Zgarda

Cândva, prin ’90, imediat după ce s-a topit în aer mirosul prafului de puşcă, m-a sunat un prieten de-al tatălui meu şi m-a rugat să trec urgent pe la ei fiindcă are să-mi dea ceva.

“Ce, Horia?”, l-am întrebat ca să prelungesc convorbirea, să câştig timp, să amân drumul în strada Dr. Turnescu, 13.
“Nu pot să-ţi spun la telefon. E un cadou. Dar trebuie să vii azi.”
Nu putea fi un Gallè, fiindcă Horia nu era un generos, ţinea la cioburile lui şi, dacă mai târziu a început să le vândă, a făcut-o din motive strict pecuniare.
Erudit şi egoist, iubind cărţile, obiectele de artă şi câinii şi acceptându-şi în preajmă nevasta, doar fiindcă era singurul om care se mulţumise cu locul patru în clasamentul afecţiunii lui, nu ştiu ce cadou putea să-mi facă el, mie.

Totuşi m-am dus, în aceeaşi după amiază.

Casa mirosea cunoscut, a lemn vechi şi-a stătut, a linişte impusă, a praf şi-a Bianca, o mamaie de caniche care promitea să apuce sfârşitul lumii, aşa grasă şi castrată cum era.

Pe vremea aceea Horia încă se mişca vioi, avea vlagă, vervă, cancerul abia se încuibase neştiut în pliurile stomacului, el se considera doar dificil la mâncare şi era un povestitor desăvârşit.
Aşa că nu m-a dus imediat să-mi văd cadoul, m-a ţinut în salon la cafea, i-a dat mii de ordine Simonei, mi-a mai povestit câte ceva uimitor şi abia după, într-un târziu, când totuşi obosise, m-a condus în bucătărie.

În bucătărie era totul neschimbat. Horia şi-a tras un scaun şi-am făcut la fel. Apoi a zis “Uită-te sub masă!” M-am uitat. Era acolo un ghem de câlţi albi, ovoidal, care tremura ritmic la una din extremităţi, putea fi orice, dar, cel mai probabil, era un câine.
Viu, pentru că respira.

“L-am găsit pe 24 decembrie, mi-a spus Horia. Era legat de gât cu o bucată de tifon şi stătea să se sufoce. Mi-au trebuit câteva ore ca să-l ademenesc, cu mâncare, fiindcă era traumatizat psihic. Înspăimântat de moarte. Nu ne vrea! Mă gândeam că poate te vrea pe tine. Noi îi spunem Norocel. “
Mie, care n-avusesem niciodată vreo vieţuitoare, doar o muscă, sub un pahar, câteva zile, în copilărie, mi s-a părut dumnezeiesc de frumos.

M-am băgat sub masă, l-am strigat, l-am mângâîat şi l-am scos de-acolo.
Căţelul n-a dat niciun semn. Nici din coadă n-a dat - ştiam că aşa se bucură ei - dar nici nu s-a zbătut să-mi scape din braţe.
“Adjudecat!”, a zis Horia şi-am rămas aşa, cu Norocelul în poală, până s-a îmbrăcat el, până a vorbit cu Simona, până a scos Skoda din garaj.

În prima noapte a stat cu nasul lipit de luftul uşii de la intrare.
N-a vrut apă, n-a mâncat.
Mi-am pus trei perne de la canapea lângă el şi i-am vorbit până am aţipit amândoi.
A doua zi, duminică, a stat la fel. Statuie.
L-am sunat pe Horia şi i-am spus: “Nici pe mine nu mă vrea, am impresia că te aşteaptă pe tine.” “El a zis “Scuză-mă, am nişte musafiri, vorbim mâine, scoate-l la plimbare.”
L-am legat de gât cu un cordon de halat şi l-am dus, mai mult târâş, în spatele blocului. A făcut pipi de două ori, mi s-a părut suficient, l-am întors, cu forţa, în casă.
Pe urmă m-am gândit că e sub demnitatea unui câine să iasă la plimbare priponit într-un cordon de halat de baie şi m-am dus în piaţă, să-i cumpăr zgardă şi lesă.

La prânz i-am pus zgarda cu mare uşurinţă, fiindcă întindea gâtul, ca o girafă. Am repetat plimbarea, a fost cooperant, l-am băgat în casă şi i-am scos zgarda.
S-a întristat.
Mi s-a părut că mi se pare.
I-am pus-o iar şi, ce credeţi că a făcut, s-a ridicat pe labele din spate şi m-a salutat, întinzându-mi laba dreaptă.
Ştia să dea laba! Avusese un stăpân şi acum mă recunoştea pe mine în postura asta, fiindcă-l plimbasem cu lesă şi zgardă, ca la carte!

L-am sunat iar pe Horia şi i-am spus “Mă vrea! E câinele meu! S-a bucurat când i-am pus zgarda de gât! … E câinele meu!“
Horia a zis “Of, şi ăsta?!” , apoi am vorbit despre altceva, despre ce mănâncă un câine, în general, supă de vită cu orez fiert, carne puţină şi alte rahaturi de-astea.
N-am apucat să-l întreb de ce exclamase aşa: “Of, şi ăsta?!”

Au trecut câţiva ani, Horia a murit de cancer gastric, Simona era de neabordat şi eu, între timp, am uitat că mă mirase chestia cu zgarda, adică de ce a zis Horia, dezamăgit, “of, şi ăsta?!”, când a aflat că Norocel se simte în siguranţă cu zgarda de gât…

Şi uite, în zilele din urmă, am priceput, în sfârşit.
Numai că amândoi sunt morţi, şi Horia, şi câinele, şi eu nu mai am cui spune…