Daruri aurite

Ce-am văzut azi la ştiri: mii de femei, ţărănci de la ţară şi mahalagioaice de la oraş care-şi luaseră pauză de la cucernicie îi povesteau reporterului, cu râsete şi gesturi specifice unui anume tip de retard mintal, că stau şi ele, de! – ca omu’ şi-şi bârfesc morţii, îşi bârfesc bărbaţii…

Camera dădea o imagine largă a gloatei şi m-am uitat foarte atentă: n-am văzut acolo niciun om.

Am văzut un animal enorm, un fel de monstru gelatinos ca-n filmele horror, cu mii de capete, care duhnea a prostie lucie şi-a nimicnicie, l-am văzut cum pulsează excitat de propriu-i întuneric, cum se-ntinde, fudul şi bălos, la vorbă cu microfonul.

Şedea acolo, răbdător şi puternic în aşteptare, să atingă cu toate milioanele lui de degete colţul unei racle.

M-am întors spre fereastră, să-mi clătesc privirea de un aşa început de zi şi-am dat cu ochii de veşnicul meu tei, care se înclină câţiva centimetri în fiecare an, curios să se uite mai de-aproape în casele noastre.

Ca şi ieri, se juca aruncându-şi, pe alese, frunzele mai preţioase în iarbă.
Să le culeagă de-acolo Dumnezeu, să se bucure şi el de aşa daruri aiurite.