Imnul trece, iarba creşte, noi cu drag murim!

Maestrul Mădălin Voicu a spus ieri, clar şi răspicat, că Imnul nostru e prost. Nu că noi. Nu!  A zis că – şi a avut dreptate, dacă le scoţi din context pe versuri – ce-i aia “Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte”? Adică suntem în comă sau ce?

Eu cred că Imnul e prea bun pentru noi.

E un imn al cărui text ar merge într-o ţară aflată doar în comă. A se vedea filmul ăla cu Steven Seagal, cel mai tare actor american cu picioare în “X” (după Richard Dreyfuss, care le are la fel),  care s-a sculat după ŞAPTE ANI de comă  şi i-a popit pe toţi. Care meritau.

Noi stăm comatoşi, din solidaritate,  de DOUĂZECI DE ANI  şi, când ne zice careva că ne debranşează de la subvenţia la căldură, dăm fuga, în coma noastră profundă, să-l votăm, fiindcă bine că nu ne debranşează de la aparate! Ne ia aurul, da’  nu ne ia organele pereche pentru transplant.

Aia cu răpirile pentru organe a fost o manipulare mai kitsch decât  Răpirile pe care le aduceau vaporenii întru comercializare, până în ’89.

A fost cât să priceapă sectorul lui Vanghelie că, dacă sună la unu-unu-doi, îşi asumă riscurile. Nu există altă posibilitate, mai clară, prin care să ţi se explice că orice Ambulanţă pornită la un accident cu motociclist, deja pune pe jeratic, telefonic, serviciile de recoltat organe .

Bun. Problema e dacă să admiţi sau nu o inimă de ţigan.

Aşa, de dragul tocşoielii lui Gâdea, poţi să deschizi o paranteză la paranteză, să cugeţi, până îţi vine inima în gheaţă, dacă să le zici nepoţilor, ulterior, că în pieptul tău bate o inimă de ţigan sau de rom. O accepţi oricum, deoarece coma costă bani.

Da’  pe urmă devii, frunză în vânt, sclavul legislaţiei ulterioare.

Mai aveam noi un cântec, Pui de lei. Pe ăla l-am şters din memoria colectivă cu guma. Arabică. Sau chinezească. Sau pur şi simplu, cu o gumă de şters care nu lasă urme.

Pe Tricolor l-am eutanasiat din motive care au deveni obiective 20 de ani mai târziu. Albastrul bate în violet. Galbenul în portocaliul. Portocaliul devine verde, când ajunge la saturaţie. Ar mai rămâne roşul. Roşul e o culoare nevinovată pe drapele. Vine cu tot bagajul  de conotaţii, de la „donând sînge, salvaţi o viaţă!” până la comunismul ulterior roşului Titian. Dar, numai cu o culoare, nu se face Tricolorul.

 Atunci, ce Imn ne-ar pune pe picioare?

„De-aş mai duce-o pân’ la toamnă, Leliţă Ioană..."

Părerea mea!