fiindcă era vineri şi Asta împăturea haine şi le aranja în valiza cu roţi, adică urma să plecăm pe undeva, să vizităm o peşteră, un lac sau vreo pădure. Am un  scop: să trăiesc şi să am grijă de Asta.”

Răspunsul m-a  uimit. Trăitul e de la sine înţeles, iar cu grija era tocmai pe dos: Asta avea grijă de el şi nu invers, dar n-am vrut să-l contrazic.