Nereciclabil

Poartă un balonzaid crem, peste o rochie de poliester înflorată mărunt care încă o mai încape. Refuză punga de plastic şi scoate din geantă un portofel maro, ca o boabă imensă de fasole. Trage fermoarul şi apare o sacoşă de fâş.

Ceea ce părea un portofel burduşit, e de fapt teaca unei sacoşi goale din material impermeabil pe care o speli, o atârni în două cârlige de rufe cu băierile în jos şi e ca nouă. Încă douăzeci de ani. Poate şi mai mult, dacă trebuie.

E genul de obiect care te ţine o viaţă. Nereciclabil. Te ţine o viaţă numai pe tine, fiindcă numai o viaţă ai, dar el continuă să fie, dincolo de existenţa ta, în viaţa altei femei cu balonzaid şi rochie de plastic, poate o soră, o prietenă, o vecină care te-au dus la groapă şi se vor ocupa ulterior de pomeni, până la şapte ani, sau cât mai apucă şi ele.

Vreau s-o ajut să-şi pună cumpărăturile în traistă. Nu mă lasă. Zice “Mulţumesc, mă descurc.”

De câte ori se mişcă, simt un miros vag, enervant tocmai pentru că e abia perceptibil, de rânced şi mucegai. Înloc să mă îndepărtez de ea, întind gâtul s-o adulmec mai bine. Mă enervează chestia asta: că nu simt clar ce primează, mucegaiul sau grăsimea.

Nu mă dezbăr nici acum, la bătrâneţe, de meteahna adulmecatului, fac asta de când mă ştiu, ultima oară a încercat bunicu’ să mă dezveţe de năravul de-a-mi înfige nasul în farfurii, în crătiţi, în haine, în sertare, să văd cum miros.
Aveam, cred, opt ani, când am intrat în bucătărie şi-am tras adânc pe nări dintr-o grămăjoară alb-gălbuie, care părea caşcaval ras pe un fund de lemn.
Era hrean.
Am plâns, am strănutat , am tuşit şi-am sughiţat minute în şir.
El a stat la un metru de mine, cu mâinile în buzunare, aşteptând să-mi revin şi să înţeleg că nu trebuie să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, fără să întrebi dacă e permis.
Învăţătura s-a lipit parţial de mine, de-atunci mă ţin departe de orice muşuroi de-ăsta care seamănă a brânzet ras, fiindcă poa’ să fie hrean.
În rest, amuşin la fel.
Ploaia, ninsoarea (care la început mie-mi miroase a lemn ars), mobila, casele oamenilor, hainele lor…
Lumea, în general, n-o privesc, o miros. Am senzaţia că aşa o înţeleg mai repede şi amintirile sunt mai stabile.

Femeia mi-a interpretat greşit privirea, a crezut că mă uit cu admiraţie la rochia ei oribilă, perfect conservată, veche de treizeci de ani şi a zis, atingându-şi decolteul: “O am de treizeci de ani. Azi nu se mai fac lucruri durabile.”
“Nu, nu se mai fac”, am admis eu şi i-am dat restul.
A netezit bancnotele, le-a aşezat cu gingăşie în portmoneul pentru bani, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la ele, apoi a pus monedele într-un buzunăraş cu fermoar.
“Nimic nu mai e cum a fost!”, zice ea, pe post de scuză şi salut.
Pe urmă pleacă.

Mie îmi trece prin minte, imbecil, “Combinatul de fire şi fibre sintetice Săvineşti”.
Şi profesoara de geografie, care mirosea, acru şi stătut, a transpiraţie.