Penultima oară când am văzut o mulţime de oameni unită-n cuget şi-n simţiri, legănând în arcuri largi brichetele aprinse, deasupra capetelor, a fost … atunci.
“Să îngenunchem !” a zis vocea din balcon.
Am îngenuncheat.
Totul era solemn şi ireversibil.
În câteva secunde, clădirea Universităţii crescuse cu juma’ de metru: noi eram, în genunchi, mai scunzi, mai emoţionaţi, mai pătrunşi de măreţia momentului.
Nu vedeam decât cefe. Zeci de cefe, pline de speranţă, unite-n cuget şi-n simţiri.
“Să îngenunchem !” a zis vocea din balcon.
Am îngenuncheat.
Totul era solemn şi ireversibil.
În câteva secunde, clădirea Universităţii crescuse cu juma’ de metru: noi eram, în genunchi, mai scunzi, mai emoţionaţi, mai pătrunşi de măreţia momentului.
Nu vedeam decât cefe. Zeci de cefe, pline de speranţă, unite-n cuget şi-n simţiri.
Fix în faţa mea însă, o faţă mică, rotunjoară, îngrijorată de schimbarea bruscă de altitudine, strica uniformitatea imaginii.
Ne priveam cu stupefacţie, fiindcă ne descoperiserăm simultan. Faţă în faţă.
Un omuleţ de vreun an, în scăunelul rucsac, spate în spate cu taică-su şi faţă în faţă cu mine. Ne holbam unul la altul de un minut.
Oamenii mari, îngenuncheaţi, au scos brichetele, le-au aprins şi-au început să le legene deasupra capetelor.
Aveam şi eu una , roşie, transparentă.
Am vrut s-o aprind, s-o ridic deasupra capului, să intru în rândul lumii.
Omuleţul a întins mâna peste hamurile lui matlasate. O voia el!
Nu puteam să dau bricheta unui minor care probabil nu împlinise un an. Dar nici nu voiam să-l supăr.
L-am lăsat să se ţină şi el de unul din capetele obiectului şi-am stat aşa amândoi, prostiţi, inutili, bucuroşi…
Adulţii legănau brichetele lor şi începuseră să cânte. Nu mai ştiu ce. Ceva înălţător, în tot cazul. Omuleţul a scos un chiot mic, triumfător.
Îi plăcea!
Cântecul sau bricheta mea. Nu ştiu. Ceva din astea două.
Exact atunci a început să plouă. Taică-su a deschis imediat o umbrelă.
M-am lăsat şi mai jos, ca să nu întrerup legătura vizuală.
Ne-am înţeles în scurt din priviri, a dat drumul brichetei, am băgat-o la loc în buzunar.
Poate că nu mai eram chiar aşa de interesantă fără brichetă.
S-a înclinat puţin peste marginea marsupiului şi s-a uitat în lungul şirului de cefe serioase. M-am uitat şi eu. Oameni. Mulţi oameni serioşi, marcaţi de moment, clătinând flăcărui tremurătoare în ritmul cântecului.
Ceva mă îmboldea să plec. Poate vechea mea teamă că totul e un spectacol fără rost…
Chiar atunci, probabil, omuleţul şi-a amintit că exist şi a întins ambele mâini spre mine, cu degetele răsfirate.
L-am prins de lăbuţe şi l-am strâns puţin, cât să fie sigur că funcţionez.
M-a strâns şi el, cu o forţă neaşteptată şi a scos iar chiotul acela de bine absolut.
Şi am rămas.
Ca să nu-l dezamăgesc.
+(3).jpg "NONO")
Iată ce îmi scriai pe 8 septembrie, Renata:
RăspundețiȘtergere„Te previn c-o să mai scriu despre necuvântătoare. E mult mai uşor decât să scriu despre copii pe care îi cunosc, îmi plac, mă plac, dar nu sunt ai mei.”
In povestea plină de sensibilitate despre fulguranta întâlnire cu sufletul unui pui de om, te-ai contrazis într-un mod strălucit.
Mulţumesc, Florian!
RăspundețiȘtergereSperam din tot sufletul să-mi spui asta! Sau ceva asemănător. :))
Din pricina acelui băieţel, care semăna cu un ursuleţ panda invers atârnat, cu spatele lipit de trunchi şi cu braţele gata să îmbrăţişeze orice, mi s-a estompat amintirea Pieţii Universităţii.
Dar nu-mi pare rău!
Coana Mare
RăspundețiȘtergereCurvele sunt şi ele femei.
Deci, Renata dragă, şi tu eşti femeie.
Adevărul e, anonimule care zici că eşti, că fără un pic de jeg, parcă n-are viaţa farmec!
RăspundețiȘtergereAşa că îţi mulţumesc pentru vizita pe blog şi mai ales pentru logică şi dezinvoltură.
Nu cred că e anonim, Renata. Dacă rândurile tale ar fi fost îndreptate împotriva cuiva, de pildă a lui Băsescu, ar fi putut fi vorba de un anonim dezaxat, fan Băse, care îţi răspunde cum ştie şi cum poate. Când scrii însă despre ceva atât de frumos, iar cineva vine să îşi scuipe veninul împotriva ta, e greu de crezut că acela poate fi un necunoscut anonim. Probabil că e vreun disperat căruia i-ai refuzat avansurile, pe care l-ai părăsit sau cu care te-ai certat şi crede că, făcându-se de râs pe blogul tău, se răzbună. Este posibil ca tocmai de aceea să-şi fi vărsat mizeriile aici, unde nu ataci pe nimeni, ca să nu îl poţi confunda cu un anonim.
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut cum i-ai răspuns, cred că îşi muşcă pumnii de ciudă. Iar dacă are de gând să sară şi la beregata mea, îl anunţ dinainte că îl voi aplauda. Tu cunoşti bine Renata genul ăsta de ripostă, dacă şi tu ai fost golancă în Piaţa Universităţii.
Mulţumesc pentru solidaritate, Florian!
RăspundețiȘtergereCe-ai zice dacă ţi-aş spune că domnul anonim e ... o anonimă? Una dintre acelea care se simt obligate să-şi manifeste înaltul spirit civic prin exclamaţii de genul "Un copil n-ai fi fost în stare să creşti!" (cuiva care plimbă un căţel de lesă) sau "Scoală-te, nesimţitule, nu vezi că sunt oameni în vârstă care stau în picioare?" (unui tânăr care stă jos în autobuz).
Renata, am citit aseara textul tau emotionant. Nu puteam comenta mai bine decit a comentat Florian. Nu adaug nimic la comentariul lui, a spus tot.
RăspundețiȘtergereAnonima de mai sus, chiar de ar semna cu un nume oarecare, tot anonima ar fi. Sint oameni care traiesc, imbatrinesc si mor anonimi chiar si pentru familiile lor. Singura lor modalitate de a se simti, uneori, vii este manifestarea acelui ipocrit spirit civic de genul "nesimtitule...". Mica ei mizerie nu poate stirbi frumusetea povestii cu piticul si bricheta.
Renata, dacă „domnul” anonim e de fapt o anonimă, concluzia imbecilei teorii pe care o susţine ar fi trebuit să fie: „Deci, Renata dragă, şi noi suntem femei”. Asta dacă mai are vreo sinapsă neafectată de cretinism.
RăspundețiȘtergereDraga,esti pe undeva ca si CTP_ul.Cand isi aduce aminte de presedinte ,o da in bara.Asa si tu cand scrii despre politica.Ca sa nu te mai plictisesc ,iti spun pentru ultima oara.Tine-o tot asa si nu mai scrie despre politica.
RăspundețiȘtergereSorinM
Ina,
RăspundețiȘtergerecred că vârsta începe să-şi spună cuvântul.:)
Am început să depăn amintiri cu mare uşurinţă.
Noroc cu voi, care încă mă ascultaţi.
Florian,
RăspundețiȘtergeres-o lăsăm pe doamna anonimă cu-a ei teorie.
Ce mă bucură: că am ginit-o! Acum tace chitic.
Dacă era bărbat, se arunca imediat în luptă cu o nouă "consideraţie". (Bărbaţii nu suportă să fie luaţi drept femei. :)) )
Dragă SorinM,
RăspundețiȘtergereTu nici nu-ţi dai seama ce compliment mi-ai făcut, în prima propoziţie. Unde n-ar da Domnul să fiu eu ca CTP-ul şi s-o dau mereu în bară, editorial după editorial!
(A nu se înţelege că-l admir fără limite)
Nu ştiu dacă ai remarcat, nu îndrăznesc să fac analize politice, ca alţi bloggeri. Pe ici pe colo, un minipamflet...
Posibil ca tu să ai o altă viziune asupra actualilor protagonişti de pe scena politică.
Eu îmi conserv starea de uimire scârbită faţă de masa politică.